William Gammill – Mesaj de la cenusii?

Nu la mult timp după prima mea experienţă de la bordul navei spaţiale, am început să văd lucrurile în mod diferit – mai multe lucruri, lucruri noi; atât gama, cât şi unghiul meu de percepţie păreau să se fi modificat. Asta nu înseamnă că pot dintr-o dată să văd, în sensul de clarviziune, dar se pare că ştiu lucrurile din prima – lucruri noi, la care nu m-am gândit prea mult înainte; o formă-gând vine însoţită cu o informaţie de colo, sau o informaţie de dincolo. Ocazional, intuiesc o întreagă paradigmă, cu propriile ei valori, propriile limite şi propria perspectivă – cât de completă sau de exactă este, nu am cum să ştiu, dar cu siguranţă este detaliată. Evenimentul următor intră în această categorie. M-a răscolit la început, nu prin informaţiile pe care le-am primit, ci în ceea ce priveşte locul de unde păreau să vină şi le transmitea. A fost mai mult ca o dictare.

Este vorba despre o civilizaţie din spaţiu, despre care se crede că este extraterestră, cunoscută drept „cenuşii” (termen greşit, cum o să aflu mai târziu). Inainte de acest incident, nu mă prea interesau cenuşiii şi nu aveam informaţii serioase despre ei. Ştiam că sunt suspectaţi de mutilările de vite care au avut loc în toată lumea şi, probabil, de răpirea câtorva locuitori ai Pământului. In 1995, am văzut la televizor un film cu autopsia unuia dintre ei. Se susţinea că trupul cenuşiu, lipsit de păr, cu un cap mic şi un abdomen dilatat, aparţine unui extraterestru care s-a prăbuşit cu nava sa pe Pământ, la Roswell, New Mexico, în 1947.

Nu pot confirma sau infirma acest lucru. Nu este genul de informaţie la care să am acces. S-ar părea că e vorba despre o cu totul altă civilizaţie decât cea cu care intrasem în legătură. Hotărâţi voi înşivă.

După ce am fost pe nava spaţială, am vrut imediat să aflu ce legătură au cenuşiii cu toate astea. Paranoia şi folclorul local m-au făcut să cred că ei erau, probabil, responsabili pentru toate răpirile raportate.

Nicio legătură, mi s-a spus. Cenuşii nu au nimic de-a face cu experienţa ta de pe navă. Ei se uită, sunt curioşi, dar nu au echipamentul necesar pentru a interveni. Porţile stelare către dimensiuni superioare au fost special proiectate, astfel încât trebuie să existe emoţii, pentru a putea trece prin ele. Intelectul nu e suficient; nimic ce ţine de domeniul mental nu e suficient. Trăirea acestei experienţe presupune un echilibru momentan între minte şi inimă. La cenuşii predomină mintea, fără a avea o natură emoţională reală. Este nevoie de o natură emoţională completă, pentru a face orice salt dimensional, aşa cum s-a întâmplat cu tine, când ai fost chemat la bordul navei. Ei ar dori să înţeleagă. Ar dori să participe. Ei privesc capacitatea voastră de a trece prin dimensiuni, drept salvarea voastră. Dar lor le este negată genetic această experienţă.

Nu am înţeles ce însemnau toate astea, dar mi-a fost suficient. Nu m-am mai gândit la cenuşii.

Asta, până acum, aproape un an mai târziu, când mi-au inundat brusc conştiinţa, într-un mod pe care nu aş fi putut să-l anticipez sau să-l neg. Ceea ce urmează este o comunicare ce părea că emană dintr-o parte din interiorul meu, de care nu ştiam până acum.

La început, permiteţi-mi să vă spun că acest episod a urmat imediat după un vis – un alt vis care se repetă de foarte mult timp – şi nu sunt sigur dacă există vreo legătură între ele. Am pus aceste două episoade împreună datorită succesiunii lor, unul părând că-l declanşează pe celălalt. Dacă există vreo legătură, vă las pe voi să o descoperiţi.

