Omraam Mikhael Aivanhov – Secretul adevaratei psihologii
Dacă oamenii sunt slabi psihologi, aceasta este din cauză că sunt mereu preocupaţi de propia lor persoană. Ei sunt ca legaţi la ochi de către valul naturii lor inferioare, care îi împiedică să distingă ceea ce se petrece în capul sau în inima celorlalţi. Chiar şi atunci când iubesc pe cineva, valul îi împiedică să vadă; astfel, rămân surprinşi când, dintr-o dată, constată transformările produse în soţia lor, soţul lor, copii lor, prietenii lor, transformări pe care nu le-au prevăzut şi a căror apropiere n-au simţit-o. Numai cel care şi-a dominat natura inferioară şi a devenit capabil de a uita propiile interese poate, într-adevăr, să-i cunoască şi să-i înţeleagă pe ceilalţi.
Iată o metodă pentru a reuşi să ieşiţi din limitele conştiinţei voastre individuale. Folosiţi-vă imaginaţia şi proiectaţi-vă foarte sus, pentru a intra în legătura cu Fiinţa care îmbrăţişează totul, care poartă în Sine toate făpturile şi pe care le hrăneşte. Întrebaţi-vă cum vede El viitorul umanităţii, ce proiectează El pentru ea, pentru evoluţia ei. Atunci când veţi încerca o apropiere de această Fiinţă nemăsurat de mare şi de luminoasă, în subconştientul, conştientul şi supraconştientul vostru se vor produce nişte lucruri care vă vor provoca experienţe şi senzaţii de nedescris. Trebuie să repetaţi acest exerciţiu până veţi ajunge să simţiţi că vă topiţi în acest Ocean de Lumină care este Dumnezeu. Şi când această practică a devenit pentru voi un obicei şi când veţi ajunge să simţiţi momente de împlinire prin comunicarea cu fiinţele cele mai elevate, atunci veţi putea începe să coborâţi în conştiinţa oamenilor, pentru a învăţa să-i cunoaşteţi, pentru a simţi nevoile lor, suferinţele lor, făcând, astfel, o muncă constructivă pentru întreaga umanitate.
Învăţaţi să priviţi toţi bărbaţii şi toate femeile cu un sentiment sacru şi, dincolo de veşmintele lor, de forma trupului sau a feţei lor, veţi descoperi sufletul şi Spiritul lor care sunt fii şi fiice ale lui Dumnezeu. Dacă veţi şti să vă opriţi asupra sufletului şi Spiritului lor, toate făpturile pe care le-aţi neglijat, le-aţi părăsit, le-aţi dispreţuit, vă vor părea deosebit de preţioase. Cerul însuşi le-a trimis pe Pământ deghizate, El le consideră ca pe nişte comori, ca pe receptacule ale Divinităţii. Deci, la toate fiinţele pe care le întâlniţi, luaţi mai puţin în considerare aparenţa fizică, averea, situaţia, instruirea, şi mai mult sufletul şi Spiritul, căci, altfel, nu veţi ajunge niciodată să cunoaşteţi esenţialul. Spuneţi-vă că până şi cei care aici se prezintă sub formă de cerşetori sunt, în realitate, în ochii Domnului care i-a creat, prinţi şi prinţese.
Atunci când iubiţi o fiinţă, în loc să vă agăţaţi în mod egoist de ea, propuneţi-vă să o conectaţi la Ceruri, să o conectaţi la Izvorul nesecat al Vieţii pentru ca, neîncetat, să se poată alimenta şi regenera. Nu este nimic mai important decât să ştii cum să iubeşti.
Dacă doriţi fericirea şi împlinirea fiinţei iubite, încercaţi să vă gândiţi mai puţin la voi, căci riscaţi să o antrenaţi în regiunile inferioare ale poftelor şi ale dorinţelor voastre. Dragostea nu însemnează a atrage o fiinţă către sine, ci, din contră, este dorinţa de a se depăşi pe sine, prin dorinţa de a face ceva măreţ pentru celălalt, şi nu există nimic mai măreţ decât a-l conecta la Izvor.
Apropiaţi-vă de fiinţa iubită, priviţi-o, îmbrăţişaţi-o, şi imaginaţi-o în Ceruri, alături de Mama divină, sau de Hristos, de Tatăl ceresc, sau de Sfântul Duh… Şi chiar dacă nu sunteţi atât de intimi pentru a o lua în braţe, încercaţi să o conectaţi cu gândul la Izvorul Luminii; doriţi-i să înţeleagă noua Viaţă, doriţi-i să trăiască în liniştea şi pacea din care nu a gustat încă vreodată. Faceţi în aşa fel încât iubirea voastră să contribuie la deschiderea şi împlinirea fiinţelor pe care le iubiţi.
Iubirea este o Forţă care lucrează şi vă transformă, făcându-vă asemănători celui pe care îl iubiţi. Dacă iubiţi o fiinţă egoistă, vulgară, necinstită, rea, una câte una slăbiciunile sale pătrund în voi şi sfârşiţi prin a-i semăna. Dar dacă vă concentraţi asupra Domnului, dacă-i dăruiţi iubirea voastră cu convingerea că este imensitatea, un Ocean de Lumină şi de Viaţă, puţin câte puţin conştiinţa voastră se lărgeşte, se luminează şi Viaţa divină începe să circule prin voi. Învăţaţi, deci, să iubiţi. Bineînţeles că este permis, chiar necesar, să iubiţi toţi oamenii. Dar, pentru a nu coborî la nivelul slăbiciunilor lor, este nevoie să-l iubiţi mai întâi pe Dumnezeu. Cel ce îl iubeşte pe Domnul, poate iubi pe oricine, pentru el nu vor mai fi pericole; Iubirea divină îl va întări şi îl va susţine deasupra pericolelor.
