Scarlat Demetrescu – Puncte cardinale

1. Corpul carnal pe care îl vedem, îl pipăim, îl îngrijim, îl adorăm şi cu care ne mândrim este un simplu instrument trecător al spiritului.
2. Adevăratul om este o mică scânteie, nevăzută de ochii omului, care se află aşezată în mjlocul creierului nostru. El este conducătorul corpului nostru. El este
nemuritor şi menit ca în decurs de miliarde de ani să prospere mereu, până va ajunge o forţă infinită a cosmosului.
3. Pe pământ existăm noi, oameni, animale, vegetale şi minerale, iar în Cer – spiritele lor. Lumea de Sus conduce lumea de jos.
4. Câteodată, când se permite de marile spirite conducătoare ale pământului, unele fiinţe umane ale spaţiilor se pot arăta aici pe pământ. În acest caz ele au de
obicei forma şi limbajul uman al ultimei lor încarnări.


Într-o zi, aflându-mă la cofetăria Riegler într-un cerc de colonei şi generali pensionari şi venind vorba despre om, de sufletul lui, mă întrebă una din persoanele asistente de la masa aceea dacă mai fac studii asupra nemuririi sufletului. Am răspuns că acest subiect mă pasionează din ce în ce mai mult. O altă persoană, din tabăra celor sceptici, declară că el nu crede în asemenea fapte. La această afirmaţie, un domn maior pensionar, cu numele Ştergeanu, afirmă că rău face de se îndoieşte, căci de ar vedea un caz, două, nu ar mai avea asemenea păreri. „Eu am trecut printr-o asemenea probă şi de aceea afirm că spiritul omului continuă existenţa şi dincolo de moartea corpului. Şi pentru convingerea dumneavoastră, am să vă povestesc o întâmplare petrecută în anul 1900, pe când eram căpitan la regimentul de geniu din Focşani. La vremea aceea aveam în compania mea ca sublocotenent pe un oarecare Ion Grigoraru. Tot în Focşani pe vremea aceea exista o familie germană – consulul Germaniei în acest oraş, al cărui nume îmi scapă acum. El avea două fete foarte frumoase, cea mai mică fiind şi o admirabilă pianistă. Grigoraru a văzut-o, a plăcuto şi ca umbra se ţinea de ea. La grădina publică, la concerte, la balul de la Prefectură, unde veneau şi aceste fete, Grigoraru era nelipsit. Toată lumea observase înclinarea lui pentru fata cea mică a consulului. Păreau doi porumbei ce se iubesc, încât făcea plăcere şi celor ce au observat această iubire. În fine, sublocotenentul se decide să se însoare. Se prezintă părinţilor fetei şi o cere de soţie. Deşi neamţul ar fi dorit să aibă de ginere un german, totuşi faţă de tinereţea băiatului, frumuseţea lui bărbătească, situaţia lui socială şi simpatia fetei pentru el, acceptase această căsătorie. Dar a intervenit o problemă: consulul nu avea altă avere decât o casă şi un loc vast în jurul casei. El dădea ca zestre fetei lui jumătate din acest loc, atât. Cum cota de zestre era de 60.000 lei, rămânea să se stabilească dacă acest loc valora această sumă. Soţia colonelului de la regimentul din Focşani, care urmărise dragostea celor doi tineri, aflând de această situaţie rugă pe soţul ei să facă tot posibilul ca să înlesnească unirea acestor două suflete, care se iubesc atât de mult. Pentru acest lucru, colonelul numi o comisie de trei ofiţeri din sânul regimentului, care să vadă locul şi să-l estimeze. Aceşti camarazi, ca să vadă unirea efectuată, au declarat că locul valorează 60.000 de lei. Raportul a fost înaintat de colonel Ministerului de Război, care a dat un răspuns afirmativ. Pe baza acestei aprobări s-a făcut nunta şi s-a întemeiat o căsnicie de mai mare dragul. Curând sosi şi un copilaş. Când copilul avea trei luni a venit un ordin de la regiment ca să se detaşeze un pluton pentru unul din forturile din jurul Bucureştilor, care la acea dată se terminase de construit şi fusese înzestrat cu tot materialul de apărare în caz de război.

Colonelul, neştiind care unitate să o detaşeze, decise să tragă la sorţi. A scris pe bilete companiile, le puse în chipiul unui ofiţer şi de faţă cu toţi ofiţerii a tras un
bilet. A ieşit compania a treia a căpitanului Ştergeanu. Prin acelaşi sistem a fost tras la sorţi din această companie un pluton cu ofiţerii săi. Destinul a ales să plece la Bucureşti sublocotenentul Grigoraru. A fost jale mare pe familia lui şi a germanului, pentru că se despărţeau unii de alţii. Şi totuşi ordinul trebuia executat. S-a îmbarcat în tren acest pluton, cu toată zestrea lui şi cu toată gospodăria lui Grigoraru, şi au pornit cu toţii spre Bucureşti. Trenul militar ajunse între staţia Brazi şi staţia Prahova, de pe linia Bucureşti-Ploieşti, unde din cauza ploilor abundente terasamentul se înmuiase, slăbind linia. Trenul, ajuns în acest punct, a început să oscileze. Era o zi caldă, cu zăduf. Soţia ofiţerului ieşise pe culoar cu copilul în braţe, privind la dreapta şi la stânga. La un moment dat vagonul oscilă brusc într-o parte. Doamna îşi pierdu echilibrul şi, într-o uitare de sine, căută să se rezeme de peretele vagonului; prin această mişcare, copilul din braţele sale a fost proiectat pe fereastra deschisă a vagonului. Mama, văzând acest lucru, inconştientă, se repezi la uşă şi se azvârli afară. În acelaşi moment vagonul se înclină şi se răsturnă, târându-se câţiva metri, până la oprirea trenului. Copilul şi mama au fost zdrobiţi şi prefăcuţi într-o masă de carne şi sânge. Sublocotenentul Grigoratu în acest timp se afla în compartimentul vagonului şi citea nişte note. Când vagonul s-a răsturnat, a ieşit pe o fereastră, căutând şi întrebând unde e soţia şi copilul său. Soldaţii toţi exclamau: „O femeie şi un copil sunt sub vagon”. Grigoraru înţelese drama. O lovitură de trăsnet îi trecu prin creier şi o luă la fugă peste câmp.

