Mark Manson – Arta subtila a nepasarii

Când îşi imaginează cum ar fi să nu le pese deloc, majoritatea oamenilor se gândesc la un soi de indiferenţă detaşată faţă de tot şi de toate, un fel de calm capabil să înfrunte orice furtună. Işi imaginează că sunt şi aspiră să devină nişte persoane pe care nimic şi nimeni nu le atinge. Persoanele care nu simt nicio emoţie şi nu văd niciun sens în nimic poartă un nume: psihopaţi. Să fiu al naibii dacă înţeleg de ce şi-ar dori un om să semene cu un psihopat.

Şi atunci, ce înseamnă să nu-ţi pese? Să analizăm trei „nuanţe” ce ne-ar putea elucida în această privinţă.

Nuanţa 1: a nu-ţi păsa nu înseamnă a fi indiferent, ci a te simţi confortabil cu faptul că eşti diferit.

Să clarificăm.

Indiferenţa nu are nimic admirabil sau benefic în ea. Oamenii indiferenţi sunt jalnici şi speriaţi. Experţi în a zace pe canapea şi a-i hărţui pe alţii pe internet. De fapt, cel mai adesea, oamenii indiferenţi fac eforturi să fie indiferenţi tocmai pentru că le pasă prea mult. Le pasă atât de mult de ceea ce cred ceilalţi despre părul lor, încât nu şi-l spală şi nu şi-l aranjează niciodată. Le pasă atât de mult de ceea ce cred ceilalţi despre ideile lor că preferă să poarte haina sarcasmului şi a unei aroganţe nefondate. Se tem să-i lase pe ceilalţi să se apropie de ei, aşa că îşi spun că sunt nişte fulgi de nea speciali şi unici, ce suferă din pricina unor probleme pe care nu le-ar înţelege nimeni.

Oamenii indiferenţi se tem de lume şi de repercusiunile propriilor decizii. Şi tocmai din cauza asta nu iau decizii care să aibă cu adevărat un sens. Se ascund într-o groapă cenuşie, lipsită de viaţă emoţională, pe care şi-au săpat-o singuri, absorbiţi în sine şi înecaţi în mila faţă de propria persoană, prinşi într-o perpetuă distragere a atenţiei de la această chestie nenorocită, consumatoare de timp şi energie, numită viaţă.

Iată unul dintre adevărurile perfide ale vieţii. Nu se poate să nu-ţi pese de nimic. Trebuie să-ţi pese de ceva. Suntem programaţi biologic să ne pese mereu de ceva şi să nu fim indiferenţi faţă de tot ce se găseşte în jurul nostru.

Aşadar, întrebarea este de ce anume să ne pese?

Care sunt lucrurile de care alegem să ne pese? Şi cum să facem să nu ne doară capul pentru lucrurile care în cele din urmă nu contează?

Maică-mea şi-a luat recent o ţeapă financiară destul de serioasă din partea unui prieten apropiat de-al ei. Dacă aş fi fost indiferent, aş fi ridicat din umeri, aş fi sorbit o guriţă de cafea şi mi-aş mai fi descărcat încă un sezon din The Wire. Nasol, mami, îmi pare rău.

In schimb, am fost indignat. M-am înfuriat. „Nu, dă-o dracului de treabă, mamă”, i-am spus. „Ne luăm un avocat şi mergem să-i facem curul arşice. De ce? Pentru că nu-mi pasă. Ii distrug viaţa dacă e nevoie să fac asta.”

Exemplul de mai sus este o ilustrare a primei nuanţe a nepăsării. Când spunem, „Ups, ai grijă, lui Mark Manşon nu prea-i pasă”, nu vrem să spunem că lui Mark Manşon nu-i pasă de nimic; dimpotrivă, spunem că nu-i pasă de obstacolele care-i stau în cale şi că e dispus să facă ce simte că e corect, important sau nobil, chiar dacă prin asta supără câţiva oameni. Vrem să spunem că Mark Manşon este genul de om care se poate pune pe sine pe primul loc fiindcă simte pur şi simplu că aşa este corect. Pur şi simplu nu-i pasă.

