Jonathan Black – Era semizeilor si a eroilor

IMG_20151221_154813

Când Herodot s-a arătat nedumerit cu privire la straniile statui de lemn ale faraonilor care domniseră înaintea oricărui rege uman, preoţii egipteni i-au spus că nimeni nu poate înţelege această istorie fără a avea cunoştinţă despre „cele trei dinastii”.

Dacă ar fi fost un iniţiat al şcolilor misterelor, Herodot şi-ar fi dat seama că cele trei dinastii erau, în ordine, prima generaţie de zei creatori – Saturn, Reea, Uranus a doua generaţie formată din Zeus, fraţii lui şi copiii lor, precum Apolo şi Atena, şi în cele din urmă generaţia semizeilor şi eroilor. Despre aceasta vom vorbi în capitolul de faţă.

Pe măsură ce densitatea materiei creştea, şi deoarece între ea şi spirit exista o relaţie de respingere, zeii au devenit o prezenţă tot mai puţin constantă. Cu cât o divinitate era mai înaltă, mai inefabilă, cu atât îi era mai greu să-şi facă loc în reţeaua tot mai strâmtă a necesităţii care guverna Pământul. Zeii mari, precum Zeus sau Pallas-Atena, îşi făceau simţită prezenţa şi interveneau direct în problemele oamenilor numai în situaţii de criză. 

In şcolile misterelor, iniţiaţii învăţau ca o schimbare decisivă în acest sens a survenit aproximativ în 13000 î.C. Din acel moment, divinităţilor de rang înalt le-a devenit greu să coboare mai mult de nivelul Lunii. Vizitele lor pe suprafaţa Pământului s-au rărit şi şi-au scurtat durata. Se credea că într-una dintre aceste vizite au lăsat în urmă, din greşeală, bizarul vasc, o plantă ce nu poate creşte în solul terestru, dar se dezvoltă în mod natural pe Lună.

Fără prezenţa zeilor cei mari care să-i ţină în frâu, urmaşii lui Saturn, închişi în peşterile subterane, au început să se furişeze din nou la lumină, invadând suprafaţa Pământului şi vânând oameni. De asemenea, monştri marini ieşeau din apă şi-i înhăţau pe cei care se aventurau prea departe de ţărm. Uriaşii furau vite şi uneori mâncau carne de om.

Războaie crâncene au izbucnit între oameni şi oştile celorlalte creaturi — reminiscenţe ale epocii anterioare. Lupta dintre lapiţi, un trib de cioplitori de cremene, şi centauri a fost imortalizată pe friza Parthenonului atenian. Centaurii fuseseră invitaţi la nunta căpeteniei lapiţilor, dar vederea trupurilor albe, neacoperite de păr, ale femeilor lapite le-a aprins poftele. Au răpit mireasa şi au siluit-o, aceeaşi soartă având-o pajii şi domnişoarele de onoare. In lupta care a urmat, a fost ucis un rege lapit şi astfel a început un conflict ce avea să dureze generaţii întregi.

Când oasele s-au îngroşat, lumea animală a început să-şi resimtă propria greutate. Procesul de creaţie a obosit, iar animalele au devenit feroce, deoarece supravieţuirea presupunea zbateri şi străduinţe. Odată cu omul, a decăzut şi natura, iar colţii şi ghearele i s-au înroşit de sânge. Leii şi lupii au început să atace oamenii. Plantele au dezvoltat spini pentru a îngreuna culegerea fructelor, şi au apărut unele toxice, precum omagul.

Pe friza Parthenonului a fost imortalizată de asemenea lupta împotriva amazoanelor, un trib de femei războinice, primele care au călărit cai în luptă. Inainte de a i se permite să se mărite, o amazoană trebuia să ucidă un bărbat. Cu platoşe din blană şi scuturi în formă de semilună, cavaleria lor secera rânduri-rânduri de pedestraşi. Erau magnifice şi reprezentau o nouă formă de comportament uman, fiindcă posibilitatea morţii atrăgea după ea, cu putere, o alta, aceea a uciderii şi a crimei. Taie-i şi vor sângera. Taie-i suficient de adânc sau de des şi vor muri. Iar unora dintre oameni, situaţia a început să le placă. Din Cartea lui Enoh aflăm cum suprafaţa Pământului a fost acoperită de armate pornite la război şi cum „carnea umană însăşi a devenit perversă”.

