Ilie Cioara – Intelepciunea

Cuvântul înţelepciune exprimă una din multiplele denumiri date de către mintea omului, pe parcursul mileniilor care s-au scurs, acelei forţe supranaturale numită şi Adevăr, Dumnezeu, Energie Cosmică, Infinitate. Datorită importanţei capitale pe care o prezintă tratarea acestei teme, vom incerca sa-i dam o mai mare extindere, spre a usura intelegerea cititorului.

Unii semănători de idei susţin că omul, la început, trăia in, contact nemijlocit cu Adevărul. El era fericit, iar natura întreagă, cu toate ale ei, cuvântătoare şi necuvântătoare, i se supuneau fără cârtire, ca unicului stăpân. Şi, pe întreaga suprafaţă a Pământului, domnea negrăita stare de paradis, unde totul se desfăşura într-o perfectă armonie. Nu se cunoştea violenţa. Animalele nu se devorau între ele, iarba câmpului, rădăcinile şi fructele pomilor erau singura hrană, îndestulătoare, pentru toate vieţuitoarele.

După o anumită scurgere de vreme, omul a păcătuit prin încălcarea legilor minunate ale naturii. Consecinţele păcatului săvârşit au fost dezastruoase. Armonia a dispărut. Dezechilibrul a cuprins întreaga natură şi omul s-a văzut dintr-o dată înconjurat de un mediu cu totul ostil.

Alţi teoreticieni afirmă că omul, făcând un salt calitativ, de pe o treaptă inferioară, pe alta elevată, ca urmare firească a procesului natural de evoluţie, a început să-şi dea seama mult mai bine decât o făcea înainte, de incertitudine pe care o prezenta viaţa. Şi atunci, spre liniştirea sa, a început să caute ceva: dându-i diverse nume şi însuşiri care să-i asigure un anumit suport psihic, de care avea atâta nevoie.

Astăzi, pentru noi nu are nici o importanţă, care din cele două afirmaţii este cea veritabilă. Un lucru este însă cert, şi anume: că omul, impresionat de unele fenomene ale naturii, neînţelese de mintea sa şi înspăimântat de o seamă de animale, cu forţă şi viclenie superioare lui, a început să caute acea entitate mai presus decât el, de la care spera ajutor şi siguranţă.

Incă de la primii săi paşi, omul săvârşeşte – spre nefericirea sa – două grave erori. Prima constă în aceea că foloseşte imaginaţia ca instrument de investigaţie, iar a doua, la fel de derutantă, este căutarea, în afara sa, a acelei puteri divine. De altfel, aceste greşeli capitale s-au menţinut pe toată această îndelungată perioadă, făcând imposibilă orice descoperire.

Privind spre bolta cerului, a imaginat pe Dumnezeu aflat în Soare sau în Lună. Coborând privirea pe Pământ, a zeificat diferite gâze şi animale sau şi-a făcut singur idoli, cărora le-a atribuit însuşiri cu totul omeneşti. Romanii aveau fieste zece mii de zei.

Cu prima închipuire a zeului, s-a pus temei religiilor, cu pletora de dogme, ceremonii şi ritualuri. In cinstea sau îmblânzirea zeilor erau jerfite, pe altare, cele mai frumoase animale şi chiar oameni şi, odată cu acestea, preotul capătă importanţa şi autoritatea de unic intermediar între oameni şi zei şi, uneori, el era chiar confundat cu zeitatea.

Mai apoi, cu scurgerea timpului, religiile au evoluat şi ele, în sensul că s-a trecut de la idolatrie la teism (mono- şi poli-teism). Deosebirea între ele consta mai mult în formele de exprimare şi adoptarea unei alte modalităţi de a aduce jertfe, decât ca ideie privind noţiunea de Dumnezeu.

In idolatrie, ca şi mai târziu, în conceptul teist, întâlnim una şi aceeaşi credinţă într-o fiinţă superioară, pe care înaintaşii încercau să şi-o imagineze într-o statuie, căreia-i atribuiau toate însuşirile divine. Şi într-un caz; ca şi în altul, Adevărul a continuat să rămână un mister până în zilele noastre. Că lucrurile se prezintă în acest fel, n-avem decât să privim harta lumii, care singură scoate în evidenţă aspectele temei ce o urmărim.