Ajunse în comuna Brazi, la han, obosit, cu tunica fluturând, cu părul dezordonat şi plin de noroi pe ghete şi pantaloni. Se opri şi cu un aer dement exclamă: „Săracii, sunt sub vagon! Vai, soţia mea, sărmanul meu copil!” Ţăranii au înţeles imediat că au de-a face cu un nebun. Dar în curând a venit vestea de la gară că s-a întâmplat o nenorocire. Un tren a deraiat. S-a strâns lumea, au sosit ajutoare de la Ploieşti şi au repus trenul pe linia ce s-a reparat. Soldaţii au fost dirijaţi mai departe la Bucureşti, iar masa de carne strivită a copilaşului şi a soţiei lui Grigoraru a fost aşezată într-un coşciug provizoriu, preparată spre a nu se strica şi înapoiată cu sublocotenentul la Focşani, unde s-a făcut o înmormântare la care a luat parte tot oraşul. A fost o jale nemaivăzută în capitala judeţului Putna. Toate ziarele de la acea vreme au scris despre această nenorocire.

În locul lui Grigoraru a fost trimis la fort un alt ofiţer, iar el a căzut într-o completă prostraţie. Avea mintea tulbure, dar era liniştit. Colonelul a dispus să nu
facă nimic, să fie lăsat în pace, să vină când vrea, să facă ce vrea, până îşi va reveni din groaznica lovitură a soartei. Într-adevăr, încetul cu încetul el se însenină, deveni din ce în ce mai conştient şi îşi îndeplinea cât se poate de bine rolul de militar, dar era sjnguratic, tăcut, totdeauna trist de moarte. A trecut un an. Într-o seară de iulie mă întorceam cu soţia mea de la grădina publică şi în drum spre casă trecem pe strada unde locuia sublocotenentul Grigoraru. Când ajungem în dreptul ferestrelor casei sale auzim o melodie superbă interpretată la pian. Cum soţia mea era o cunoscătoare a muzicii, urmase conservatorul din Bucureşti – mă opri şi-mi spuse: „Ce splendidă interpretare, ce digitaţie admirabilă! Dar cine să cînte la Grigoraru? Şi mai ales cum de cântă pe întuneric? Ei, bietul băiat, îi plăcea muzica! în fiecare seară soţia sa, care era o excelentă pianistă, îi cânta la pian. Se vede, spuse sotia mea, că a început să se consoleze. O fi având o prietenă ca să-l distreze puţin.” A doua zi, spre seară, fiind prin oraş cu soţia, îl vedem pe trotuarul opus pe sublocotenentul Grigoraru; Soţia îmi spuse: „Uite pe Grigoraru, ia cheamă-l să ne spună cine cânta aseară aşa de frumos”. Imediat îl şi chemai. După ce s-a apropiat şi ne-a dat bună seara, soţia mea îl întrebă: „Domnule sublocotenent, aseară trecând pe sub ferestrele locuinţei dumneavoastră am auzit o muzică frumoasă, splendid executată. Dacă nu suntem indiscreţi, cine cânta?” La această întrebare sublocotenentul şi-a plecat ochii, s-a întunecat şi a tăcut. Eu am intervenit: „Ei, dragul meu, eşti tânăr, eşti supărat, îţi este permis ca o persoană tânără şi drăguţă să îţi cânte la pian”. La aceste cuvinte sublocotenentul ridică capul şi cu ochii holbaţi spuse; „Domnule căpitan, memoria iubitei mele soţii şi a îngeraşului meu nu se vor şterge din acest creier. Sufletul lor îl voi cinsti cât voi trăi. Altă femeie nu voi mai atinge!” După, aceste cuvinte se
cuvenea ca subiectul să fie închis, dar femeia tot femeie, şi soţia mea reveni: „Respectăm sentimentele dumneavoastră şi totuşi te rugăm să ne spui cine cânta
aşa de măiestrit?” La această întrebare nepermisă, el răspunse: „Eu”. Soţia mea răspunse: „Ştiu că dumneata cunoşti notele, că plimbi degetele pe claviatură, dar
de cântat şi mai ales de o interpretare atât de artistică nu eşti în stare. Acolo a fost o altă mână.” Presat, constrâns într-un mod nepermis de insistenţa soţiei mele, el răspunse după un lung oftat. „Doamnă, v-aş spune un secret, dar vă rog, vă conjur să nu-l divulgaţi nimănui.” Amândoi am răspuns că deoarece se face apel la
onoarea noastră, nu vom spune la nimeni. Asigurat de fagăduiala noastră, el spuse: „în fiecare seară vine soţia mea şi îmi cântă o oră, două şi apoi pleacă.

Dumneavoastră aţi auzit-o cântând pe iubita mea soţie.” La această afirmaţie am rămas amândoi înmărmuriţi. Cum o să vină o moartă să cânte la pian? Corpul ei era la cimitir. Şi soţia mă atinse cu cotul, dându-mi de înţeles că sărmanul este tot nebun. Dar ca şi cum ar fi înţeles starea noastră spirituală, gândul nostru, spuse: „Dacă doriţi să vă încredinţaţi de acest fapt, poftiţi, veniţi la mine şi vă veţi convinge. Iată, puteţi veni astă-seară, la ora zece.” La această propunere am răspuns afirmativ şi ne-am despărţit. Abia aşteptam să se facă ora zece seara. La această oră ne-am îndreptat către casa lui Grigoraru. Când să intrăm în casă, uşa se deschise şi o bătrână ne întâmpină: „Bine aţi venit. Mi-a spus fiul meu de venirea dumneavoastră, dar nu ştiu dacă a făcut bine de a divulgat faptul că soţia lui vine în fiecare seară, să ne cânte câte o oră şi apoi pleacă.”

Auzirea acestor cuvinte din gura unei bătrâne ce nu trecuse prin focul sufletesc ca fiul său, deci în toate facultăţile mintale, ne-a făcut să reflectăm că în toată această poveste trebuie să fie ceva serios. Ne-au primit în salon şi discuţia se urmă despre mulţumirea ce i-a acordat-o Dumnezeu fiului ei, de a şti că soţia şi copilul său trăiesc, dar nu într-un corp de carne. La un moment dat intervine în discuţie sublocotenentul, care ne rugă să-i permitem să stingă lampa cu petrol, căci lumina face rău soţiei sale (aşa i se ceruse din primul moment al apariţiei sale). Negreşit, pentru a fi părtaşi la marea minune de a vedea o moartă vie, am primit această propunere. Curând ochii noştri s-au obişnuit cu întunericul şi vedeam bine obiectele din interiorul camerei. Deodată sublocotenentul spuse: „Iat-o! Vine!” Ne-am îndreptat privirile spre uşă, dar aceasta nu se deschise şi nici nu se vedea cineva. Facem ochii mari, ne concentrăm privirea şi tot nu vedem nimic.

