Ilie Cioara – Renuntarea

In urmărirea unui scop, interes sau ideal, activitatea pe care o desfăşurăm capătă un dublu aspect. Mai întâi există efortul de a abandona, a respinge sau renunţa la o stare de fapt reală şi prezentă în clipa de faţă. Apoi, îndată, încercăm să ne impunem o altă ipostază, căreia, în mod intelectual îi acordăm o mai mare însemnătate. Ambele circumstanţe sunt, pe cât de relative, tot pe atât de înrobitoare, atât pe plan psihic, cât şi somatic. Aflându-se într-o strânsă corelaţie cu ce place şi ceea ce displace, şi într-un caz, şi în celălalt, ele dau însemnătate ego-ului.

Plăcutul este, prin însăşi natura firească a omului obişnuit, ambrozia şi nectarul care-l hrănesc fizic şi-l satisfac psihologic pe tot parcursul existenţei sale. Iar renunţarea în chip voluntar la plăcere, punând în schimb altceva, evident dezagreabil, capătă semnificaţia de sacrificiu. Valoarea imaginativă atribuită sacrificiului, copleşeşte prin însemnătatea sa în viitor, prezentul, înrădăcinată prin condiţionarea spaţio-temporală.

Pentru o mai bună înţelegere a fenomenului, să vedem câteva exemple referitoare la ceea ce fac oamenii, catalogate ca renunţări în vederea atingerii unui anumit ţel. In India, de pildă, sunt cazuri frecvente când idealistul, atingând o anumită vârstă, părăseşte familia, bogăţia, eventual gloria şi plăcerile acestei lumi, spre a deveni un însingurat, hrănindu-se din cerşit. Această viaţă plină de privaţiuni, pe care singur şi-a ales-o, renunţând la cea anterioară, o apreciază ca fiind singura cale de a cuceri fericirea oferită de Nirvana.

Renunţând la avantajele oferite de viaţa îndestulată pe care o avea, el apreciază sărăcia, cu toate lipsurile ei, ca având o mai mare valoare pentru atingerea scopului său spiritual.

Şi în lumea creştină opţiunile acelora care se consacră vieţii monahale sunt tot atât de grăitoare. Renunţarea călugărului la viaţa obişnuită a mireanului îmbracă o multitudine de motivaţii. De la una sau mai multe decepţii sau frustrări, la teama unei existenţe incerte, sunt doar câteva din cauzele care atrag sufletele spre viaţa atât de promiţătoare a monahismului. Puţini sunt aceia care îmbracă haina pretenţioasă a monahului determinaţi de un imbold onest, cu caracter spiritual.

Şi, în sfârşit, un alt exemplu din viaţa cotidiană a omului obişnuit. Uşor de verificat. Să observăm atitudinea unui şef dintr-o instituţie oarecare, faţă de subalternii săi. Arogant, impunător, orgolios, adesea părtinitor şi dur. El este produsul educational-moral al mediului şi al societăţii care, în general, l-a condiţionat în acest fel, din motive de randament al sectorului respectiv.

Dar, acelaşi om, în faţa superiorului său, renunţă la sine, ascunzându-şi cât mai grijuliu posibil, adevăratul fond moral descris anterior. Iată-l deci, de acum, în postura de servil, linguşitor, gata să sărute mâna pentru a face plăcere omului de care depinde. Şi atunci când se întâmplă ca acest superior să-şi piardă ascendenţa ierarhică, el va fi primul care muşcă şi denigrează.

In toate cazurile amintite se produce, de fapt, un transfer de importanţă de la o valoare relativă la o alta, care este apreciată ca fiind mai avantajoasă. Astfel, se schimbă starea de bogăţie cu aceea de sărăcie, sau se sacrifică importanţa propriului ego în favoarea atitudinii servile. Insul interesat speră că, prin noua atitudine să obţină o realizare mai valoroasă, fie că este vorba de o împlinire pe plan spiritual, fie una de natură pur lumească.

Funcţionând în acest fel, prin efortul depus, de a renunţa ia o stare de fapt, reală şi de a accepta o altă stare ireală, fictivă, socotită superioară, el creează tensiuni psihice, care degradează moral şi-i şubrezesc sănătatea fizică.

Energiile psihologice care se înregistrează ca dorinţe contrare de respingere şi apropiene, nu fac altceva decât să ne deterioreze şi mai mult prin amplificarea importanţei ego-ului. Aşadar, în loc să ne eliberăm de poverile trecutului care ne-au alcătuit actuala conştiinţă de suprafaţă, ne înrobim mai mult.

Ţinând seama de aceste considerente, să vedem ce se întâmplă dacă stăm faţă în faţă cu realitatea faptelor şi nu avem în vedere nimic altceva, fie plăcut, fie neplăcut?

Acest contact simplu şi direct ne descoperă că noi şi ceea ce se iveşte în câmpul conştiinţei, pe parcursul clipei respective, suntem unul şi acelaşi lucru. Deci, noi suntem gândul, imaginea, dorinţa, ambiţia, teama, ura, etc. Descoperirea personală a acestui adevăr conduce, fără altă intervenţie, la liniştea interioară. Şi, în acest climat de pace şi echilibru psiho-somatic, au loc transformări benefice, care-l scutesc pe trăitor să aspire spre un gen sau altul de ajustări comportamentale.

In concluzie, nu renunţăm la nimic şi nici nu dorim ceva, ca intermediar pentru descoperirea Adevărului existent în profunzimea fiinţei noastre. Intâlnirea cu noi înşine, adică cu reacţiile gândirii, determinate de provocările vieţii, prin pasivitatea totală a minţii, ne conferă vidul psihologic. Acest gol reprezintă o adevărată fereastră prin care Infinitul din noi se manifestă ca Iubire Creatoare. Ea ne purifică şi sfinţeşte, destrămând energiile negative depozitate în aria de desfăşurare, care definesc şi impulsionează conştiinţa egocentristă a omului înrobit timpului ce l-a format.

Realizarea corectă a acestui experiment denotă maturitate spirituală, care se confirmă prin efecte clare, precise, uşor de sesizat de către veritabilul trăitor.

 
Cartile lui Ilie Cioara se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

 

Info: Playerul video de pe acest blog doar face enabled la linkul extern, youtube, openload, vimeo, etc, deci trebuie sa asteptati sa se incarce!



Apreciem sprijinul celor cu suflet, pentru acoperirea cheltuielilor de funcționare.

Your email is never published or shared.