Religiile, cu zecile şi chiar sutele de secte, desprinse din sânul lor, diferitele discipline, metode sau filosofii, cu diferitele concepte de viaţă, care, prin natura lor relativă, înlănţuie şi izolează oamenii, reprezintă dovada cea mai elocventă că omenirea încă n-a ajuns la descoperirea Adevărului Absolut.

Desigur că, pe toată întinderea acestui interval de timp, ce s-a scurs, n-au lipsit acei titani ai spiritualităţii, care, în mod real, au atins minunata descoperire. Ei însă au rămas, de fiecare dată, neînţeleşi, atât de cei cărora ei li s-au adresat direct cât şi de urmaşii acestora.

In general, oamenii, datorită unei greşite înţelegeri a valorilor, au făcut din aceşti fericiţi descoperitori, autoritate spirituală, căreia i s-au închinat. Iar Adevărul a rămas, pentru ei, şi pe mai departe, acelaşi mister de nepătruns.

Nu există cale, care să ne conducă la Adevăr, fiindcă un asemenea drum prefigurează un început şi un final static. Or, Adevărul este străin de orice fixitate. Dimpotrivă, el este într-o veşnică mişcare şi noutate, clipă de clipă.

Gândirea nu ni-l poate indica şi nici nu ne poate însoţi până la întâlnirea cu el, fiindca ea face parte din domeniul limitării, iar Adevarul este nelimitat, deci dincolo de orice cuprindere a mintii umane.

Adevărul nu este “ceva” pe care să-l putem căuta şi, eventual, găsi, pentru că el este şi rămâne în tot timpul “Necunoscutul” şi, ca atare, se manifestă de fiecare dată ca noutate în absolută premieră. De fapt, noi căutăm numai ce cunoaştem. Aşa fiind, orice căutare presupune o precunoaştere; altfel l-am întâlni şi, necunoscându-l, am trece pe lângă el, fără să-i sesizăm prezenţa.

Dacă cineva ne dă asigurări că ne poate conduce la Adevăr, acela nu poate fi decât un impostor, care n-a ajuns la o astfel de descoperire pentru el însuşi. O asemenea pretenţie se înscrie în domeniul absurdului şi reflectă, fără urmă de îndoială, ignoranţa şi vanitatea aceluia care o afirmă şi susţine.

Minunata descoperire a Adevărului absolut este opera care revine fiecărei fiinţe umane în parte. Nu altcineva descoperă pentru noi, ci numai noi înşine. Dacă aşa stau lucrurile, să încercăm împreună, dar fiecare pentru el, să facem investigaţiile necesare. Dar, pentru a întreprinde cu adevărat o investigaţie, suntem obligaţi să ne debarasăm încă de la început de toate teoriile, metodele, credinţele pe, care le-am acumulat în decursul timpului şi care ne condiţionează întreaga mentalitate. Toate acestea, ca şi oricare altă acumulare memorială, reprezintă o piedică ce face imposibilă orice investigare.

Nu aprobaţi, dar nici nu respingeţi, ceea ce încerc în continuare, să vă fac a înţelege! In clipa de faţă sunt – dacă vreţi – ca un semn indicator de la o răscruce de drumuri, care vă invită doar să priviţi, într-o anumită direcţie. Nu are importanţă nici indicatorul, nici cel care vă îndeamnă să faceţi un anumit lucru. Privitul şi ceea ce singuri veţi descoperi, reprezintă întreaga valoare a faptelor în sine şi nimic altceva.

Trăirea noastră în Adevăr este, în realitate, o stare “de a fi”, în care întreaga noastră fiinţă formează un “Tot” în uniune perfectă cu ceea pe este, cu ceea ce există în acea fracţiune de timp fizic.

Deci, vă rog sa încercaţi, aşa cum o fac şi eu în clipa aceasta, să vă observaţi activitatea gândirii. Văzutul, realizat cu atenţia globală, transformată într-un adevărat reflector luminos, fără nici un fel de comentariu şi fără măcar să existe şi acea tendinţă subtilă, de aşteptare a unui anumit rezultat, face ca gândirea să înceteze brusc şi necondiţionat. In clipa respectivă se realizează, fără nici un fel de efort, acea stare de echilibru, de armonie, pace sau vid absolut.

De-acum, ego-ul este total dizolvat. Suntem un veritabil “nimic psihologic’’ şi nu aşteptăm nimic, fără a fi totuşi o dispariţie în neant. Practic, devenim o stare de luciditate, de conştiinţă pură. Atât şi nimic mai mult.