Sublocotenentul ne spune după un minut: „Soţia mea vă salută. S-a aşezat la pianină şi vă întreabă ce doriţi să vă cânte.” La această întrebare, cum era la modă pe atunci şi se cânta de către toate orchestrele valsul lui Strauss „Dunărea albastră”, soţia mea propuse să cânte acest vals. Deodată auzim vibrând aerul din cameră de notele pianinei şi un vals divin ne atrase privirile spre pianină. Simţeam cum notele se ridicau şi coborau, vedeam scaunul din faţa pianinei, dar nu vedeam pe nimeni cântând la pianină. Cântecul ne fură gândurile şi ne-am pomenit când s-a teminat că sublocotenentul ne întreabă ce dorim să ne mai cânte soţia sa. Atunci soţia mea, o cunoscătoare a muzicii, ca să descopere eventuala şarlatanie, propuse să cânte „Fuga” de Bach. Abia termină de spus şi pianina răsună într-o execuţie impecabilă cu această piesă muzicală. În fine, soţia mea a propus şi alte lucrări din compoziţia lui Liszt şi Bethoven. După câteva interpretări fără cusur, sublocotenentul anunţă: „Acum soţia mea pleacă, vă salută”.

Am privit adânc să străpungem cu privirile noastre şi pereţii, ne-am plimbat privirile prin toată camera şi spre uşă, dar nici de data aceasta nu am văzut pe nimeni altul decât pe Grigoraru şi pe mama lui. A aprins lampa, dar privirile noastre se întorceau mereu spre pianină. Ca şi cum ar fi citit gândul nostru, Grigoratu se repezi la pianină, îi apucă mânerul lateral şi o trase pe roţile ei departe de zid, zicându-ne: „Priviţi, este o pianină obişnuită, nu are nici rulou cu foaie, nici dispozitiv electric”: (De fapt, la acea vreme lipsea electricitatea în Focşani). L-am privit şi ne-am, încredinţat că nu avea nici o adaptare pentru o execuţie mecanică. În orice caz, chiar de ar fi avut, acest dispozitiv nu putea să răspundă atât de prompt la comenzile soţiei mele, care a cerut fragmente din diferite opere ale mai multor compozitori. Am mulţumit pentru onoarea şi fericirea de a lua cunoştinţă de un asemenea fenomen şi am plecat acasă. N-am dormit toată noaptea. Am discutat despre această minune ca pianul să cânte, ca o fantomă nevăzută a soţiei sublocotenentului să vină să cânte, şi ca el, sublocotenentul, să o vadă şi să înţeleagă vorbirea ei, noi nevăzând-o şi neauzind-o. Ni se părea o minune pe care nu am fi putut-o crede dacă nu am fi auzit melodiile acelea, execuţia aceea divină, nu umană. Această comunicare dintre un pământean şi un spirit aduse curând o schimbare, o linişte, o seninătate şi o bunătate în fiinţa sublocotenentului, de nu mai era de recunoscut. Era iubit de toată lumea, era respectat pentru nobleţea caracterului său. Afirma colegilor săi că e fericit că ştie că omul nu moare, că spiritul trăieşte în jurul nostru sub alte stări, că îşi cunoaşte rostul vieţii sale şi că va părăsi această lume prin înecare. Într-adevăr, destinul i s-a împlinit aşa cum i se spusese de cei de Sus. În anul 1912 se execută o mică manevră navală a flotilei noastre fluviale pe Dunăre cu concursul geniştilor (pontonieri). Într-unul din aceste vase, în şalupa „Trotuş” se afla şi locotenentul Ion Grigoraru. În dreptul oraşului Hârşova un vas austriac ce trecea în josul Dunării, lovi în coastă această şalupă, o sparse şi în câteva minute s-a dus la fund cu locotenentul Ion Băncilă, maiorul Stoenescu, plutonierul Tănăsescu şi locotenentul Grigoraru, care imediat când s-a spart vasul a îngenunchiat şi a zis: „Acum, Doamne, slobozeşte pe fiul tău amărât în această existenţă pământească”. Nu a putut scăpa decât sublocotenentul Gheorghe Petreşcu, azi colonel, şi plutonierul Iancovache, azi căpitan pensionar. Cei ce sunt mai în vârstă în Focşani pot mărturisi de aceste evenimente şi personaje.” Consemnat de mine, prof. Scarlat Demetrescu Bucureşti, 16 mai 1926

S-a afirmat că omul este coroana creaţiei lui Dumnezeu pe pământ. Această aureolă dată omului o merită pe drept cuvânt când vezi la ce înălţime de gândire s-a
putut ridica. Rămâi uimit în faţa calculelor lui minunate, a analizelor lui profunde, a cercetărilor şi descoperirilor sale. Azi el scotoceşte fundul oceanelor pentru a
reprezenta contururile sale geografice, încearcă să conserve razele calorice ale soarelui spre a le utiliza iarna sau spre a le transforma în alte genuri de energie necesare în industrie. Azi se cercetează compoziţia atmosferei în păturile ei cele mai înalte ori se studiază posibilitatea utilizării forţei motrice a mareelor. Omul scrutează cu telescoape uriaşe abisurile infinitului ori analizează prin bombardarea cu razele alfa ale toriului atomul de radiu, pentru a afla constituţia lui, a electronului, protonului şi neutronului său.

Omul nesăţios de a cunoaşte caută mereu să fure secretele naturii, ale infinitului mare, macrocosmosul, ca şi ale infinitului mic, microcosmosul, dar mai presus de toate se străduieşte sa afle ce este viaţa.

Când te gândeşti că acum o sută de ani dacă ar fi afirmat cineva că stând culcat în patul tău, vei putea asculta orchestra simfonică din Washington, Opera din Milano, pe tenorul Cormai din Londra sau pe conferenţiarul din Viena, l-ai fi crezut nebun. Nici în descrierile lui Jules Verne nu ai fi putut bănui că vom putea ajunge să călătorim ca păsările prin aer. Mâine-poimâine veţi putea vorbi prin telefon şi veţi privi în placa de sticlă mată figura celui care îţi vorbeşte de la Praga ori de la Londra. Cine ştie ce ne rezervă viitorul!

Există o lege în universul întreg care sileşte ca mineralii, vegetalul, animalul, omul, planetele, stelele, toate şi totul să se transforme, să avanseze spre forme mai bune, superioare, E legea evoluţiei, legea progresului.

Omenirea, graţie acestei legi, prin aleşii ei a făcut studii, observaţii, experienţe asupra materiei tangibile, analizabile în laborator, şi a stabilit forţele care o animă, a găsit normele legile după care aceste forţe lucrează asupra ei.

