Ilie Cioara – Siguranta

In conceptul de viaţă al omului obişnuit, tendinţa de asigurare a zilei de mâine capătă o importanţă exagerată. Deseori, căutarea acestei certitudini ia proporţii nelimitate. Aglomerările devin de-a dreptul sufocante. Ele pun stăpânire pe bietele suflete şi le deteriorează fizic, în aşa măsură, încât le grăbeşte sfârşitul.

Cu cât adunăm mai mult, cu atât suntem mai posedaţi de ceea ce adunăm. Teama devalorizării, a frustrărilor posibile, teama de a fi jefuiţi, conduc în mod inevitabil la angoase, care impresioanează în aşa măsură, încât se pierde uzul normal al raţiunii.

Tratând această temă, desigur că nu ne referim la strictul necesar, pe care orice om cumpătat şi prevăzător îl urmăreşte. Este cu totul normal să avem în vedere o anumită certitudine a zilei de mâine privind: hrana, îmbrăcămintea, adăpostul. Dar, înţelegem noi să ne oprim numai la aceste rezerve, inerente unei desfăşurări normale a existenţei? Putem noi oare să punem stavilă, să ne oprim la timp, în acest proces al adunării?

Lăcomia este o tendinţă stranie. Ea nu se satură niciodată. Şi cu fiecare adaos, ea devine tot mai nesăţioasă. Nimic nu o poate umple. Dimpotrivă. Este ca o prăpastie fără fund, în care cu cât arunci mai mult, cu atât golul se tot măreşte.

Indată ce sunt depăşite proporţiile necesarului, mintea ne plasează pe orbita idealurilor care se extind la nesfârşit. Pentru asigurarea unui viitor incert, se adună averi, se întemeiază trusturi, se înjghebează relaţii sociale, se cultivă aşa-zisele prietenii şi alte idealuri. In toate acestea, unicul scop care le întreţine şi impulsionează, este acela de asigurare a unei stări de permanenţă pentru viitor.

Dacă ne putem desprinde, măcar câteva momente, de vârtejul acestei vieţi neînţelese, avem posibilitatea să constatăm singuri, cât de precar şi nesigur este totul. Averile se risipesc, uneori distruse până la cenuşa pe care o spulberă vântul. Presupusele prietenii, relaţii sociale, etc., se destramă îndată ce interesele strict egoiste îşi găsesc împliniri mai avantajoase, în alte conjuncturi şi cu alte elemente.

Idealul, indiferent ce veşmânt ar îmbrăca, se ofileşte de îndată ce interesul care l-a iniţiat nu mai prezintă importanţa de la început.

In cazul când, prin noi înşine, am putut descoperi că lucrurile se petrec în acest fel, putem merge cu înţelegerea şi mai în profunzime. Cum întrebările joacă un rol esenţial în descoperirea adevărului, o vom face şi în cazul de faţă. Care este, deci, cauza acestei incertitudini?

Pentru a putea realiza o asemenea investigaţie, este necesar să vedem mai întâi, în ce dimensiune este căutată asigurarea şi cine îi dă impulsul iniţial?

Şi iată ce descoperim, fără prea multă dificultate: gândirea este aceea care fundamentează această şubredă siguranţă. Ea este aceea care analizează, apreciază, respinge sau acceptă, în funcţie de interese şi, în final, trage concluzii potrivit condiţionării sinelui, centrat pe “eu” şi “al meu”.

Dar, ne întrebăm iarăşi, cum ar putea gândirea să pună bază la ceva sigur, când ea însăşi nu este decât nesiguranţă, nestatornicie?! Ea se dezice de la un moment la altul, în funcţie de cum bate vântul intereselor. Deci, tot ce va construi gândirea cu gir asigurător pentru mâine, nu poate fi decât iluzie. Este aidoma unui balon de săpun, realizat printr-un joc de copii, care se distrează. In fiecare moment, ceea ce a constituit atracţie mai înainte, dispare, ca şi cum nu ar fi existat niciodată.

De altminteri, tot ce clădeşte efemerul va împrumuta creaţiilor sale şi însuşirile vremelniciei şi nesiguranţei proprii.

Dar, să nu se oprim aici cu investigaţia. In continuare, să vedem, dacă nu cumva, această siguranţă trebuie căutată în altă dimensiune, decât a gândirii obişnuite.

Când observăm limitele activităţii gândirii, aceasta, demascată în neputinţa ei tace, necondiţionat. Iar, în tăcerea ei, descoperim o altă ipostază a fiinţei noastre, De-acum suntem o stare de supraconştiinţă şi energie pură, nealterată de înregistrări memoriale.

Numai în uniune cu această energie, descoperim că “ea” suntem noi înşine – omul adevărat – divin prin origine – funcţional ca Iubire, frumuseţe, bunătate şi inteligenţă creatoare. Aceasta este singura postură, în care, siguranţa ne însoţeşte clipă de clipă, acum şi-n veşnicie, spre fericirea noastră şi a lumii înconjurătoare.

 
Cartile lui Ilie Cioara se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

 

Info: Playerul video de pe acest blog doar face enabled la linkul extern, youtube, openload, vimeo, etc, deci trebuie sa asteptati sa se incarce!



Apreciem sprijinul celor cu suflet, pentru acoperirea cheltuielilor de funcționare.

Your email is never published or shared.