Iar asta e ceva de admirat. Nu, nătărăule, nu e vorba despre persoana mea — ci de capacitatea de-a depăşi obstacolele, despre disponibilitatea de-a fi diferit, de-a fi un exclus, un paria, doar pentru a rămâne fidel propriilor valori. Puterea de-a privi eşecul în faţă şi a-i arăta degetul mijlociu. Sunt admirabili oamenii cărora nu le pasă de obstacole, de eşec, de riscul de-a se face de râs sau de-a face pe ei de fiică. Oamenii care râd şi apoi fac oricum ce cred de cuviinţă. Fiindcă ştiu că aşa trebuie. Ştiu că e ceva mai important decât persoana lor, decât sentimentele, mândria sau orgoliul lor. Aceşti oameni nu spun „să se ducă naibii” tot ce se întâmplă în viaţa lor, ci doar lucrurile neimportan in viaţa lor. Işi permit să le pese doar de ceea ce contează cu adevărat. Prieteni. Familie. Ţeluri. Burritoş. Şi, din când în când, câte o vizită la tribunal. Din cauza asta, din cauză că le pasă doar de lucrurile mari, importante, oamenilor, la rândul lor, le pasă de ei.

Ajungem la un alt mic adevăr perfid despre viaţă. Este imposibil să fii o prezenţă importantă, de impact în viaţa unor oameni, fără a fi totodată un neisprăvit pentru alţii. Pur şi simplu nu se poate. Nu s-a inventat încă existenţa complet lipsită de obstacole. Nu există. O vorbă veche spune că vei ajunge la capătul drumului pe care ai pornit. Se aplică şi în cazul adversităţii şi eşecului. Oriunde vei merge, vei găsi, printre alte lucruri, şi o tonă de lucruri urâte. Şi este foarte bine aşa. Ideea nu e să fugi de ele. Ideea e să identifici genul de lucru urât cu care să-ţi placă să ai de-a face.

Nuanţa 2: ca să nu-ţi pese de obstacole, trebuie să-ţi pese de ceva mai important decât obstacolele cu care te confrunţi.

Imaginaţi-vă că sunteţi într-un magazin şi vedeţi o doamnă în vârstă care şi-a pierdut cumpătul şi ţipă la casier din cauză că acesta nu vrea să-i accepte cuponul de treizeci de cenţi. De ce-i pasă doamnei atât de mult de chestia asta? E doar un cupon de treizeci de cenţi.

Păi, să vă spun de ce: probabil că doamna nu are altceva mar bun de făcut cu viaţa ei decât să stea acasă şi să decupeze cupoane. E bătrână şi singură. Copiii ei simt nişte neisprăviţi care n-o vizitează niciodată. Sex n-a mai făcut de peste treizeci de ani. Simte o durere cruntă la baza coloanei vertebrale la fiecare pârţ. Mai are de încasat de câteva ori pensia şi e destul de probabil că va muri într-un scutec, crezând că a ajuns pe Tărâmul Dulciurilor.

Aşa că taie cupoane. Atât i-a mai rămas. Ea şi nenorocitele ei de cupoane. Doar la asta se poate gândi, pentru că nu mai există nimic altceva de -care ar putea să-i pese. De aceea, când casierul de şaptesprezece ani cu faţa plină de coşuri refuză să primească un cupon, protejând puritatea registrului de casă al magazinului cu aceeaşi îndârjire cu care cavalerii protejau odinioară virginitatea fecioarelor, putem fi siguri că Bunicuţa va exploda. Optzeci de ani de îngrijorări se vor rostogoli deodată în faţa ochilor noştri, sub forma unei teribile furtuni de poveşti din seria „Pe vremea mea” şi „Oamenii erau mult mai respectuoşi”.

Problema cu oamenii care se lasă copleşiţi de griji, ca într-un vârtej, este că nu au nimic mai de preţ în viaţa lor pentru care să-şi facă griji.

Dacă vă surprindeţi că vă preocupă sistematic lucruri banale care vă deranjează — ultima poză de pe Facebook a fostului iubit, durata scăzută de viaţă a bateriilor din telecomanda televizorului, faptul că aţi ratat încă o promoţie la săpun — atunci să ştiţi că s-ar putea ca în viaţa voastră să nu existe ceva care să merite cu adevărat să vă îngrijoraţi. Asta e adevărata problemă. Nu săpunul. Nu telecomanda.