În jurul nostru se petrec şi fenomene ce se desfăşoară în cadrul altor categorii de materii, ce nu se pot cerceta în laborator. Ele par a fi animate de alte forţe şi după alte legi decât cele ale materiei fizice. Acestor fenomene li s-a dat numele de paranormale, hiperfizice, metapsihice. Dar în goana cea mare după cercetările lumii fizice s-a neglijat cercetarea acestor fenomene şi energii.

De vreo 70 de ani încoace, mari inteligenţe, mari savanţi ai lumii, din seria celor care au adus lumină asupra datelor ştiinţifice ce le posedăm azi, au început să-şi
îndrepte ochii şi asupra acestor fenomene ciudate pentru ei, dar foarte normale şi naturale, căci nimic nu se produce în univers care să nu fie natural. Dintre aceştia vă citez pe William Crookes, Russel Wallace, Charles Richet, Schrenk Notzing, Oliver Lodge, William James, Ernest Bozzano, Ochorowitz, Morseli, William Barrett, Lombroso, Camille Flammarion şi mulţi alţii, unul mai strălucitor decât altul.

Vă reamintesc că Crookes este descoperitorul thaliului, al materiei radiante, al tuburilor fără aer care au condus la descoperirea becului electric de azi. El a lăsat o
cale luminoasă în urma sa, plină de descoperiri şi în domeniul fizicii şi a chimiei. Wallace, marele naturalist, emulul lui Darwin, ne-a făcut cunoscută flora şi fauna Oceaniei şi a Africii, regiuni necercetate până atunci de naturalişti. Richet este membru al Academiei de Ştiinţe din Franţa, profesor de fiziologie şi cercetător neobosit al fenomenelor vieţii umane. Cine nu cunoaşte pe Oliver Lodge, profesor de fizică la Facultatea de Ştiinţe din Birmingam, unul din autorii descoperirii acţiunii ionilor în natură?

Întreaga Americă îl cunoaşte pe eminentul psiholog şi filosof William James, fost profesor de psihologie la Universitatea Harvard din New York. Lucrarea profesorului şi neobositului cercetător Ernest Bozzano din Italia este tradusă în multe limbi şi cunoscută în întreaga lume. Şi aşa, rând pe rând, tot mai mulţi din oamenii de seamă ai omenirii încep să se ocupe şi să experimenteze problemele transcendentale, probleme care până ieri erau desconsiderate ori batjocorite, iar cei ce se îndeletniceau cu ele erau socotiţi minţi obosite, autosugestionaţi, şarlatani ori candidaţi pentru balamuc. Seria acestor fenomene ciudate, uimitoare prin natura lor, e nespus de mare, dar pentru că nu dispun decât de o oră, mă voi mărgini la cele mai importante: scrierea unui creion singur, scrierea proiectată, telekinezia, levitaţia, proiecţii cryptestezia, moniţia, premoniţia, telepatia, ectoplasmia. Presupunând că nu toată lumea cunoaşte această nomenclatură ştiinţifică, sunt dator a da câte o mică explicaţie referitor la fiecare din ele. Sunt cazuri când în prezenţa unor persoane numite mediumi, din fiinţa cărora iese mai uşor decât de la o persoană obişnuită o materie eterică numită fluid, se vede cum un creion pus pe masă se ridică singur, ziua în amiaza mare, şi începe să scrie pe o coală de hârtie albă. E un fenomen ce stârneşte admiraţia şi e socotit pe nedrept ca fiind un fapt nenatural, ca rezultatul unui truc. Pare ciudat, dar acest fenomen este tot atât de natural ca şi când acest creion ar fi ţinut şi condus de o mână umană. Dar uimirea întrece limita şi în mintea necunoscătorului încep să se nască bănuieli când asistenţii stând în semi-obscuritate trei-patru minute, după aprinderea becurilor electrice constată una-două pagini de hârtie scrise cu cerneală în limba maternă a asistenţilor ori într-o limbă străină sau chiar într-o limbă vorbită cu mii de ani în urmă. E ceea ce se numeşte scrierea proiectată, scrierea aplicată direct pe hârtie, fără nici un condei. Şi astfel sunt lucrurile orânduite în lume, ca omul în viaţa lui să afle, să audă şi să vadă lucruri ce pentru moment îi tulbură mintea.

Iată un caz. Stând într-o cameră mai puţin luminată, dar mai ales seara pe întuneric, asistenţii văd pe un perete din faţa lor o mână care scrie un text format
din litere luminoase. Pare că ar fi reclamele luminoase ale cinematografelor ce în bezna nopţii anunţă trecătorului subiectul filmului ce rulează în acea seară, la acea sală de spectacol. Amintiţi-vă de scrierea cuvintelor „Mane techel fares”, pe peretele palatului lui Nabucodonosor.

În alte împrejurări se observă cum obiecte diferite – scaune, lămpi, statuete, călimări, se ridică din locul lor, călătoresc pe deasupra asistenţilor şi se aşează uşor pe un loc depărtat de locul de plecare.

Acesta este fenomenul denumit telechinezie. Dacă dispui de un medium puternic, scrii un text pe mai multe bilete, pe care le introduci pe fiecare într-un plic bine
închis. Le amesteci până ce nici tu ca autor nu mai ştii în care ce scrie. La întâmplare alegi unul din ele şi mediumul de aproape sau de la distanţă citeşte – mai mult sau mai puţin corect – cele scrise în biletul închis. Aceasta este citirea prin corpuri opace, fenomen cunoscut sub denumirea de cryptestezie. Cred că citesc în
mintea dumneavoastră mirarea şi neîncrederea: „Cum să fie posibile asemenea lucruri? Până nu voi vedea şi eu, nu voi crede.” E firească această îndoială şi e natural să doriţi să vedeţi pentru ca să puteţi crede. Alteori obiecte foarte grele, ca de exemplu o masă mare de sufragerie, ce abia poate fi ridicată de doi oameni, se ridică singură în aer 10-12 centimetri. În multe tratate se citează cazuri când însuşi mediumul s-a ridicat până la tavan, unde a scris cu creionul, ca o amintire, ca o probă rămasă spre a demonstra şi în viitor că a fost un fapt real şi nu o halucinaţie.