Din cauza craniului osos şi a acoperirii organelor de percepţie spirituală, oamenii erau izolaţi acum nu numai de zeii de deasupra, ci şi unii de alţii. O umbră se aştemea asupra relaţiilor interumane. A devenit astfel posibil ca un centru de conştiinţă să se creadă separat de celelalte. „Sunt eu păzitorul fratelui meu?” se întreabă Cain, reprezentantul unei noi forme de conştiinţă. Această întrebare nu ar fi avut nici un sens pentru Adam şi Eva, care erau ca un singur copac.

Aşa cum am fi copleşiţi de lumea spiritelor dacă nu ne-am fi izolat de ea, în mod similar, dacă nu ar exista un filtru în faţa empatiei, am resimţi durerea oricui ca fiind a noastră şi am fi striviţi de suferinţele celorlalţi. In lipsa unui anume nivel de izolate, omul nu s-ar putea cunoaşte pe sine însuşi ca individ; nimeni n-ar mai simţi focul arzător în frunte, care l-a împins pe Cain la acţiune. Dar fireşte că în toate acestea existau şi capcane…

Istoria demonstrează că omul nu-i suferă pe semenii lui cu alte forme de conştinta pe care le tolerează cu mare greutate. Este suficient să ne gândim la modul în care aa fost trataţi aztecii de europeni, la cvasigenocidul aborigenilor din Australia sau la încercarea naziştilor de a ucide ţiganii. In continuare vom vedea că, încă din vremea lui Moise, evreii s-au aflat de multe ori în avangarda creării unor noi forme de conştiinţă.

Oamenii deveniseră acum liberi să facă greşeli, să aleagă în mod eronat şi să se bucure de această alegere. Ei nu-şi mai primeau hrana spirituală de la sânul plin de sevă al Pământului-Mamă. Legea naturală şi cea morală nu mai erau identice.

Pământul devenise mai rece, mai dur şi mai periculos, din multe puncte de vedere. Oamenii se luptau pentru a supravieţui şi uneori erau puşi la încercare până la limitele rezistenţei. Au descoperit că drumul înainte era întotdeauna marcat de pericolul morţii şi de asemenea că, dacă nu urmau acel drum, oricum mureau. De acum înainte, erau nevoiţi să arunce în joc acele lucruri pe care le preţuiau mai mult, altfel riscând să le piardă. Dincolo de un anumit punct, nu mai există cale de întoarcere, iar acel punct, au constatat ei, trebuie neapărat atins.

Dar au descoperit totodată lucruri neplăcute despre ei înşişi: că fuseseră abrutizaţi de lumea aceasta nouă în care trăiau şi că-şi dezvoltaseră carapacea dură, protectoare, a obişnuinţei. Iar spargerea acestei carapace, care implica expunerea laturii lor sensibile, partea aceea care-i readucea din nou la viaţă pe deplin, era un proces dureros, căruia puţini îi puteau face faţă.

Lumea a devenit un loc sumbru, un loc al paradoxurilor, unde contrariile se atrag, iar a fi om este o încercare dureroasă, o lume ce avea nevoie de eroism.

Cel mai mare şi mai terifiant membru al monstruoasei progenituri a lui Saturn a fost şi ultimul. Tifon a ţâşnit din mare şi s-a îndreptat direct spre Olimp, scuipând foc şi obturând lumina soarelui cu aripile sale întinse, ca de liliac. Avea cap de măgar iar când a ieşit din apa mării, zeii au văzut că de la mijloc în jos nu era altceva decât o îngrămădire colcăitoare de mii de şerpi. Zeus a încercat să-l doboare cu fulgerul său, dar Tifon nu s-a sinchisit de el. Când monstrul s-a repezit asupra lui, Zeus a înhăţat secera de cremene cu care Cronos îl castrase pe Uranus, însă membrele ca nişte şerpi ale lui Tifon s-au încolăcit pe braţele şi picioarele lui şi i-au smuls secera. Apoi, ţintuindu-l pe regele zeilor la pământ, monstrul i-a smuls tendoanele. Zeus era nemuritor, deci nu putea fi ucis, însă fără tendoane era complet neajutorat

