Ilie Cioara – Patima

Patima este o înfierbântare excesivă a minţii, care copleşeşte individul căzut în plasa ei, făcându-l să-şi piardă atât bunul simţ, cât şi dreapta judecată.

Nefericitul înlănţuit de împătimire, îşi pierde uzul raţiunii şi săvârşeşte lucruri care depăşesc prin impuritatea lor, chiar cele mai dizgraţioase manifestări ale fiarelor sălbatice. Prin ea, omul decade sub nivelul stării de animalitate, căci gândirea – structural mai dezvoltată – este aceea care născoceşte forme de pervertire neîntâlnite la nici o altă vieţuitoare.

Fiinţa, năpădită de această năpraznică înfierbântare, este întocmai ca o regiune pustiită de un ciclon năpraznic. Prezenţa ei înregistrează: dezmăţul, pervertirea, ambiţia, gelozia, invidia, ura şi chiar crima sub aspectele sale cele mai odioase.

Izvorul patimii fi descoperim în simţul plăcerii exacerbat la nesfârşit, care prin amploarea lui, copleşeşte toate celelalte însuşiri existente în fiecare individ. Acţionând sub influenţa tenebroasă a patimii, cel împătimit nu este distinct de patima sa. El este însăşi această stare demenţială care se afirmă şi se continuă, fiind în mod constant alimentată de o gândire confuză, conflictuală şi dezaxată, în plus, imaginaţia îi născoceşte noi modalităţi de exprimare, îmbrăcând-o astfel într-o infinită varietate de aspecte, care mai de care mai rebarbative, şi mai degradante.

Venim cu câteva exemple, pe care oricare dintre noi le poate observa direct, dacă, bineînţeles, este dispus să-şi rupă din timpul său disponibil, spre a privi în direcţia în care patima îşi desfăşoară existenţa. Dorinţa aprigă a faimei, a renumelui, a puterii în confruntare cu adversarii, care şi ei tind spre aceleaşi ţeluri, face din oameni adevărate fiare. La orice întâlnire a intereselor lor, sunt gata să se sfâşie, să se suprime. Toate armele îşi găsesc justificări în folosire. Este legitimă toată suita de născociri diabolice, de la o simplă delaţiune, până la acuzaţia cea mai gravă, culminând cu suprimarea fizică.

Plăcerea excesivă legată de simţuri, ocazionează alt gen de împătimiri, care, pe lângă pervetirea sufletului, conduc şi la autodistrugerea suportului fizic. Chiar simpla şi legitima necesitate fiziologică, poate să determine patimi, pe cât de degradante moral, pe atât de nocive somatic.

Nevoia artificială pe care şi-o creează omul confuz, total dezorientat de sensul acestei existenţe, nevoia de a evada într-o lume a împlinirilor amăgitoare, a dus la patima alcoolismului sau a consumului de droguri.

Diferitele credinţe religioase determină, la rândul lor, în tagma credincioşilor, nenumărate înverşunări sau habotnicii, şi manifestări pătimaşe, care neagă însăşi natura frumuseţii divinului, existent în fiecare fiinţă umană. Unii reprezentanţi ai acestor culte – din păcate numărul lor este destul de mare – nu se sfiesc să învrăjbească în mod direct pe oameni, unii împotriva altora, până acolo încât îi determină uneori să se suprime.

De altminteri, funcţionând la nivel de ego, putem determina ataşamente până la intensitatea patimei, din fiecare dorinţă, necesitate sau chiar dintr-o simplă relaţie. In acest fel, ne pierdem conştient sau inconştient, libertatea psihică, atât de necesară înţelegerii şi acţionării corecte. Cătuşele împătimirii ni le punem noi înşine, prin lipsa de atenţie asupra modului nostru de funcţionare. Greşeala este mult prea scump plătită, fiind obligaţi să ne încadrăm într-o caricatură de viaţă. Patimile transformă individul într-un slăbănog fără vlagă, târându-l aidoma unui obiect, după cum bat vânturile împătimirilor care-l domină până la depersonalizare.