Acesta este fenomenul numit levitaţie. Cred că aţi auzit şi dumneavoasatră de persoane care, conversând cu alţii despre lucruri ale vieţii, deodată se opresc din
vorbă şi exclamă: „Ce foc mare, văd cum arde o casă la un colţ de stradă dintr-un oraş plin de fabrici, parcă ar fi rafinării”. Ziarele ce apar în următoarele ore anunţă că în oraşul Ploieşti un mare foc a mistuit o clădire din colţul străzii cutare. Acest fenomen a fost vederea din senin a unui eveniment ce are loc în acelaşi timp, dar la depărtare. Alteori, pe când eşti ocupat cu o lectură sau cu o activitate oarecare, îţi apare o fiinţă aeriformă a unui prieten sau rudă. Ştiinţa populară spune că acela care s-a arătat moare. Într-adevăr, dacă notăm data şi ora când a apărut acea arătare, aflăm ulterior că exact la acea dată şi oră a avut loc decesul celui ce s-a arătat. Acest fenomen de percepere vizuală a evenimentelor actuale se numeşte, moniţie.

În alte împrejurări, o persoană care are daruri deosebite de ale noastre, ale multora dintre noi, privindu-te în ochi ori privind în paharul din care ai sorbit puţină
apă, îţi spune fapte, împrejurări, bucurii ori necazuri prin care vei trece în viitor. E ceea ce se numeşte în limbajul comun o prezicere sau, ştiinţific, premonitie. Cum? În ce fel? Nu vă lăsaţi nici dumneavoastră până nu veţi afla. Dar cum să nu te miri când ai ocazia să auzi ori să citeşti despre faptul că o persoană gândind la ceva, un altul privind în jurul capului său şi mai ales între sprâncene – îi spune cuvânt cu cuvânt tot ceea ce gândeşte. Mulţi oameni care au avut acest minunat dar, pentru că n-au ştiut să şi-l ascundă, au fost socotiţi ca asociaţi cu diavolul. Acesta e fenomenul numit telepatie. Dar toată gama fenomenelor ce-i sunt date omului să vadă e întrecută de arătarea în carne şi oase, parţială sau totală, a unei fiinţe iubite sau străine care a părăsit lumea noastră materială. Fenomenului i s-a dat numele de ectoplasmie sau materializare. Acest fenomen a fost studiat trei ani de zile în faţa a tot ce a avut Anglia mai savant la epoca respectivă şi anume Williarn Crookes – prin intermediul medimnului Florence Cook, Charles Richet, în oraşul Alger, la Vila Carmen, cu mediumul Alice, Schrenk Notzing şi doamna Bisson – prin mediumul Marta Eva, la Paris, şi mulţi alţii.

Când auzi sau citeşti că un om care a trecut pragul morţii şi al cărui corp a putrezit de mult într-un colţ de cimitir, a apărut undeva în carne şi oase, cu un corp cald, cu respiraţie şi puls omenesc, care vorbeşte, se mişcă, cântă vocal sau la un instrument şi apoi piere dintr-o dată, nu poţi să crezi, nu poţi să accepţi acest lucru.

De ar veni toată lumea de pe acest pământ să-ţi afirme acest lucru, tot nu te poate convinge, pentru că asemenea fenomene trec de puterea judecăţii omului dedusă din cele văzute din copilărie până acum şi din cele deduse din datele ştiinţei pozitive pe care o cunoaştem. Este dar normal să zici ca şi Toma necredinciosul:

„Nu, cred până ce nu voi pune mâna să pipăi, până ce ochii mei nu vor vedea, spre a mă încredinţa de realitatea faptului”. Da, numai în aceste condiţii vă recomand şi eu să credeţi. Eu ca profesor de ştiinţă pozitivă, vă fac această recomandare, vă rog, vă rog mult, vă invit să doriţi din toate puterile sufletului dumneavoastră să citiţi, să vedeţi şi să experimentaţi. Să nu afirmaţi că este imposibil şi să vă pierdeţi vremea cu nimicnicii trecătoare, căci este imprudent să spui „imposibil”.

Imposibil nu există în natura, aşadar nu refuzaţi să citiţi despre aceste fenomene, să le vedeţi, să studiaţi legile care le guvernează, să le acceptaţi ca fiind foarte normale.

De ce vă fac această recomandare? O fac ca să nu CREDEŢI pur şi simplu, deoarece credinţa este ceva subiectiv şi subiectivitatea diferă de la om la om, după natura sufletească, după cultura fiecăruia. Deci ea nu are o bază sigură. Azi trăim într-o epocă când totul trece prin filtrul observaţiilor şi experienţelor de laborator. Nu ne mai e îngăduit să credem pur şi simplu, ci trebuie să procedam cu metodă şi imbold ştiinţific, mai ales când e vorba de fenomene metafizice şi metapsihice. Numai procedând astfel vom putea întrevedea cauzele lor şi legile care prezidează la producerea lor. Graţie acestei norme de conduită, azi în America, Anglia, Franţa şi Germania s-au creat instituţii care fac diferite experienţe prin aceşti mediumi, creând o ştiinţă nouă, numită metapsihica.

Şi acum, după ce am făcut această lungă introducere, pentru ca să nu vin în faţa dumneavoastră numai cu simple afirmaţii, vă voi descrie unele experienţe făcute de cercetători din domeniul manifestărilor psihicului nostru. Dintre aceştia citez pe Baraduci Darget, colonel de Rochas, profesorul Karl du Prel, baronul Reichenbach şi în ultimul timp, doctorul H. Durville.

Şi acum vă rog să mă urmăriţi cu atenţie în expunerea următoarei experienţe. O persoană – care, din dragoste pentru descoperirea adevărului, se oferă gratuit la
dispoziţia experimentatorului – este aşezată pe un fotoliu comod cu spătarul înalt. O altă persoană, numită magnetizor, se aşează în faţa acestei persoane şi face cu mâinile pase magnetice de la cap până în dreptul pântecelui. Pentru că ochii de carne ai experimentatorului, fiind de natură fizică, nu pot vedea la rândul lor decât lumea fizică, deci nu au posibilitatea să vadă fluidele şi fenomenele ce vor avea loc în timpul experimentului, sunt invitaţi în această cameră un somnambul în stare hipnotică şi un lucid, sau doi mediumi în stare de transă.

Prin urmare experimentatorul va şti ce se va întâmpla, pentru că va vedea prin ochii sufleteşti ai celor doi lucizi. Şi acum, pentru că nu toată lumea ştie ce e un magnetizor, vă voi spune că aceşti oameni au facultatea de a acumula din mediul înconjurător, ca şi un acumulator electric, mari cantităţi de materii eterice, de fluide, şi le revarsă prin pasele lor asupra unei alte persoane. Este ceva asemănător cu ceea ce se petrece în fizică între două elemente cu potenţial deosebit între care, în virtutea legii echilibrului, se produce o descărcare de energie sau de materie, de la cel supraplin la cel mai sărac. Din cauza acestui transfer de fluide se produce un proces intim în această persoană, care va avea ca rezultat fenomenele ce vor urma.