Când un salvator se aruncă în apă pentru a scăpa un om de la înec, el îi dă picioarele pentru a se agăţa de ele; dar dacă celălalt vrea să-l apuce de mâini, este obligat să-l lovească în cap, pentru a-l face să-şi piardă cunoştinţa; doar aşa îl poate salva, altfel se înneacă amândoi. La fel să faceţi şi voi, păstraţi-vă braţele pentru Dumnezeu şi lăsaţi-vă picioarele oamenilor! Nu le dăruiţi toată iubirea voastră căci vă veţi pierde odată cu ei. Câţi nu sunt cei care iubesc pe oricine, oricând, oricum şi apoi afirmă că iubirea aduce toate nenorocirile. Nu, niciodată! Neştiinţa lor în privinţa iubirii este pricina nenorocirilor, nu iubirea, căci Iubirea este Dumnezeu şi Dumnezeu nu aduce niciodată Răul. Dar trebuie mai întâi să-l iubiţi pe Dumnezeu, să vă împregnaţi cu vibraţiile Sale, şi abia apoi veţi putea să-i iubiţi şi să-i ajutaţi pe ceilalţi fără pericol. Din moment ce sunteţi conectaţi la Izvor, puteţi să vă dăruiţi forţele fără să slăbiţi, căci Apa în voi se reînnoieşte permanent. Dar, dacă tăiaţi această legătura, cum rezervele voastre nu sunt nelimitate, vă veţi epuiza curând.
Nu părăsiţi niciodată Cerul, indiferent pentru cine, copil, soţie, soţ, căci numai fiind legaţi de Ceruri puteţi să-i ajutaţi. Veţi spune: “Dar ce rău este în a-ţi consacra timpul muncii, soţiei, copiilor, prietenilor?” O, nici un rău, evident, este foarte bine să vă manifestaţi ca un om al datoriei, serios şi conştiincios. Dar nu într-atât încât să uitaţi de Ceruri. Sentimentalismul, ataşamentul orb nu vă vor conduce nicăieri.
Cum reacţionează, într-un caz de forţă majoră, un tată care îşi iubeşte cu adevărat familia? El are curajul de a o părăsi, pentru o vreme, pentru a pleca în străinătate să câştige bani. În timp ce altul, care nu are aceeaşi dragoste, n-are curajul de a pleca. Deci, vedeţi, în aparenţă primul şi-a părăsit familia, dar a făcut-o pentru a-i ajuta: el a plecat în străinătate să câştige bani, iar la reîntoarcerea sa toţi vor fi fericiţi; în timp ce acela care n-a vrut să-şi părăsească familia, o ţine în sărăcie şi pe el de asemenea.
Şi acum, să interpretăm. Cel ce-şi iubeşte cu adevărat soţia sau soţul, copii, prietenii, ştie să-i părăsească din când în când pentru a “merge în străinătate”, Adică în Lumea divină, unde va aduna comori, iar la revenire va împărţi tuturor daruri. În timp ce acela care nu înţelege, va rămâne mereu cu familia sa, dar ce-i va putea dărui? Nu prea mare lucru, câteva mărunţişuri, câteva coji de pâine mucegăite rămase prin dulapuri. Şi cât timp trebuie să rămânem în străinătate? Asta depinde: poate o jumătate de oră, o oră, poate o zi întreagă… Singura iubire adevărată este cea care aduce fiinţelor tezaurul curat al Cerului.
Nu vă mai preocupaţi să aflaţi dacă cel pe care îl iubiţi este, în acelaşi timp, şi cel care vă iubeşte. De ce? Pentru că iubirea circulă, ea trece de la unul la altul: o primim şi trebuie să o dăm mai departe. Ceea ce îi dăruiţi fiinţei iubite, ea dăruieşte mai departe, la rândul ei, celei pe care o iubeşte, şi se formează astfel un lanţ, un curent care porneşte de la voi şi revine la voi prin mii de alte fiinţe.
Pentru a înţelege mai bine această idee, este suficient să ne imaginăm că toţi suntem alpinişti pe o aceeaşi coardă. Trebuie ca fiecare să urce iar coarda să rămână mereu întinsă. Dacă îi veţi spune celui dinaintea voastră: “Te iubesc, întoarce-te şi uită-te la mine” împiedicaţi urcarea întregii coloane. Să te întorci pentru a merge către celălalt, însemnează a da înapoi, însemnează să destinzi coarda, să-i împiedici pe cei care sunt înaintea ta să-şi continue urcuşul şi pe cei din spate să-şi continue drumul.
Fiecare trebuie să meargă în sens unic, în sensul deplasării întregului lanţ. Nu avem voie să ne oprim pentru a ne privi şi a ne vorbi; trebuie să urcăm către înălţime, continuu, fără pauze, fără slăbiciuni.
Cartile lui Omraam Mikhael Aivanhov se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
Dacă informațiile găsite aici te-au ajutat, spune "mulțumesc" printr-o donație:
Vezi si alte articole similare:
