Ioan Petru Culianu – Religia ca sistem

Ce este religia? De ce oameni raţionali, practici, o adoptă încă? De ce toate religiile umanităţii, din toate timpurile, prezintă asemănări frapante între ele? De ce mituri şi ritualuri neînrudite genetic au intrigi narative şi succesiuni rituale similare?

Toate acestea par nişte întrebări naive, prin urmare nici un savant serios, după o îndelungată pregătire filologică şi în istoria religiilor, nu ar îndrăzni să şi le pună vreodată. Şi totuşi, ele sînt întrebările elementare ale disciplinei, acele întrebări – rămase încă fără răspuns – care au dat practic naştere disciplinei istoria religiilor.

Este posibil să răspundem la asemenea întrebări ? Mulţi savanţi pe care îi definim astăzi drept istorici „cognitivi” afirmă că unitatea a tot ceea ce este mental trebuie în mod necesar să rezide în unitatea minţii omeneşti.

Această pers­pectivă, adoptată aici, a mai fost folosită de savanţi ca Mircea Eliade şi Claude Levi-Strauss pentru a explica tipare mitice comune şi totuşi neînrudite din diferite zone geo­grafice. Spre deosebire de Levi-Strauss, care a utilizat presu­poziţiile cognitive la micronivelul naraţiunilor mitice, Eliade le-a folosit la macronivelul care implică vaste unităţi de credinţă: sistemele religioase.

Potrivit lui Eliade, religia este un sistem autonom. Ambele cuvinte trebuie definite. Sistem înseamnă că toate feno­menele care se referă la o singură unitate sînt legate între ele şi integrate într-o structură complexă care le generează.

Fiind un proces mental, acest sistem merge pe urmele create de regulile computaţionale ale minţii. Aceasta este singura sa „logică” (care s-ar putea să nu fie deloc „logică” potrivit standardelor logicii formale).

Autonom se opune lui heteronom şi înseamnă că religia, în originea şi funcţia sa, nu este produsul secundar al altor sisteme (adică al economiei sau al societăţii), nu depinde de ele şi nu le generează.

Eliade n-a fost singurul care a sublimat caracterul mental şi sistemic al religiei. In căutările sale, el a fost precedat şi însoţit de cîţiva savanţi, ca Emile Durkheim, Marcel Mauss, Georges Dumezil şi Claude Levi-Strauss. Totuşi, majori­tatea acestor savanţi nu au crezut în autonomia religiei.

In cartea sa fundamentală Formele elementare ale vieţii religioase (1912), Durkheim a exprimat ideea că sistemul religios este heteronom, adică încifrează de fapt un alt sistem, sistemul relaţiilor sociale în interiorul unui grup. Asemeni lui Durkheim, Georges Dumezil a rămas toată viaţa credincios concepţiei despre mit ca „redare dramatică” a ideologiei fundamentale a societăţii umane.

El a privit însă „ideologia” ca pe ceva mai fundamental şi foarte diferit de sistemele de înrudire şi chiar – deşi într-o măsură mai mică – de clasificarea ierarhică. Dumezil studiase lingvistica indo-europeană sub îndrumarea lui Antoine Meillet şi a început prin a considera mitul şi ritualul la toate popoarele indo-europene ca o cale de acces spre instituţiile lor origi­nare, care aveau să deschidă la rîndul lor poarta magică a istoriei ducînd spre o presupusă etapă (proto-indo-europeană, sau PIE) în care toate popoarele şi limbile erau una. Acest „timp de vis” indo-european era caracterizat, în opinia lui Dumezil, prin simplitate originară. Structura sa de bază era aşa-numita „ideologie tripartită”, responsabilă pentru existenţa a trei funcţii sociale majore : sacerdotală, regală şi nutritiv–productivă.

Cu zece ani mai tînăr decît Dumezil, şi atras de sistemul său de gîndire, antropologul Claude Levi-Strauss i-a recu­noscut influenţa. Insă, spre deosebire de Durkheim şi Dumezil, Levi-Strauss a subliniat autonomia mitului, relativa sa independenţă de structurile sociale.  Intr-un celebru exemplu – mitul lui Asdiwal în rîndul indienilor tsimshian de pe coasta de nord-vest a Americii -, Claude Levi-Strauss arăta că mitul nu poate fi imaginat ca o redare dramatică a societăţii tsimshian. Departe de a codifica nişte relaţii sociale, mitologia tsimshian le distorsionează sistematic. La un nivel mai abstract, Levi-Strauss a respins ceea ce considera a fi confuzia lui Durkheim între logică şi istorie, precum şi opoziţia fictivă dintre individ şi societate. Conform pre­miselor lui Levi-Strauss, „sistemul” ultim este pur logic şi acţionează în spatele ecranului istoriei: în consecinţă, indi­vizii nu sînt decît nişte actualizări ale regulilor „grama­ticale” codificate în societate.

La sfârşitul celor patru lucrări monumentale purtînd titlul generic Mythologiques (1964-l971), Claude Levi-Strauss pare să descopere că toate mitologiile Americii de Nord şi de Sud au la bază o structură fundamentală, cam tot aşa cum PIE se regăseşte în toate limbile indo-europene. Şi totuşi, în vreme ce explicaţia trăsăturilor comune ale tuturor limbilor indo-europene constă în originea lor comună, fiind deci istorică, Levi-Strauss preferă să sublinieze caracterul pur logic al structurilor mitice ultime, justificîndu-le astfel manifes­tarea transculturală.

In ciuda insistenţei sale asupra caracterului istoric al studiului religiei, Mircea Eliade a tratat religia sistemic. Spre deosebire de Dumezil şi Levi-Strauss, Eliade nu a abordat religia dintr-o perspectivă lingvistică sau socio­logică. Bine familiarizat cu istoriografia modernă a religiei, el a fost influenţat de şcoala fenomenologică (în special a lui Gerardus van der Leeuw) şi de teoria „ciclurilor culturale” a lui Wilhelm Schmidt şi a Şcolii de la Viena. Istoria ideilor şi credinţelor religioase susţine un amestec al celor două.

Spre deosebire de Georges Dumezil, Eliade a accentuat autonomia religiei şi a mitului, a căror structură nu depinde de o „ideologie” mai fundamentală, ci de funcţionarea „psihicului” într-un mediu dat. Deşi savanţilor le place să-i opună pe Eliade şi Levi-Strauss, etichetîndu-le temele respective ca ireconciliabile, ipoteza centrală a lui Eliade aduce destul de mult cu procesele logice ascunse ale lui Levi-Strauss. Se pare însă că există o diferenţă radicală în ce priveşte nivelul la care cei doi savanţi încearcă să carteze sistemul religios.

Intr-adevăr, Eliade insistă că sînt posibile şi necesare nişte hărţi generale ale religiei. Nu e nevoie deci să se pornească de la cel mai de jos nivel pentru a înţelege nivelurile mai înalte ale sistemului religios. Se poate începe în schimb de la cel mai înalt şi mai primordial nivel gene­rativ al religiei, unde regulile care îl produc sînt relativ simple. Totuşi, pentru a percepe aceste reguli, savanţilor le trebuie ceva mai mult decît simpla informaţie: au nevoie de o informaţie complexă. Doar atunci cînd instanţele aparent haotice se multiplică putem înţelege structura lor ascunsă, „logica” computaţională care le organizează în mod secret. Cititorul se va confrunta cu o mulţime de asemenea feno­mene în paginile acestui ghid, în special în analiza siste­melor religioase mai complexe. Să luăm un singur exemplu.

Ce este reîncarnarea ?

Mulţi oameni, atît în lumea occiden­tală, cît şi în afara ei, cred încă în reîncarnare, şi mai recent tehnica terapeutică a „regresiunii în vieţile trecute” a devenit o afacere profitabilă. Disciplina modernă a istoriei religiilor a fost produsul unui mare număr de savanţi germani, cărora li s-au alăturat şi alţi colegi europeni ca marele filolog şi arheolog belgian Franz Cumont.

Cumont a încercat din răsputeri să reconstruiască „originea” istorică şi locală a ideii de reîncarnare şi trecerea ei în Grecia antică, unde a fost susţinută de Pitagora, Empedocle, poeţii orfici şi poate şi de alţii, devenind extrem de influentă o dată cu Platon.

Cumont a petrecut mult timp încercînd să demonstreze că toate credinţele în metensomatoză provin din India şi că pitagoreicii greci le primiseră, destul de straniu, via Iran (unde ele nu lăsaseră absolut nici o urmă).

Dacă Franz Cumont ar fi consultat vreuna din cercetările antropologice disponibile încă dinaintea cercetărilor sale, ar fi descoperit că indienii şi pitagoreicii nu erau singurii care credeau în reîncarnare. Mulţi alţii împărtăşeau această idee : în Africa, populaţiile swa din Kenya, wanika, akikiyu, bari de pe Nilul Alb, mandingo, edo, ibo, ewe, yoruba, kagoro, akan, twi, zulu, bantu, barotse, ba-ila şi triburile marovi din Madagascar; în Oceania şi Malaysia, tahitienii, populaţiile din Okinawa şi papuaşii din Noua Guinee, melanezienii, locuitorii din Insulele Marchize, triburile indoneziene, locuitorii din Insulele Solomon, din Insulele Sandwich, Fidji, populaţia dayak şi alte triburi din Borneo, din Bali, poso-alfurii din Celebes, triburile din Noua Caledonie şi băştinaşii maori din Noua Zeelandă;  în Asia, locuitorii din arhipelagul Andaman, santalii din Bengal, dravidienii şi nayarii din sudul Indiei, populaţia khond din estul Indiei, populaţia anagami naga din Assam, chang din Dealurile Naga, karenii din Birmania, semangii din Peninsula Malay, giliakii, locuitorii de pe Ienisei, ostiacii şi buriaţii, ceremîşii din Rusia centrală şi cîţiva alţii; în America de Nord, algonkinii, dakota, huronii, irochezii, indienii mohave, moqui (hopi), nachez, nutka, taculli, kiowa, creek, winnebago, ahţii din Insula Vancouver, populaţiile dene, montagnai, tlingit, haida, tsimshian, eschi­moşii, aleutinii şi athapaskanii; în America de Sud, caribii maya şi quiche, patagonezii, peruvienii, sontalii, popayanii, indienii powhattan şi tlalacan din Mexic, icannii şi chiriquanii din Brazilia, şi desigur mulţi alţii.

Chiar dacă – aşa cum vom vedea imediat – concepţiile despre reîncarnare pot fi foarte diferite, toate pornesc de la o premisă comună, o premisă inevitabilă, am putea adăuga, de care orice minte omenească, de oriunde şi de oricînd, s-ar lovi, dacă ar fi să plece de la ideea larg răspîndită că avem un trup şi o minte ca un ecran tridimensional care nu poate fi în nici un caz identificată cu trupul.

Această duali­tate este inerentă tuturor oamenilor şi poate conduce cu uşurinţă, aşa cum s-a şi întîmplat, la ideea că activitatea mentală e separabilă de trup. In multe tradiţii, activitatea mentală este cunoscută ca „suflet”, sau echivalente ale acestuia, şi se presupune că există independent de trup. Fireşte, acest lucru a fost perceput ca o mare descoperire într-o anumită etapă de introspecţie a umanităţii, poate cu zeci de mii de ani în urmă, şi ca un mare secret de atunci încoace.

De îndată ce mintea omenească admite că fiinţele (oamenii, animalele, toate făpturile sensibile) sînt formate din suflet şi trup, apare problema relaţiei suflet/trup. Există doar cîteva soluţii, provenind din două mari dihotomii:

1)  Sufletul preexistă trupului – sufletul nu preexistă trupului;

2)  Sufletul este creat – sufletul este increat.

Sufletele sînt create şi preexistente – iată o concepţie foarte comună, împărtăşită de hinduşi, platonicieni, unii gnostici, origenişti şi mulţi alţii. Sufletele sînt create şi nu există înaintea trupurilor lor – e o combinaţie a vederilor susţinute de creştinii ortodocşi începînd cam de pe timpul lui Augustin. Sufletele nu preexistă trupurilor lor şi nu sînt create – e o doctrină numită traducianism, îmbrăţişată de Tertulian din Cartagina şi foarte ortodoxă la acea vreme.

Potrivit acesteia, sufletele se nasc din copulaţia psihică a părinţilor, tot astfel cum trupurile iau naştere din copulaţia lor fizică. A patra ipoteză – sufletele preexistă trupurilor fără să fie create individual – este sprijinită de multe populaţii nord-americane, convinse de existenţa unui rezervor perma­nent de substanţă sufletească din care provin sufletele indivi­duale şi la care acestea se întorc; la fel considera şi aristo­telianul islamic din Spania secolului al XII-lea, Averroes, încredinţat că Intelectul Universal este unul singur : intelec­tele individuale sînt reabsorbite în acesta după moarte.

Metensomatoza, creaţionismul şi traducianismul nu sînt numai cele trei doctrine majore pe care savantul le întîlneşte pretutindeni în Antichitatea tîrzie; ele sînt în mod necesar trei dintre cele mai frecvente soluţii logice la problema relaţiei dintre minte şi trup. Ca atare, sînt atemporale şi ubicue. Ele nu-şi au „originea” în India şi nu „traversează” Iranul; sînt prezente în toate minţile omeneşti care le con­templă contemplînd problema. Fie ca aceasta să slujească drept o ilustrare clară a concepţiei noastre despre „geneza” şi „transmiterea cognitivă” a ideilor, opusă concepţiei unui anumit istorism elementar.