Tifon a luat tendoanele şi s-a retras într-o peşteră, pentru a-şi vindeca ranile. Apolo şi Pan au ieşit la lumină şi au pus la cale un plan. Au plecat să-l găsească pe Cadmus, eroul ucigător de balauri, care cutreiera Pământul în căutarea surorii lui, Europa. Fata fusese răpită de Zeus, care luase înfăţişarea unui taur alb. Apolo şi Pan i-au promis lui Cadmus că, dacă îi va ajuta, căutările lui vor lua sfârşit.

Pan i-a dat eroului naiul său şi, deghizat în păstor, acesta s-a dus să-i cânte monstrului rănit. Cum nu mai auzise muzică până atunci, Tifon a fost vrăjit de ciudatele armonii. Cadmus i-a spus ca melodia pe care o ascultase nu era nimic în comparaţie cu cele pe care i le putea cânta la liră, dar din păcate coardele instrumentului său se rupseseră.

Monstrul i-a dat tendoanele lui Zeus, pentru a înlocui coardele rupte, iar eroul a plecat spunându-i că trebuia să se ducă până la coliba sa, ca să monteze coardele la liră. Astfel că Zeus şi-a recăpătat tendoanele, l-a atacat apoi pe Tifon prin surprindere, l-a doborât şi l-a îngropat sub muntele Etna.

Ceea ce trebuie să reţinem de aici este faptul că Zeus a putut fi salvat numai cu ajutorul unui erou. De acum, zeii aveau nevoie de oameni.

Miturile marilor eroi eleni — Cadmus, Hercule, Tezeu şi Iason — constituie unele dintre cele mai cunoscute poveşti din istoria omenirii. Aparent, ele lipsesc complet din relatările Bibliei, dar în conformitate cu doctrina antică păstrată în cadrul societăţilor secrete, Cadmus trebuie identificat cu Enoh, primul om din tradiţia iudaică la care recurg zeii pentru ajutor.

In Vechiul Testament se regăsesc doar câteva cuvinte enigmatice referitoare la Enoh. Facerea 5-21-24: „Enoh a trăit o sută şaizeci şi cinci de ani, şi atund i s-a născut Matusalem. Şi a umblat Enoh înaintea lui Dumnezeu, după naşterea lui Matusalem, două sute de ani şi i s-au născut fii şi fiice. Iar de toate, zilele lui Enoh au fost trei sute şaizeci şi cinci de ani. Şi a plăcut Enoh lui Dumnezeu şi apoi nu s-a mai aflat, pentru că l-a mutat Dumnezeu. “

Fragmentul nu ne oferă o bază largă de pornire, dar, aşa cum am văzut, există în literatura iudaică o tradiţie literară cate-l are în centru pe Enoh, indusiv, după cum ne amintim, câteva cărţi citate amplu în Noul Testament. Intr-una dintre acestea, Cartea Jubilelor, se spune despre Enoh că ar fi descoperit scrierile Observatorilor, dar traducerea este greşită aici, în realitate acreditându-se ideea că Enoh descoperise — de fapt inventase — limbajul scris în sine.

Tradiţia iudaică îl descrie pe Enoh ca pe un personaj straniu. Avea o înfăţişare strălucitoare, dificil de privit, fiind deci o prezenţă incortfortabilă. Din acest punct de vedere, ne aminteşte poate de Isus în evanghelii, care atrăgea mulţimi mari de oameni, dar tindea să se retragă pentru a rămâne singur cu fiinţele spirituale care i se revelau.