Din primul moment la stânga persoanei de pe fotoliu se aşează, la distanţa de un metru, un alt fotoliu. După o jumătare de oră de pase magnetice se observă că persoana aşezată pe fotoliu, deşi a dormit bine noaptea precedenta, deşi nu este obosită de vreun efort, simte că i se împăienjeneşte privirea, că pleoapele i se lasă în jos ca de plumb, că încetul cu încetul pierde conştiinţa locului unde se află şi în fine, adoarme profund. Nu mai aude, nu mai vede, nu mai simte nimic. A adormit perfect trecând în faza cunoscută în ştiinţă de stare hipnotică, mai exact magnetică.

În acelaşi timp, pe măsură ce se continuă pasele, se observă cum din această persoană adormită, la dreapta şi la stânga sa, iese un fel de fum, o ceaţă puţin nuanţată la dreapta în albastru iar cea din stânga în portocaliu. De la o vreme, pasele continuând, coloana din dreapta începe să se mişte, îndreptându-se spre coloana din stânga. Mişcarea acestei coloane drepte se poate face prin faţa subiectului, dar de cele mai multe ori trecerea se face pe la spatele corpului fizic al subiectului. La un moment dat, cele două coloane fuzionează, se topesc una în alta, formând o singură coloană verticală alburie. Se cere mare atenţie din partea experimentatorului, mare prudenţă şi mai ales multă răbdare, fiind în joc sănătatea, ba chiar viaţa mediumului.

În minutele următoare coloana începe să se concentreze şi ca urmare să se micşoreze, dar în aceeaşi măsură ea devine din ce în ce mai clară, mai luminoasă şi în acelaşi timp din informă începe să se contureze, luând tot mai mult o formă umană. Şi lucru uimitor, această imagine fluidică e identică cu persoana care doarme profund pe fotoliu. E dublul său, este fantoma fiinţei lui.

O dată ce acest dublu s-a desăvârşit până la a semăna perfect cu subiectul adormit, el se aşează pe fotoliul al doilea, luând aceeaşi poziţie ca originalul. Orice mişcare a omului de pe primul fotoliu este reprodusă de fantoma de pe al doilea fotoliu. Acest dublu se poate reflecta într-o oglindă aşezată în faţa sa şi se poate şi fotografia, mai mult sau mai puţin corect, după împrejurări. Subiectul, deşi adormit începe să vorbească şi să spună că vede pe cineva la stânga sa care seamănă foarte mult cu el. Ceva mai mult, dacă experimentatorul ridică mâna dreaptă în faţa subiectului, acesta spune că şi celălalt a ridicat mâna dreaptă. Repet, orice mişcare a capului, mâinilor, corpului, picioarelor subiectului e în acelaşi timp reprodusă de dublul său, de fantoma sa.

Acum se procedează la următoarea experienţă. Se ia o batista, se desface şi cu ea se acoperă mâna subiectului. I se ridică braţul în sus şi el spune: „Văd pe dublul meu că a ridicat braţul său drept, nu-i văd decât braţul, mâna lui nu ştiu de ce, dar nu o văd. Atât somnambulul, cât şi clarvăzătorul de faţă vor vedea corpul fizic al subiectului, precum de asemenea şi dublul său. Şi curios, dacă mâna subiectului a fost acoperită de batistă, nici ei nu vor vedea mâna dublului fluidic. De aici s-a tras concluzia că materia fizică ce acoperă un corp fluidic nu lasă să se vadă acest corp fluidic. Dar dacă această materie fizica e bine îmbibată cu materie fluidică, atunci ea, asemeni unui geam lasă să se vadă corpul fluidic. Iată şi experienţa convingătoare. Se ia acea batistă şi se aşează pe fotoliul unde a stat fantoma.

Atunci batista se va îmbiba de materia fluidică a fantomei. De această dată, punând batista pe mâna subiectului, atât el cât şi somnambulul ori clarvăzătorul de faţă spun că văd podul palmei şi degetele fantomei. Prin urmare, concluzia de mai sus este bine stabilită. Să urmărim acum experienţa mai departe. Luăm un obiect oarecare – un buton, un ceas, o carte – şi îl punem în mâna subiectului.

I se ridică braţul cu mâna ce ţine acest obiect şi el, asemenea celor doi lucizi de faţă, spune: „Văd că fantoma ţine în mâna sa o carte.” Toţi trei văd obiectul fluidic în mâna dublului. Iată iar un fapt de o importanţă deosebită: orice corp, fie el viu, fie neanimat are totdeauna în masa sa un dublu fluidic care este văzut de lucizi. Să nu uitaţi acest fapt de o importanţă capitală: corpurile fizice împiedică vederea corpurilor eterice.

Tot ce v-am spus până acum nu se obţine de la prima încercare. În acest domeniu e nevoie mai mult ca oriunde de multă răbdare şi consecvenţă, atât de necesare
mediumului, ca şi experimentatorului, pentru câştigarea abilităţii şi uşurinţei de a lucra cu acest material subtil. Astfel se face că pe când la început experienţele erau greoaie şi variabile, instabile, cu vremea devin rapide, sigure şi clare. Continuând să se facă pase asupra persoanei din fotoliu, se constată că fantoma începe să-şi piardă conturul, forma de om, încetează să mai reproducă mişcările subiectului şi de la o vreme, devenind iar o masă alungită, se ridică vertical şi se depărtează de pe fotoliul său. Să denumim această formaţiune care începe să se mişte fantoma numărul doi. Ajuns la acest punct, operatorul trebuie să fie atent şi să-şi impună verbal sau mental voinţa sa puternică, ca să dirijeze fantoma acolo unde doreşte el, căci altfel în primele zile de experienţă, fantoma se va mişca instabil, se va lovi de obiecte, neavând o deplină conducere proprie şi ca urmare subiectul se va plânge că s-a lovit la picior, cap sau braţ, deşi nu s-a mişcat de pe fotoliul său.

Începutul e greu, ca în toate. Cu timpul, acel ceva ce ştiinţa psihologiei îl denumeşte suflet, purtătorul de conştiinţă, pare a părăsi trupul aşezat pe fotoliu şi trece în fantomă.

Din momentul acesta trupul devine un simplu instrument, o masă de carne absolut inconştientă. Acum toată conştiinţa a tot ceea ce se petrece în jurul său e trecută în fantomă, de unde întreţine mişcarea şi vorbirea corpului carnal. După aceasta, i s-a cerut fantomei cu toată delicateţea posibilă, să treacă printr-o uşă deschisă în camera alăturată.