Dacă ideea religiei ca sistem pare să fie larg răspîndită şi legitimă, cum poate fi ea folosită într-o lucrare de referinţă ca ghidul de faţă, lucrare în care cititorul se aşteaptă să găsească un rezumat al istoriei fiecărei religii în parte, precum şi informaţii succinte referitoare la evenimentele, ideile şi personalităţile religioase ? Cititorul să nu se teamă : toate acestea figurează în ghidul nostru. Insă în articolele care tratează despre o multitudine complexă de date – cum ar fi cele despre budism, creştinism, jainism, iudaism sau islam – sîntem în măsură să indicăm cîteva din liniile sistemice potrivit cărora funcţionează religia. Sperăm să se observe imediat că „istoria” acestor religii este rezultatul interacţiunii a numeroase sisteme mentale.

Cititorii care vor veni cu propriile cunoştinţe din alte domenii, ca economia sau istoria socială dintr-o regiune a lumii sau dintr-o anumită perioadă de timp, vor fi probabil surprinşi cît de bine se potriveşte totul: căci aceeaşi minte omenească produce religia, socie­tatea şi artefactele, şi în minte procesele productive sînt inseparabile.

Distingem oarecum artificial între diversele sisteme, toate fiind o inflorescenţă a minţii. Concluzia neaşteptată a acestei perspective cognitive asupra religiei este că o schimbare în sistemul religiei ar afecta imediat toate celelalte sisteme care creează istoria; aşadar, religia are de fapt un enorm impact asupra tuturor celorlalte acti­vităţi umane.

Acest ghid îşi propune să combine fineţea metodologică cu accesibilitatea populară, iar faptul că a fost ales „Cartea lunii” în Franţa la scurt timp după publicare arată că a reuşit să îmbine aceste două scopuri aparent opuse. Cred că explicaţia acestui succes constă în felul natural în care ipotezele sale metodologice cognitive sînt integrate în pre­zentarea concentrată a fiecărei religii sau a fiecărui grup de religii.

Ii rămîne cititorului să descopere dacă, de pildă, credinţele despre suflet sau credinţele despre Isus Cristos sînt „sisteme” generate de mintea omenească, sisteme care tind să acopere toate alternativele logice oferite de termenii unei anumite probleme. Cu alte cuvinte, toate religiile sînt hărţi ale minţii omeneşti.

Acest lucru explică întrebarea fundamentală pe care am pus-o la începutul Introducerii: de ce au religiile atît de multe lucruri în comun ?

Răspunsul este : pentru că oricare două hărţi ale minţii omeneşti trebuie în mod necesar să se suprapună, măcar într-un colţ. Şi cu cît aceste hărţi sînt mai mari, cu atît au ele mai multe în comun.

Religii precum creştinismul şi budismul, bazate pe instituţiile monastice care au eliberat de grijile zilnice numeroase minţi omeneşti, făcîndu-le să mediteze timp îndelungat, mii de ani, tind să creeze hărţi complexe ale realităţii care coincid în multe privinţe.

Prin urmare, cititorul va găsi în paginile acestei cărţi confirmarea că, oricît de ciudate ne-ar părea la prima vedere unele religii, ele pot fi înţelese în ultimă instanţă ca reflecţii ale minţii omeneşti asupra unor ipoteze referitoare la natură şi la existenţă, luptînd cu eternele mistere ale vieţii, morţii, binelui şi răului, ţelurilor umane, dreptăţii şi aşa mai departe, în fond, tot asta fac şi minţile noastre. Unitatea fundamen­tală a umanităţii nu constă într-o unitate de concepţii sau soluţii, ci în unitatea operaţiilor minţii omeneşti.

Mai rămîne totuşi o întrebare care îşi aşteaptă răspunsul: care este relevanţa religiei?

Un „ghid al religiilor” ar trebui să încerce să evalueze importanţa subiectului său pentru umanitate. Dacă religia funcţionează într-adevăr ca un „pro­gram” de computer în interiorul societăţii umane, atunci s-ar putea ca societatea să nu fie capabilă să răspundă decît la mesajul religiei; astfel, există speranţa ca, prin inter­mediul unor transformări în sfera religiei, viitorul apropiat al societăţilor sau al grupurilor sociale să fie reprogramat.

 
Cartile lui Ioan Petru Culianu se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

 

Info: Playerul video de pe acest blog doar face enabled la linkul extern, youtube, openload, vimeo, etc, deci trebuie sa asteptati sa se incarce!




Your email is never published or shared.