In singurătate, Enoh putea vorbi cu zeii şi îngerii cu o claritate pe care omenirea în ansamblul ei o pierdea rapid. Iniţial, petrecea o zi predicând mulţimilor, apoi trei zile singur. Cu timpul, a redus perioada trăită în mijlocul societăţii la o zi pe săptămână, după aceea la o zi pe lună şi in final la una pe an. Oamenii aşteptau cu nerăbdare întoarcerea lui, dar atund când apărea, faţa lui strălucea atât de tare, încât le era greu să-l privească şi se vedeau nevoiţi să-şi ferească ochii.

Ce făcea oare Enoh când se retrăgea în singurătate? Vom vedea în mod repetat că marile puncte de cotitură în istorie sunt determinate de două tipuri de gândire. In primul rând, momentele decisive sunt cele în care gânditori precum Socrate, Isus Cristos şi Dante cugetă pentru prima dată la ceva ce nimănui nu i-a trecut prin minte înainte. In al doilea rând, clipele de răscruce apar atund când gândurile sunt consemnate şi imortalizate, deoarece păstrează astfel o anume înţelepciune străveche, altfel în pericol de a fi pierdută pentru totdeauna. Generaţia lui Iared, tatăl lui Enoh, era ultima care fusese martora unei neîntrerupte succesiuni de zei, îngeri şi spirite emanate de mintea lui Dumnezeu. Ceea ce Enoh a păstrat în primul limbaj scris şi în primele monumente de piatra – cele mai vechi cercuri megalitice – a fost această viziune a fiinţelor spirituala ierarhizate in planul superior. Enoh este una dintre cele mai importante figuri ale istoriei secrete a lumii pentru ca ne-a lăsat o prezentare completă a ceea ce am pute numi, cu un termen modern, ecosistemul lumilor spirituale. Din acest motiv, el a fost imortalizat nu doar sub numele Cadmus in mitologia greacă, ci şi ca Idris în tradiţia arabă ţi ca Hermes Trismagistus in cea egipteană ezoterică.

Enoh ştia că, aşa cum procesul gândirii subminează sănătatea, exprimarea orală slăbeşte memoria, in plus, se aştepta la o catastrofă care avea să distrugă tot ce realizase omenirea — mai puţin ceea ce avea el in minte şi ce consemnase in cele mai rezistente monumente din piatră.

El a imortalizat ierarhiile cereşti nu doar în aceste monumente, şi prin inventarea limbajului însuşi. Fiindcă, in conformitate cu doctrina secretă, limbajul a apărut odată cu atribuirea de nume corpurilor ceresti.

Cele mai vechi forme de artă, precum cele descoperite în celebrele grote din Lascaux, în Franţa, şi Altamira din Spania, constituie de fapt reprezentări ale aceloraşi corpuri cereşti, care nu sunt altceva decât gândurile minţii cosmice, reverberându-se pretutindeni în univers. Limbajul şi arta îi permiteau acum omului să-şi însuşească într-un fel aceste gânduri cosmice.

Enoh s-a retras tot mai departe în munţi, unde terenul era inospitalier şi vremea rea. Tot mai puţini erau cei care-l puteau urma. lată ce spune el: „Şi ochii mei au văzut secretele fulgerului şi tunetului, tainele norilor şi ale bobului de rouă, şi acolo am văzut unde se nasc ele şi de unde vin pentru a uda pământul. Şi am văzut acolo încăperile închise din care se împart vânturile, şi încăperea din care vine ceaţa şi norul ce stă atârnat deasupra Pământului de la începuturile sale. Şi am văzut încăperile din care vin Soarele şi Luna, şi unde se duc.“

Din Cartea lui Enob aflăm că în ultima sa viziune extatica, este condus într-un veritabil tur al cerurilor, al diferitelor sfere cereşti şi al diverselor ordine îngereşti care sălăşluiesc acolo, şi i se arată întreaga istorie a universului.

In cele din urmă, Enoh se adresează grupului restrâns care îl urmase pe coasta muntelui. In vreme ce el vorbea, oamenii s-au uitat în sus şi au văzut un cal coborând din văzduh într-un vârtej. Enoh a încălecat pe el şi a urcat la cer.
Ceea ce trebuie să înţelegem din această poveste a ridicării la ceruri a lui Enoh este faptul că el nu a murit aşa cum mor oamenii, fiindcă nu era om pe de-a-ntregul. La fel ca alţi semizei şi eroi din mitologia elenă, Enoh/Cadmus era un înger în trup de om.