In clipa în care a dispărut “ego-ul”, psihologic, fiinţa întreagă este absorbită în imensitatea Energiei cosmice, din care provine şi de care, de fapt, nu s-a desprins niciodată. Piedica în calea conştientizării ei a constituit-o structura periferică a sinelui, creaţie a timpului ce s-a format prin ignoranţă şi temeri.

Această contopire nu este nici dorită, nici imaginată sau realizată ca urmare a unei tainice aşteptări. Ea vine de la sine, datorită acestei sfinte simplităţi a întâlnirii, de care aminteam anterior.

In această ipostază, fiinţa noastră se revelează ca un electron, având o conştiinţă pură, cuprins în imensitatea oceanului de energie cosmică, într-o perfectă uniune. Numai această stare de existenţă fără frontiere, face din fiinţa-om Adevăr, Imensitate, Inţelepciune. Este o formă de trăire extraordinară, atemporală, în care domină o bucurie nemotivată, greu de descris. Cuvintele sunt şi rămân întotdeauna neputincioase în a reda ceva din domeniul Nemărginirii. Totuşi le folosim neavând altceva la îndemână, în procesul comunicării interumane.

Indată ce intervine gândirea, tot ceea ce am realizat spontan, tot printr-o mişcare spontană şi dispare. Imediat, gândirea, lacomă, preia doar o stare vagă – ca nuanţă a unui ecou, determinat de bucuria care a brăzdat fiinţa şi, în continuare, încearcă să explice.

Când se vorbeşte despre acel “ceva”, el de fapt nu mai există, căci Adevărul aflat într-o veşnică mişcare, dispare odată cu clipa care s-a consumat. O nouă stare de linişte, va conduce, iarăşi, la o nouă contopire, la fel ca cea anterioară, dar totuşi diferită ca trăire. Noutatea clipelor este într-o perfectă concordanţă cu această trăire diversificată la infinit.

In această pulverizare a personalităţii, urmată de absorbirea în Infinitate, nu este nimic mistic. Nimic din domeniul extraordinarului, ci o uniune integrală a fiinţei umane, realizată prin simplitate, când activitatea gândirii, văzându-şi neputinţa, încetează în mod desăvârşit.

Se poate realiza de către orice om, indiferent de gradul său de evoluţie şi indiferent de condiţiile de mediu în care s-ar afla, fie în locuri retrase, fie în mijlocul mulţimilor. Totul depinde de simplitatea întâlnirii cu noi înşine, fără să facem vreun comentariu. Această asigurare ne-o oferă în mod gratuit, fără nici un fel de excepţie, Scânteia divină care există în fiecare dintre noi. Iar instrumentul prin care ni se revelează, este atenţia lucidă, globală, care luminează şi destramă impulsurile haotice, perturbante, ale ego-ului.

Când cineva a atins acest stadiu de existenţă, fiind într-o perpetuă transformare, se vor desprinde de el, fără să facă nici un fel de efort, orice alte practici, pe care, eventual, le-a urmat anterior. Ele cad de la sine, fără ca cel ce se descoperă să intervină în vreun fel oarecare.

Deşi desprins de aceste condiţionări ale trecutului, totuşi el nu condamnă pe acei care încă le menţin şi le apreciază.

Numai atingând această etapă, oamenii ajung la adevărata înţelegere a lucrurilor. Şi numai funcţionând la acest nivel, se realizează acea unire desăvârşită între semeni, când dispar contradicţiile, conflictele şi orice diferenţe de opinii, care toate, îşi au rădăcinile înfipte în dimensiunea “eului”.

In sfârşit, să mai remarcăm că Adevărului nu i se ridică altare. Dogmele, ceremoniile şi ritualurile nu-şi mai găsesc sensul de a fi. De asemenea, nu-şi găsesc locul nici liderii spirituali, fiindcă în fiecare fiinţă umană există elevul (ego-ul) şi maestrul sau învăţătorul (Scânteia Divină). Când ego-ul tace, Sacrul singur ne cuprinde prin Înţelepciunea Sa. Atât şi nimic în plus.

 
Cartile lui Ilie Cioara se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

 

Info: Playerul video de pe acest blog doar face enabled la linkul extern, youtube, openload, vimeo, etc, deci trebuie sa asteptati sa se incarce!



Apreciem sprijinul celor cu suflet, pentru acoperirea cheltuielilor de funcționare.

Your email is never published or shared.