Ea răspunde la această solicitare şi porneşte, alunecând pe parchet sau plutind puţin deasupra parchetului, ajungând în camera alăturată. Dar experienţa a fost plină de un înalt învăţământ când s-a văzut că, la cererea experimentatorului, fantoma a putut trece prin perete, geam sau prin uşile închise în camera alăturată.

Deci fantoma, având un corp supraeterat, are facultatea de a trece prin orice materie fizică, fie ea piatră, metal, zid, lemn sau sticlă. Tot din experienţele de mai sus s-a degajat şi următoarea concluzie: fantoma poate să asculte de experimentatorul său, să execute anumite comenzi sau poate să le refuze.

Cu alte cuvinte, fantoma are voinţa sa proprie. Reţineţi acest fapt, pentru că are importanţa sa, dovedind că aici nu este vorba de o sugestie şi nici de o voinţă exterioară care manevrează pe adormit şi pe dublul său, ci este o conştiinţă şi o voinţă proprie care pot lucra după liberul lor arbitru.

În fine, se prezintă forme noi de fenomene. Astfel, domnul Durville a observat că o dată ce s-a ajuns la faza ca fantoma să fie capabilă de a se deplasa la distanţă, dacă se continuă să se facă pase magnetice pe mai departe asupra subiectului, fantoma pare că absoarbe, pompează din atmosfera înconjurătoare materii fluidice grosolane, cvasi-fizice, care intrând în corpul său o fac mai puţin transparentă, nemaipermiţând să se vadă lucrurile ca până acum prin corpul ei. În schimb devine mai vizibilă şi capabilă de a executa acte fizice.

S-a observat că trupul fizic al subiectului este legat de fantomă printr-un cordon fluidic, aşa după cum copilul este legat de placenta mamei sale. Prin acest cordon, care pleacă de regulă din dreptul ombilicului corpului carnal, circulă doi curenţi: unul pe partea inferioară, dinspre pământ, de la corp la fantomă, şi altul pe la partea superioară, de la fantomă la corp. Aşa că orice impresie asupra fantomei se transmite corpului sub formă de senzaţie.

Această dedublare de corp în fantomă nu trebuie să depăşească două ore. La sfârşitul acestui timp se impune, ca magnetizorul, prin alte genuri de pase magnetice, să determine fantoma să reintre în corpul său fizic, prin partea dreaptă a acestuia. Subiectul trebuie lăsat liniştit, nemişcat şi în acelaşi timp nimeni să nu se aşeze pe fotoliul ocupat de fantomă, cel puţin 15 minute, pentru că fantoma a lăsat o anumită cantitate din fluidul său pe fotoliu şi se cere un timp pentru ca pe cale magnetică, tot acest fluid să se reîntoarcă în corpul subiectului.

Prin urmare, din această experinţă deducem că omul este alcătuit din două părţi: corpul de carne şi dublul său fantomatic.

Dacă aveţi ocazia să întâlniţi în viaţa dumneavoastră o persoană înzestrată cu vederea lucidă, puneţi-o să vă privească în întuneric şi ea vă va spune totdeauna că
vede în jurul corpului dumneavoastră o aureolă luminoasă, de diferite culori, de la negru, gri, albastru şi până la albul strălucitor, totul depinzând de gradul de
moralitate al celui observat.

Această aureolă este expansiunea fantomei la exteriorul corpului carnal. Azi avem certitudinea că între fantoma închisă în corpul carnal şi mediul înconjurător se face mereu un schimb de materii fluidice. Din afară, acest eter – care nu este altceva decât energie – este absorbit în interior, vitalizează corpul fizic, după care iese afară. Această ieşire de fluide din interiorul corpului nostru se face pe toată suprafaţa corpului carnal, dar mai ales prin extremităţile acestuia, vârful degetelor şi a capului.

Însă prin ochi aceste raze ies mai puternice şi mai lungi decât pe oriunde. Iată secretul ochilor care te farmecă, te magnetizează. Aceste efluvii emise de toate corpurile din natură – dar mai ales de corpul uman – se pot şi fotografia. Nu trebuie decât să ţinem mâna deasupra unei plăci fotografice câteva minute într-o cameră obscură şi apoi prin developarea clişeului obţinem fotografia mâinii.

Examinând această fotografie vom vedea cum din vârful degetelor pleacă o infinitate de raze. Când corpul nostru fizic se dedublează în corpul carnal şi fantomă, luminozitatea corpului carnal observată de orice clarvoiant nu se mai vede, pentru că ea aparţine dublului care s-a depărtat de corp. Se procedează în continuare la o altă serie de experienţe.

Se ia un ziar şi este prezentat subiectului adormit. El va declara că nu vede nimic. Se ia ziarul şi se prezintă fantomei. În orice parte i se va aşeza ziarul – fie deasupra capului, fie la spate, fie la abdomen sau vârful degetelor – fantoma va citi cele scrise în ziar. Dar curiozitatea e şi mai mare când corpul carnal adormit de la distanţă va citi şi el cele scrise în ziar. Abia acum spune că vede şi el. Se ia apoi un ceas, se aşează la urechea mediumului adormit şi este întrebat ce aude. El răspunde că nu aude nimic. Se ia apoi ceasul şi este dus la fantomă, care este la trei-patru metri de corpul carnal, şi deodată mediumul adormit spune: „Ei da, acum aud tic-tac-ul unui ceas”.

Deci şi în cazul de faţă percepţia auditivă nu s-a făcut de corp, ci de fantomă, ca şi în cazul văzului. Se poate face o experienţă şi mai uimitoare.

Aşezăm într-o cameră mai îndepărtată două-trei persoane şi pentru interesul cercetării le spunem să facă ceea ce vor ele. După aceea, fantoma este rugată să se ducă şi să vadă ce se petrece în acea cameră, dar experimentatorul rămâne lângă subiect, lângă corpul carnal, ca să-l audă vorbind.

Mediumul spune că vede în a treia cameră trei persoane care se învârt în jurul unei mese şi repetă tot ceea ce vorbesc acele persoane. Ca şi pentru cele două simţuri (văzul şi auzul) experimentate mai sus, mirosul, gustul, simţul tactil nu aparţin corpului fizic, ci tot corpului eteric fantomal.

Astfel, dacă se pune sub nasul mediumului un flacon cu un lichid puternic odorant, de exemplu amoniac, nu simte absolut nimic. Dar dacă experimentatorul se duce la fantomă şi îi prezintă acel flacon, atunci vedem cum mediumul îşi întoarce capul şi îşi acoperă nasul.