Patima, datorită vehemenţei care o caracterizează, nu poate fi camuflată sub nici o mască. Orice efort de voinţă, făcut pentru tăinuirea ei, este şi rămâne, de fiecare dată muncă de Sisif, deci cu totul zadarnică. Tentativa disimulării ei nu face decât să-i imprime o si mai mare violenţă. Aceasta, datorită energiei fragmentare, alimentată continuu de înclinaţiile obsesive, care se vor cu orice preţ împlinite.

Practic, să vedem care sunt posibilităţile de eliberare din încleştările împătimirii. Patima, fiind o boală a sufletului, dacă încercăm să o tratăm în mod necorespunzător, nu numai că nu o vom eradica sau măcar ameliora, ci, dimpotrivă, vom contribui la agravarea ei. Deci, mijloacele folosite capătă o importanţă capitală.

Ea fiind o manifestare dezordonată a psihicului uman – respectiv a ego-ului – nu poate fi eliminată de acesta prin nici un fel de activitate. Orice tentativă întreprinsă la acest nivel nu poate să realizeze decât palide modificări de suprafaţă, cu totul lipsite de însemnătate. Sub masca aparenţei, patimile vor continua să se adâncească, amplificându-şi corespunzător şi puterea de înrobire.

Orice patimă, indiferent de izvorul care o alimentează, poate fi dizolvată numai într-un singur fel; şi anume prin contactul direct, simplu şi nemijlocit cu realitatea care îi dă formă şi energie. De fapt, în clipa când se declanşează, noi, omul, suntem această patimă. Cu alte cuvinte, nu există dualitatea eu şi ea.

Simplitatea conştientizării acestui fenomen, cu ajutorul atenţiei lucide, constituie un veritabil dizolvant. In mod spontan, energia ei conflictuală şi haotică este, pur şi simplu, spulberată. Flacăra atenţiei de sine stătătoare şi prin ea însăşi activă, este manifestarea Sublimului din noi, care curăţă şi transformă numai prin simpla sa prezenţă. Totul se realizează fără nici un fel de urmărire anticipată în vreun fel oarecare, de structura psihosomatică a practicantului.

Impătimitului, hotărât să rupă definitiv cu această adevărată molimă, nu-i rămâne altceva de făcut, decât să întâmpine, cu toată atenţia, orice reacţie psihică proprie, ca dorinţă, plăcere, ambiţie, gelozie, ură, etc., fără să le dea nici un fel de avans. Este doar o întâlnire mută – gândirea complet pasivă – fără să existe nici măcar o tainică aşteptare a vreunui eventual rezultat.

Asemenea întâlniri, dacă sunt perfect executate, fiecare dintre ele va elimina câte o parte din energia haotică, ducând în final la totala dispariţie a patimei. Iar, un om liber de patimi, va putea, în continuare, prin cât mai multe contacte cu activitatea complexă a gândirii condiţionate, să-l conducă în final la întâlnirea cu fenomenul surpriză al spargerii centurii ego-ului. Această breşă sau incizie în structura psihologică limitată, constituie o veritabilă fereastră spre Infinit.

Iată cum, pornind de la întâlnirea reală cu patima, folosind atenţia lucidă, conjugată cu pasivitatea minţii, am atins autodepăşirea condiţiei umane şi integrarea în divinitate. La capăt de drum, dispunem, de o nouă mentalitate, unde Iubirea şi puritatea conştiinţei înregistrează, de la o clipă la alta, transformări benefice, revelatoare prin ele însele.

 
Cartile lui Ilie Cioara se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

 

Info: Playerul video de pe acest blog doar face enabled la linkul extern, youtube, openload, vimeo, etc, deci trebuie sa asteptati sa se incarce!



Apreciem sprijinul celor cu suflet, pentru acoperirea cheltuielilor de funcționare.

Your email is never published or shared.