Parcă eram pe un câmp de luptă, cu trupuri în jurul meu şi peste mine. Inamicii, cine or fi fost ei, înaintau ordonat pe câmp, verificând dacă toţi erau morţi şi înfigând baionetele în cei care nu erau. Eu mai trăiam încă. Mă gândeam că dacă voi închide ochii şi îmi voi ţine respiraţia, ori mă vor trece cu vederea, ori mă vor străpunge cu baioneta; oricum nu avea importanţă. Trebuia să mă duc adânc în mine şi să mă abandonez momentului următor. Dacă trăiam, bine. Dacă muream, iar bine. Totul va fi bine, dacă voi sta nemişcat şi voi lăsa lucrurile în voia lor. Ceea ce am şi făcut. Chiar când au înfipt baioneta în mine, am căzut şi mai adânc în interiorul meu; nu am simţit nicio durere, doar o senzaţie uşoară de plutire, scurtă, apoi mi-am revenit, fiind încă în vis. Parcă eram pe o masă de operaţie, sub o lumină strălucitoare şi nu ştiam cine sau ce se află în jurul meu. Apoi m-am trezit, înapoi în pat, în realitatea mea primară, m-am trezit.

Am avut un vis similar, de mai multe ori în viaţa mea, şi întotdeauna mă găseam pe o masă de operaţie. Apoi mă trezeam. Visul începe întotdeauna ca un coşmar, dar nu se termină niciodată în acest fel. Senzaţia ulterioară nu este de teama, ci de uimire şi uşurare, ca şi când a meritat să mă duc undeva şi să fac ceva; singurul disconfort este că nu eu deţineam controlul. Şi sunt încântat şi uşurat când se termină.

Este posibil, oare, ca în spatele acestui vis să se ascundă o procedură chirurgicală, realizată de nu ştiu cine, care şi-a însuşit un aspect exterior, ce putea fi înţeles de mintea mea? Intr-adevăr, indiferent de ambianţă, mesajul pare clar; stai liniştit, nu te opune, lasă lucrurile să se desfăşoare, nu eşti în niciun pericol – adică, sufletul tău este în siguranţă, indiferent ce se întâmplă cu trupul tău.

Singura experienţă în stare de veghe, pe care o pot compara cu aceasta, este una pe care am trăit-o cu câţiva ani în urmă, când am suferit o operaţie minoră şi am fost injectat cu pentatol de sodiu şi mi s-a spus să număr de la o sută la unu. Imi amintesc că am numărat până la nouăzeci şi şapte şi apoi mi-am pierdut cunoştinţa. M-am trezit o clipă mai târziu şi trecuseră două ore. Operaţia se terminase şi nu-mi aminteam absolut nimic. Aceeaşi senzaţie o am şi la sfârşitul acestui vis. Până acum m-am gândit că acest vis este o amintire dintr-o viaţă anterioară, pe care am trăit-o în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Acum sunt sigur.

In noaptea despre care vorbesc, nu am putut să adorm din nou. M-am trezit, am mâncat, am încercat să citesc, să meditez; în final, m-am îmbrăcat şi am plecat cu maşina.

Ce s-a întâmplat ulterior, nu are nicio logică.

Am condus la întâmplare vreo oră, cu o senzaţie de înstrăinare şi de însingurare faţă de prieteni şi Dumnezeu, când, brusc, am avut un sentiment copleşitor de compasiune pentru cenuşii. Cenuşiii. M-am gândit că simt doar o altă civilizaţie din univers, care se confruntă cu dispariţia întregii lor rase, disperaţi şi fără speranţă. Inima mea era deschisă spre ei şi cred că acel sentiment de compasiune a declanşat comunicarea. Cel puţin aşa mi s-a spus, când mi-am întrebat ghidul interior.

Conduceam în jurul unui lac de la marginea oraşului, când mintea mi s-a umplut de forme-gând. Am oprit la baraj, lângă un felinar, şi am scris următoarele în jurnal.

Suntem viitorul vostru, au spus ei, o rasă de umanoizi venită de la câteva milioane de ani lumină, din viitor. Voi sunteţi creaţia originară din care am evoluat noi. Noi suntem viitorul, dacă veţi continua să mergeţi în direcţia în care mergeţi acum.

Pe vremea când rasa umană era la început pe Pământ, am făcut experienţe genetice, pentru a provoca salturi de evoluţie. Aceste salturi nu au presupus însă nici insuflare de suflet, nici vreo conştiinţă spirituală reală. Conştiinţa spirituală se naşte din suferinţă; scopul nostru când am pornit pe această cale – a tehnologiei, ingineriei genetice şi altele – a fost de a evita durerea şi greutăţile. Pentru a evita suferinţa, am creat o realitate fără suferinţă; o realitate unilaterală. Suferinţa deschide calea către Graţia Divină, fără de care nu există bucurie adevărată. Nu suntem nefericiţi, dar nici fericiţi. Suntem foarte inteligenţi, dar ceva lipseşte.

Noi nu ne năştem. Corpurile noastre nu sunt reproduse sexual, ci sunt create prin puterea gândului.