Acelaşi rezultat ni-l dă şi experienţa cu simţul gustativ şi cel tactil. Iată, de exemplu, punem în mâna mediumului o bucăţică de sare şi îl rugăm să o guste şi să o scuipe afara, dar să ne spune ce gust are, dacă e bună sau rea. El o pune în gură, o scuipă imediat afară, dar afirmă că nu are nici un gust. Se face apel apoi la fantomă ca să deschidă gura, introducem în ea cu o pensă o bucată mică de sare şi de această dată vedem cum mediumul scuipă şi se plânge că i s-a dat sare. Cât priveşte simţul tactil, acest fenomen e mai apropiat de cunoştinţa dumneavoastră.

Ştiţi şi dumneavoastră că un om căzut în stare profundă de somn magnetic devine insensibil la pipăit (este anesteziat). Ei bine, dacă înţepăm cu un ac pielea acestui medium, el nu simte absolut nimic, dar dacă înţepăm cu acelaşi ac fantoma ori punem un mic cărbune aprins pe ea, fantoma se dă înapoi, iar omul de pe scaun ţipă că l-am înţepat sau ars; după deşteptarea subiectului constatăm că pe locul corespondent are pe corpul său carnal o arsură sau o urmă de înţepătură.

În cazul în care camera unde s-a făcut şedinţa a fost rece, fantoma fiind impresionată, se constată că mediumul când se va deştepta va avea guturai. De aici concluzia că mai întâi se îmbolnăveşte fiinţa noastră fluidică şî după aceea corpul carnal, că orice boală a fost precedată de îmbolnăvirea dublului nostru fluidic.

Din cele expuse până acum reiese că fiinţa noastră este compusă dintr-un corp material, carnal – un instrument orb, prin natura lui insensibilă, neştiutoare, şi un corp tot, material – dublul omului de carne, care simte şi care posedă inteligenţă.

Dacă se fac pase magnetice nu asupra subiectului, ci asupra fantomei, se constată că fantoma se desparte în două părţi, una care se depărtează de fotoliul numărul doi, şi devine mai strălucitoare, şi alta care se reîntoarce pe calea cordonului în corpul carnal, făcându-l din obscur din nou luminos.

Acestei părţi care s-a reîntors în corpul de carne i s-a dat numele de corpul vital. El are rolul de a întreţine viaţa corpului de carne, de a pune în funcţiune şi conduce activitatea tuturor organelor. Din această cauză i s-a mai zis şi corpul vitalizant.

Privind acum cea de a doua formaţie fantomală, se constată că are forma unei sfere alungite (un ou cu vârful în jos), care poartă în partea ei superioară o sferulă mai mică, dar foarte strălucitoare.

Întrebat mediumul ce reprezintă a doua fantomă, după reintrarea corpului său vital, el răspunde: „Acesta este sufletul meu, acesta sunt eu cel adevărat, căci corpul meu de carne nu este decât un sac în care locuieşte acest suflet”.

Întrebat ce este sfera cea luminoasă, el răspunde: „Sfera de sus e omul veşnic, e corpul meu spiritual, iar cea mare, inferioară, nu este decât instrumentul corpului spiritual, cu care el se poate deplasa şi manifesta în spaţiile din jurul pământului după ce va părăsi definitiv trupul meu de carne”. Acestei sfere inferioare i s-a dat numele de corpul astral.

Deci din totalitatea acestor experienţe s-a ajuns la concluzia că fiinţa omenească se compune din trei părţi: corpul fizic, corpul astral şi corpul spiritual.

Iată date ştiinţifice care au fost obţinute de oameni învăţaţi, înzestraţi cu o voinţă de fier, cu o dragoste nesfârşită pentru adevăr, care ani de-a rândul au lucrat cu o răbdare îngerească pentru ca să afle ce este viaţa, ce este omul, de unde vine el şi care e scopul existenţei sale.

Având în vedere aceste cunoştinţe, am alergat şi eu din casă în casă, uneori chiar şi prin alte oraşe, şi unde auzeam că se produce un fenomen ce iese din cadrul vieţii obişnuite, mă duceam să-l văd şi eu.

Cu această ocazie am întâlnit persoane care, fără să fie adormite de vreun magnetizor, adormeau singure şi în această stare – numită transă – mi-au citit gândurile şi am primit sfaturi şi explicaţii foarte interesante.

Am avut ocazia să aud pe un om sărac, cu o cultură destul de modestă, care în stare de transă mi-a vorbit de teorii ştiinţifice, a vorbit în limba arabă sau vechea egipteană şi ne-a scris cuvinte în limba sanscrită, de care nu avea nici o cunoştinţă.

Prin intermediul unor astfel de mediumi căzuţi în transă, de pe tot cuprinsul globului pământesc, s-a primit aceeaşi revelaţie: fiinţa voastră, se compune din trei părţi: corpul pieritor – lutul cu care sunteţi învelit la exterior, corp născut din materialul planetei voastre, animat de corpul vital eteric, dar şi el ţinând tot de Terra voastră.

Când muriţi, pe amândouă le lăsaţi pământului de unde au fost luate. Al doilea este corpul astral, sau perispiritul, corp care poartă în el simţirea, ura, iubirea, dorinţele, patimile etc. Ele aparţin materiilor eterice ale sistemului vostru solar şi al universului.

Şi în fine, al treilea, corpul spiritual, spiritul, creat de Tatăl nostru, Creatorul tuturor celor văzute şi nevăzute. El este fiinţa veşnică, e spiritul nostru ce va ajunge prin iubire şi cunoaştere un înger, slujitor al Luminii lumilor, al Spiritului Suprem ce cuprinde în sânul Său tot infinitul. El, spiritul, şi numai el este sediul
inteligenţei, voinţei şi memoriei.

Corpul fizic, după moarte, îl veţi lăsa aici pe pământ şi veţi pleca în spaţiu numai cu corpul astral şi spiritual. Acolo, după o şedere mai lungă sau mai scurtă, reveniţi la naştere pe pământ, pentru a învăţa la şcoala vieţii terestre. Şi aşa, din viaţă în viaţă, prin numeroase încarnări, prin numeroase suferinţe, deveniţi mai buni, mai înţelepţi, mai ştiutori de cele din jurul vostru.

Destinul vostru devine din viaţă în viaţă mai frumos, pe măsura silinţei voastre de a împlini legile morale, legile divine. Iată în esenţă cele aflate prin mediumii de transă. – Profesor Scarlat Demetrescu.

 
Cartile lui Scarlat Demetrescu se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

 

Info: Playerul video de pe acest blog doar face enabled la linkul extern, youtube, openload, vimeo, etc, deci trebuie sa asteptati sa se incarce!



Apreciem sprijinul celor cu suflet, pentru acoperirea cheltuielilor de funcționare.

Your email is never published or shared.