Miturile lui Hercule, Tezeu şi Iason sunt prea bine cunoscute pentru a le mai repeta aici, dar unele aspecte ale lor au o semnificaţie aparte pentru istoria secretă.

Din legendele referitoare la semizeul Hercule (Heracle în mitologia greacă), înţelegem cât de mult se afundase omenirea in lumea materială. Hercule nu voia altceva decât să fie lăsat în pace să-şi trăiască viaţa şi să se bucure de plăcerile lumeşti — să bea, să mănânce, să se ciorovăiască — dar era în mod repetat întrerupt de datoria de a-şi împlini destinul spiritual. Un personaj neîndemânatic, împiedicat, uneori caraghios, Hercule era sfâşiat între două forţe cosmice opuse.

Poetul Ovidiu povesteşte de asemenea cum, odată ce zeii s-au retras, Eros a început să facă năzbâtii. Hercule era frământat în aceeaşi măsură de dorinţă, dar şi de spiritele care încercau să-l controleze.

Astăzi, dacă ne îndrăgostim de o persoană frumoasă, putem percepe frumuseţea ca pe un semn al înţelepciunii spirituale. Atunci când privim intr-o pereche de ochi minunaţi, sperăm uneori să găsim în ei însuşi secretul vieţii. Dragostea lui Hercule pentru Dejaneira, a Ariadnei pentru Tezeu sau iubirea lui Iason pentru Medea sugerează că legătura de ordin spiritual dintre oameni deja se tulburase. Era astfel posibil să priveşti în ochii unei frumuseţi şi să fii amăgit de ce vedeai acolo. Sexualitatea devenise înşelătoare.

Pericolul amăgirii era agravat de dragostea pentru amăgire. Ceea ce e foarte bine pentru mine şi ceea ce e foarte rău, lucrul pe care trebuie să-l fac mai presus de orice şi lucrul pe care nu trebuie să-l fac în nici un caz: toate seamănă foarte bine între ele. In străfundul sufletului meu, poate că ştiu să le deosebesc, dar un spirit al perversităţii mă îndeamnă să vreau să aleg ceea ce nu trebuie. Frumuseţea deplină este întotdeauna învăluită într-o serioasă perturbare sufletească.

Cele douăsprezece munci ale lui Hercule ni-l înfăţişează răzbind printr-o serie de încercări, fiecare stabilită de spiritele care guvernează constelaţiile. Sunt încercările prin care trec toţi oamenii, în general fără voia lor, la fel ca Hercule. Astfel, viaţa lui ilustrează suferinţa impusă de existenţa umană. El este fiecare dintre noi, prins în ciclul durerii.

Pentru raţiunea omului modern, caracterul alegoric al unei poveşti reduce considerabil posibilitatea ca naraţiunea respectivă să fie o ilustrare veridică a unor evenimente reale. Scriitorii de azi se străduiesc să-şi golească textele de semnificaţii, să le aplatizeze pentru a le conferi un caracter mai natural. Pentru antici însă, care credeau că fiece lucru care se petrecea pe Pământ era determinat de mişcările stelelor şi planetelor, cu cât o poveste prezenta mai pregnant astfel de tipare „poetice”, cu atât era mai realistă şi mai corectă.

De aceea, suntem probabil tentaţi să considerăm călătoriile lui Hercule, Tezeu şi Orfeu în lumea de dincolo ca nişte simple metafore. Este adevărat că, la un anumit nivel, aventurile lor simbolizează faptul că omenirea începuse să accepte realitatea morţii şi să se resemneze în faţa ei. Dar când ne gândim la încercările lui Hercule, Tezeu etc pe tărâmul de dincolo, nu trebuie să ni le imaginăm ca pe nişte călătorii interioare, pur mentale. Atunci când se luptau cu monştri şi demoni, ei făceau faţă unor forţe care le invadaseră propria fiinţă—carnea umană păcătoasă şi labirintul întunecat al creierului omenesc. Dar totodată se confruntau cu monştri reali, în carne şi oase.