Se pare că ei sunt creaţi individual şi posedă conştienţă individuală, dar nu au senzaţie de scop în viaţă. Şi pentru că au pierdut contactul cu sursa, trebuie crescuţi şi cultivaţi, ca o plantă sau o legumă. Specia umană are speranţa de a se înălţa prin propria desăvârşire, au spus. Insă ei nu au aceeaşi speranţă, deoarece nu au un sine propriu de desăvârşit.

Şi când murim, când ne dăm seama că moartea este aproape, ne părăsim pur şi simplu corpurile. Este ca şi cum ai renunţa la o maşină veche care s-a defectat, sau nu mai funcţionează corespunzător. Intrucât noile noastre corpuri au fost deja clonate şi ne aşteaptă, preluăm noul corp imediat fără a ne pierde conştiinţa pe durata acestui proces. Dată fiind natura noastră emoţională limitată, nu simţim bucurie, speranţă şi nu aşteptăm nimic de la viitor. Pur şi simplu, ne trăim destinul karmic.

Căderea noastră s-a datorat inteligenţei noastre dezvoltate, care a putut să anticipeze şi să evite problemele şi să aleagă crearea unei lumi lipsite de durere şi suferinţă Am deviat de la principiul Divin primordial, necesar pentru a evolua aşa cum evoluează specia umană. Vă invidiem evoluţia – după cum se prevede că va fi specia voastră. Invăţaţi de la noi. Indepărtaţi-vă de tehnologiile externe, de tot ceea ce se face în afara corpurilor voastre. Deşi medicina şi unele tehnologii sunt cu siguranţă utile, nu este în interesul vostru să vă bazaţi exdusiv pe soluţiile exterioare. Aveţi o structură Divină şi sunteţi astfel construiţi din punct de vedere genetic, încât puteţi deveni tehnologia; vă puteţi modifica vibraţia stării de a fi, din interior, astfel încât să modificaţi consecinţele bolilor şi suferinţelor fizice existente în dimensiune a treia. Soluţiile exterioare nu sunt permanente, deoarece ele se ocupă doar de simptome, nu de cauze. (Câţi viruşi nu au „dispărut” definitiv, doar pentru ca să reapară acum, treizeci de ani mai târziu, după ce au suferit mutaţii pentru care nu există niciun medicament?)

Cauza este în voi, au spus ei. La fel şi tratamentul.

Tehnologia exterioară, din cauza faptului că nu are nicio legătură cu inima şi nici nu are o natură emoţională, limitează capacitatea de a te deplasa între dimensiuni. De fapt, chiar neagă complet această posibilitate. De aceea noi suntem blocaţi în a treia şi a patra dimensiune. Odată ce alegi o cale, trebuie să mergi pe ea până la capăt. Trebuie să fii atent din timp la calea pe care o alegi. Preţul care trebuie plătit pentru a evita durerea şi dificultăţile insuflării de suflet este foarte mare. Am face schimb cu voi, dacă ar fi posibil.

Dat fiind că noi suntem creaţi şi controlaţi genetic, au spus ei, nu credem intr-un Dumnezeu personal, care depinde de gene. Totuşi, onorăm acele fiinţe din univers care trăiesc doar în conştiinţă. Unii dintre voi sunt descendenţii lor.

Suntem aici la invitaţia ta, mi-au spus (sublinierea îmi aparţine). Altfel, nu am putea interveni. O parte din tine a dorit această comunicare. Nu ne este permis să violăm sau să intervenim fără permisiunea voastră şi nu realizăm niciun experiment prin care dorim să provocăm durere. Teama este cauza durerii voastre. Din acest motiv, ne ascundem uneori prezenţa sau operaţiile pe care le executăm (Iată legătura: despre asta să fie vorba în visul meu cu câmpul de bătălie?) Nu intenţionăm să vă facem rău, dar din cauza faptului că noi nu avem o măsură pentru durere sau frică, e posibil să nu recunoaştem întotdeauna limitele suferinţei voastre.

Toate răpirile sau violările fizice sunt făcute de o rasă de umanoizi din trecutul vostru, au spus. Voi ne numiţi „cenuşii”, dar nu suntem aceeaşi rasă. Ceea ce numiţi „cenuşii” este de fapt o rasă de umanoizi din trecutul vostru. Oricum, nu trebuie să vă fie teamă de ei, întrucât se retrag din ce în ce mai mult în trecut. Ei nu pot merge încotro vă îndreptaţi voi.

