Omraam Mikhael Aivanhov – Ain Soph Aur: Lumina fara de sfarsit

Atunci când deschidem geamul dimineaţa şi zărim soarele, suntem fericiţi să vedem lumina sa, să simţim căldura sa şi ne lăsăm penetraţi de viaţa pe care o răspândeşte în univers. Dar dacă am putea părăsi pământul pentru a ne apropia de soare, am descoperi ceva negru, obscur, care nu ne va mai bucura de loc. Iată un mister cu care ne-am mai întâlnit şi înainte, pentru că o experienţă analoagă au şi toţi cei care au mers foarte departe pe calea luminii. Şi mulţi dintre ei nu s-au mai întors, pentru că ridicându-se la acele înălţimi, nu s-au mai putut întoarce pe pământ. Fluturele se arde de flacăra lămpii care îl atrage. Cei care au vrut să atingă Absolutul au dispărut, topiţi de puterea vibraţiilor sale. De aceea e spus că Kether, cea mai înaltă sefiră, absoarbe şi pulverizează pe cei care o ating.

Acesta e sensul pe care trebuie să-l dăm povestirilor Vechiului Testament privind dispariţia lui Enoh care: “mergea cu Dumnezeu; apoi n-a mai fost, pentru că Dumnezeu l-a luat: el a fost ridicat la cer pentru a nu mai vedea moartea…” şi a lui Ilie care a fost luat de: “un car de foc cu cai de foc… şi s-a ridicat la cer într-un vârtej.”

Focul devorează obiectele şi le transformă în flăcări şi e la fel şi cu lumina. Acestea vă par terefiante? Nu, pentru Iniţiaţi, a fi absorbit de lumină, a se topi în acel spaţiu despre care nu se mai ştie dacă e lumină sau tenebre, e experienţa cea mai dorită.

În Egiptul antic, atunci când discipolul atingea ultimul grad de Iniţiere, marele preot însuşi îi spunea la ureche: “Osiris e un zeu negru… Osiris e tenebre, de trei ori tenebre.” Cum putea fi negru Osiris, Zeul luminii şi al soarelui? Discipolul era tulburat, pentru că negrul e simbolul răului şi al necunoscutului. Să cauţi lumina, să parcurgi un întreg drum pentru a descoperi la sfârşit tenebre!

Realitatea e că Osiris e atât de luminos că pare obscur. Osiris e lumina de deasupra luminii. De ce se vorbeşte de “lumină orbitoare”?

Aparent e o contradicţie, dar în realitate, nu este. Chiar şi noi, în planul fizic, nu numim lumină decât ceea ce ochii noştri pot să vadă. Ceea ce ei nu pot să vadă, numim umbră, noapte, şi toate acestea sunt relative, în comparaţie cu unele animale care văd clar noaptea. Dacă nimic nu v-a pregătit să înţelegeţi gândirea unui mare filozof, unui mare savant, oricare ar fi lumina pe care el o proiectează asupra anumitor probleme, totul rămâne obscur pentru voi, şi cu cât gândirea lui e mai luminoasă, cu atât e mai obscură pentru cei ce nu o pot sesiza.

Cuvintele “tenebre”, “obscuritate” nu sunt utilizate pentru a defini obiectiv o realitate, ci pentru a exprima incapacitatea noastră de a o percepe. Şi ceea ce noi numim lumină corespunde unei realităţi care se găseşte la dispoziţia noastră. De aceea putem spune că lumina iese totdeauna din tenebre.

Noi nu vom şti niciodată dacă tenebrele sunt adevărate tenebre sau ele ne apar aşa din cauza incapacităţii noastre de a le vedea. Cum putem şti dacă tenebrele sunt sau nu sunt o realitate?

Pentru a facilita înţelegerea, Iniţiaţii, care au vrut să instruiască oamenii asupra misterelor lui Dumnezeu şi ale creaţiei, învaţă că lumina iese din tenebre. La începutul cărţii Genezei, de exemplu, e scris: “Pământul era inform şi gol. Erau tenebre la suprafaţa abisului şi Spiritul lui Dumnezeu se plimba deasupra apelor.

Dumnezeu spuse: Să fie lumină! Şi a fost lumină.” Lumea celor zece sefiroturi pe care noi o studiem e cea a manifestării, din momentul de când Dumnezeu a spus: “Să fie lumină!”

Dar aceasta nu înseamnă că înainte guvernau tenebrele, din contră. De aceea în Arborele sefirotic kabaliştii au numit spaţiul de deasupra lui Kether: Ain Soph Aur: lumina fără de sfârşit. Acest spaţiu e ca un văl întins pe care nu îl putem penetra. E Absolutul, Nemanifestatul, despre care nu avem nici o noţiune, şi de unde Kether, Dumnezeu Tatăl, e o emanaţie.

Divinitatea pe care o înţeleg kabalişti este deasupra luminii şi tenebrelor, deasupra lumilor create. Şi pentru a exprima mai bine acest mister al Divinităţii, deasupra lui Ain Soph Aur kabaliştii conceput o regiune pe care au numit-o Ain Soph: fără sfârşit, şi încă deasupra lui Ain Soph, Ain: fără. La originea universului este deci o negaţie. Dar “fără”, care semnifică absenţa, lipsa, nu semnifică implicit non-existenţa. Ain nu e neantul absolut cum îşi imaginează unii Nirvana hinduşilor. De fapt, e exact invers. Ain Soph Aur, ca şi Nirvana, nu e o non-existenţă, o neantizare, ci e o viaţă deasupra creaţiei, a manifestării, şi numai de aici seamnă cu o non-existenţă.

Ain, Ain Soph, Ain Soph Aur… Astfel au încercat kabaliştii să exprime realităţi care scapă înţelegerii noastre. Absolutul, nu putem vorbi de el, dar păstraţi noţiunea şi mulţumiţi lui Dumnezeu, Tatăl vostru Ceresc care vă iubeşte, care vă ajută să creşteţi şi care lucrează în inima voastră, căci cuvintele sunt numai o manieră de a vă prezenta această realitate. Cereţi Cerului să vă dea lumina pentru a penetra aceste Mistere spre care eu nu pot decât să vă orientez.

 
Cartile lui Omraam Mikhael Aivanhov se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

 

Info: Playerul video de pe acest blog doar face enabled la linkul extern, youtube, openload, vimeo, etc, deci trebuie sa asteptati sa se incarce!



Apreciem sprijinul celor cu suflet, pentru acoperirea cheltuielilor de funcționare.

Your email is never published or shared.