Am auzit cândva un artist care spunea că, atunci când omul nu are nicio problemă, mintea găseşte automat o cale de-a inventa nişte probleme. Cred că ceea ce majoritatea oamenilor — în special din rândul persoanelor albe şi educate din răsfăţata clasă de mijloc — consideră a fi „probleme de viaţă” sunt în realitate efectele secundare ale absenţei unui motiv mai serios de îngrijorare.

Asta înseamnă că a găsi ceva important şi semnificativ în viaţă este poate cea mai productivă cale în care un om îşi poate folosi timpul şi energia. Fiindcă, dacă nu găseşti acel lucru semnificativ, vei ajunge să te consumi din pricina a tot felul de nimicuri inutile.

Nuanţa 3: Noi alegem întotdeauna care sunt lucrurile de care să ne pese şi care sunt cele de care să nu ne pese, fie că ne dăm seama, fie că nu.

Nu suntem dotaţi din naştere cu nepăsare. De fapt, ne naştem cu o predispoziţie pentru îngrijorare. Aţi văzut vreodată un copil plângând de mama focului din cauză că pălăria lui este albastră, dar nu albastrul potrivit? Exact. Să-l ia naiba pe puştiul ăla.

Când suntem mici, totul este nou şi interesant şi pare că totul contează. Prin urmare, ne îngrijorăm excesiv. Ne pasă de tot şi de toţi — de ce spun oamenii despre noi, de băiatul/fata drăguţă care s-ar putea să ne sune, s-ar putea să nu ne sune, de şosete, care se potrivesc sau nu, sau de culoarea baloanelor la ziua noastră de naştere.

Pe măsură ce îmbătrânim, începem să observăm, graţie experienţei (şi a timpului trecut peste noi), că majoritatea lucrurilor de genul acesta au un impact mărunt asupra vieţii noastre. Oamenii de a căror opinie ne păsa atât de mult nu mai sunt în viaţa noastră. Respingerile dureroase s-au transformat în experienţe benefice. Inţelegem că oamenii acordă foarte puţină atenţie detaliilor superficiale legate de persoana noastră şi alegem să nu ne mai gândim obsesiv la ele.

Ideea este că devenim mult mai selectivi cu lucrurile de care ne pasă. Asta se cheamă maturitate. E ceva simpatic; să o încercaţi din când în când. Omul ajunge la maturitate în momentul în care învaţă să se îngrijoreze doar pentru lucrurile care merită. Cum i-a spus Bunk Moreland partenerului său, detectivul McNulty, în The Wire (serial pe care, mă doare-n cot de părerea voastră, l-am descărcat de pe internet): „Asta primeşti când te legi la cap fără să te doară”.

Apoi, pe măsură ce trec anii şi ne apropiem tot mai mult de vârsta mijlocie, se mai schimbă ceva. Scade nivelul de energie. Ni se consolidează identitatea. Ştim cine suntem şi ne acceptăm aşa cum suntem, inclusiv părţile de care nu eram prea încântaţi.

E ciudat, dar sentimentul pe care îl avem este de eliberare. Nu mai trebuie să ne batem capul cu toate nimicurile. Viaţa e ceea ce este. O acceptăm, cu tot cu hibele ei. Inţelegem că nu vom găsi leacul pentru cancer, nu vom păşi pe Lună şi nu-i vom pipăi ţâţele lui Jennifer Aniston. Şi e bine aşa. Viaţa merge mai departe. Ne rezervăm îngrijorările, tot mai scăzute în intensitate, pentru lucrurile cu adevărat importante în viaţă: familia, prietenii cei mai apropiaţi, loviturile în jocul de golf. Şi, spre uluirea noastră, de ajuns. Această simplificare ne face cu adevărat fericiţi, pe o bază solidă. Şi începem să ne gândim că poate alcoolicul ăla nebun de Bukowski ştia totuşi ceva. Nu încercaţi.

 
Cartile lui Mark Manson se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

 

Info: Playerul video de pe acest blog doar face enabled la linkul extern, youtube, openload, vimeo, etc, deci trebuie sa asteptati sa se incarce!


Fără sprijinul vostru acest website poate dispărea.


Your email is never published or shared.