Neamul omenesc nu este o creaţie, naturală, ci a fost special dezvoltată pentru a lucra pentru un grup de creaturi stelare – aceleaşi fiinţe ai căror descendenţi sunteţi. Fiinţele umane au fost create ca sclavi pentru zei. Ei au fost special concepuţi genetic pentru anumite scopuri. Insă, datorită curajului şi hotărârii lor de a-şi rupe lanţurile genetice şi de a-şi trăi vieţile în libertate – deşi născuţi ca sclavi – ei au fost aleşi pentru un experiment grandios şi nobil.

Rasa umană, aşa cum e ea acum, este o specie hibrid, care se află în mijlocul procesului de a se naşte pe sine. Voi nu sunteţi compleţi. Naşterea şi crearea voastră în plină desfăşurare este monitorizată de câteva civilizaţii din tot universul. Nu suntem singurii interesaţi de evoluţia voastră. Aveţi cu adevărat liber arbitru, m-au asigurat ei, iar el nu poate fi încălcat. La începutul acestui experiment, aţi acceptat să ne lăsaţi să vă monitorizăm naşterea şi dezvoltarea. Sunteţi prototipul viu al unei rase din viitor. Unii încep să-şi dea seama de asta. Incepeţi să vă amintiţi; însă amintirile voastre sunt fragmentate deocamdată, lucru ce vă provoacă teamă şi confuzie.

Aţi ajuns într-o perioadă a istoriei voastre, în care nici un secret nu mai este în siguranţă şi tot ceea ce a fost ascuns în subconştient va ieşi la suprafaţă. Există un mare potenţial de teamă şi nevoia de a face alegeri. Nu lăsaţi teama să vă influenţeze alegerile. Ceea ce alegeţi acum va hotărî realitatea voastră, pentru o perioadă foarte lungă de timp. Viitorul ascunde posibilitatea multor realităţi diferite. Cea mai sigură cale, nu este neapărat şi cea mai bună.

Cel mai mare pericol interior este teama generată de propriile voastre emoţii. Nu sunteţi în pericol din cauza emoţiilor din exterior, ci numai din cauza emoţiile personale.

Cel mai mare pericol exterior stă în inversarea polilor – mutaţie produsă de schimbările din atmosfera Pământului, pe măsură ce sistemul vostru intră într-un spaţiu energetic diferit. Ca rezultat al acestei „deplasări”, planeta se va transfera într-o altă densitate spaţială şi o constelaţie complet nouă va fi creată. Intregul sistem solar se va deplasa într-o altă parte a spaţiului, creând condiţii de spaţiu/timp complet noi, care, la rândul lor, vor afecta celulele neuronale ale fiinţelor ce vor trăi acolo – ale tuturor, inclusiv pe ale voastre. Procesul de deplasare se desfăşoară deja. Nu-l puteţi opri. El face parte din calea voastră de evoluţie. Cei care ştiu, vor fi protejaţi. Vi se va arăta.

Următoarea treaptă de evoluţie este nemurirea în trup fizic (sublinierea îmi aparţine). Unii dintre voi sunt pregătiţi, dar cei mai mulţi, nu.

Vieţii îi este necesar un corp material. Fără corp, există conştiinţă, dar nu şi viaţă. Dumnezeu este Conştiinţa atotcuprinzătoare, de pretutindeni. Viaţa, pe de altă parte, este un proces de cooperare, de co-creaţie; este experienţa conştiinţei diferenţiate a unui lucru faţă de celălalt.

Pentru a cunoaşte viaţa, un corp trebuie să fie infuzat cu conştiinţă. Pentru a-i da viaţă lui Dumnezeu, conştiinţa trebuie să locuiască într-un corp fizic. Orice cale duce spre acest final, A-ţi refuza viaţa înseamnă a-i refuza lui Dumnezeu experienţa de a fi viu…

Acum voi face o pauză aici, pe de o parte ca să elimin din detaliile pe care nu numai că nu le-am putut urmări, dar nici măcar nu le-am înţeles, dar şi pentru a-mi trage respiraţia emoţională şi pentru a-mi exprima câteva îndoieli.

Scrisesem cât de repede am putut, timp de două ore, fără a pune la îndoială ce mi se transmitea. Insă, într-un anumit punct, a apărut o teamă instinctivă în interiorul meu şi o obiecţiune raţională la ceea ce mi se spunea. Cum am spus, eu nu vad lucrurile în sens extrasenzorial. Dacă există, capacităţile mele sunt conceptuale, cuvinte şi descrieri care capătă formă, doar pe măsură ce le rostesc sau ie scriu. Este o binecuvântare, cred, să nu fie nevoie să mă uit la tot ceea ce se întâmplă. Pe de altă parte, am un prieten bun, George, care vede. El este ochii mei uneori, când am nevoie să verific ce mi se spune. El a fost ochii profesorului meu în câteva ocazii.