Dacă comparăm legenda lui Tezeu şi a Minotaurului cu un mit mult mai vechi, precum cel referitor la Perseu şi Meduza, ne dăm seama că, până în epoca lui Tezeu, viteza de metamorfozare trebuie să fi scăzut. In povestea lui Perseu, fiecare episod implică forţe supranaturale sau transformări magice. Pe de altă parte, Minotaurul, jumătate om, jumătate taur, pare a fi un supravieţuitor întâmplător al unei epoci anterioare.

Ultima aventură în care au fost implicaţi semizeii şi eroii poate fi de asemenea considerată ca fiind istorie. Războaiele erau purtate în încercarea de a fura de la triburile rivale cunoaşterea „sanctuarului interior” şi, la acest nivel, călătoria întreprinsă de Iason în căutarea Lânii de Aur poate fi considerată un asemenea raid.

Isaac Newton a dezvăluit un grăunte din înţelepciunea secretă a confreriei din care făcea parte atunci când a arătat că, la fel ca muncile lui Hercule, căutarea Lanii de Aur simbolizează înaintarea Soarelui prin semnele zodiacului. Ceea ce n-a explicat el, deşi în mod cert ştia acest lucru, este că lâna reprezintă spiritul animal purificat deplin prin catbarsis, care străluceşte precum aurul.

Incolăcit în jurul copacului, se află un şarpe care intenţionează să-l împiedice pe Iason să ia Lâna. Acesta este un urmaş al şarpelui luciferic care, încolăcit pe copacul din Grădina Raiului, a alterat iniţial fiziologia omenirii. Dar dacă îi poate lua Lâna, Iason va dobândi el însuşi puteri extraordinare. Va putea să-i ceară spiritului său să părăsească trupul fizic după voie, va putea să comunice liber cu zeii şi îngerii, la fel ca înaintaşii săi din alte epoci. Va deveni capabil să-şi controleze propria fiziologie, să influenţeze telepatic minţile altor oameni şi chiar să transforme materia.

Prin urmare, textul în care Apollonios redă căutarea întreprinsă de Iason trebuie citit atât ca un manual de iniţiere, cât şi ca o relatare istorică. Vom vedea mai târziu cum au acţionat, ştiind acest lucru, alchimiştii din Evul Mediu şi, ulterior, Newton însuşi.

Dacă vom privi din perspectiva ştiinţei perioada lui Enoh, Hercule şi Iason, nu vom recunoaşte nici unul dintre marile evenimente descrise în acest capitol. Nu vom vedea eroi sau monştri ieşind din apele mării şi nici zeităţi fantasmagorice precum Zeus sau imperii distruse de magia neagră. Vom vedea numai vânt, ploaie şi un peisaj natural sumbru, ale cărui unice trăsături umane sunt, cel mult, câteva aşezări rudimentare şi unelte din piatră primitive.

Dar poate că ştiinţa ne arată doar ceea ce s-a întâmplat la suprafaţă. Nu cumva lucrurile mai importante s-au petrecut dedesubt? Istoria secretă consemnează amintirea experienţelor subiective, a marilor trăiri care au transformat afectivitatea umană în această perioadă. Şi atunci, care dintre ele este mai reală, dacă putem spune aşa? Care dintre ele este mai ilustrativă pentru ceea ce însemna să fii om în epoca respectivă: abordarea ştiinţifică sau cea ezoterică, încifrată în miturile antice?

Este oare posibil ca evenimentele actuale să includă mai multe niveluri de realitate, niveluri pe care nu le poate percepe conştiinţa noastră modernă, orientată spre ştiinţă, pe care ne bazăm pentru a ne orienta în blocajele rutiere, în supermarketuri şi pe internet?

 
Cartile lui Jonathan Black se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

 

Info: Playerul video de pe acest blog doar face enabled la linkul extern, youtube, openload, vimeo, etc, deci trebuie sa asteptati sa se incarce!


Apreciem sprijinul celor cu suflet, pentru acoperirea cheltuielilor de funcționare.



Your email is never published or shared.