Includ următoarea relatare în text, deoarece ea confirmă ceva din ceea ce vede George de câteva luni şi nu-şi poate da seama ce este.

La început, se pare, civilizaţia aşa numiţilor cenuşii nu era prea diferită de specia umană, excepţie făcând, poate, doar nivelul lor de inteligenţă, care i-a determinat să se împotrivească oricărei schimbări interioare. Erau „prea deştepţi” şi „prea avansaţi” pentru a fi influenţaţi de către Spirit. Toate acţiunile lor tehnologice erau menite să evite durerea -durerile de creştere, de naştere şi restul! Intr-adevăr, primele lor experienţe de inginerie genetică aveau drept scop eliminarea durerii şi a inconvenientelor create de naşterea unui copil. Mai târziu, tot cu acelaşi scop de a elimina riscul rănirilor, armate întregi au fost clonate, apoi echipe de exploratori intergalactici au fost clonate şi trimise în spaţiu şi aşa mai departe. Ei au ales să nu „sufere” prin insuflarea de suflet şi, în schimb, s-au clonat, sperând să sară peste această treaptă de evoluţie. Insă, ca evoluţie, asta i-a dus într-o fundătură.

Ce ne-a interesat în special, pe George şi pe mine, au fost diapozitivele de monitorizare – cele cu sensibilitate la lumină sau rezonanţă – cu alte cuvinte, implanturile. Folosit ca dispozitiv de urmărire, un implant acţionează ca un far pentru fiinţele din dimensiuni superioare; ele sunt atrase de acesta.

Cu eoni în urmă, se pare, un mare număr de oameni s-au oferit voluntar să-i ajute pe cenuşii să înţeleagă ce este insuflarea de suflet, îngăduindu-le să-i monitorizeze, dar nu să-i controleze.

In acest mod, civilizaţia extraterestră – cei pe care-i numim cenuşii – speră să înregistreze modificările biochimice, ale ADN-ului, ca reacţie la stres, plăcere, toate lucrurile ce ţin de natura noastră emoţională şi pe care ei nu le au. Ei speră să reproducă schimbările ce au loc pe durata procesului de insuflare de suflet. Intenţia lor nu este aceea de a ne prelua sufletele, ci de a le reproduce – lucru pe care, bineînţeles că nu-l pot face; conform principiului Divin, nu pot.

Iar ei stiu asta.

Totuşi, suni meniţi să spere în continuare şi să facă ceea ce fac, până la sfârşitul zilei lor karmice.

Problema este că dispariţia acestor dispozitive este făcută să coincidă cu trezirea noastră individuală. Cu alte cuvinte, pe măsură ce ne umplem mai mult cu lumină şi vibraţia conştiinţei noastre creşte, dispozitivele sunt astfel făcute încât vor ieşi la suprafaţă şi se vor dizolva. Toate acestea se vor întâmpla în eteric, fără ca noi să fim conştienţi. Insă, dacă pe parcursul procesului de dizolvare începem să ne temem – hai să zicem, efectele anesteziei dispar şi ne trezim brusc în mijlocul operaţiei – atunci frica noastră va duce la scăderea vibraţiei, energia din jurul acestor dispozitive va deveni din ce în ce mai densă, până când, în final, vor fi prinse în capcana propriei noastre densităţi. Trecând din eteric în fizic, vor rămâne blocate acolo. Teama noastră le face să se manifeste şi tot ea le menţine pe loc.

Dacă ne eliberăm de frică, ele se vor dizolva de la sine.

După ce comunicarea s-a terminat, m-am simţit golit şi liniştit, dar însufleţit; aş fi putut să alerg cei zece kilometri până acasă, sau să mă aşez oriunde şi să dorm zile întregi. In loc să mă simt invadat sau agresat, mă simţeam recunoscător şi uimit că fac parte din ceea ce se întâmplă. Mai era o oră până în zori şi totul era nemişcat. Lacul arăta ca o pardoseală placată cu marmură neagră. Am stat o vreme, uitându-mă cât de liniştit era. Apoi am plecat de la baraj, m-am îndepărtat de lac şi m-am întors înapoi, către restul vieţii mele.


Info: Playerul video de pe acest blog doar face enabled la linkul extern, youtube, openload, vimeo, etc, deci trebuie sa asteptati sa se incarce!




Vine omul, stă oleacă, citeste, vizioneaza... apoi pleacă!


Your email is never published or shared.