Dragos in dialog cu Iuliana – “Theory of mind”

Oamenii sunt fiinţe sociale. Pentru că toată viaţa noastră depindem de alţii. Singuri nu am putea face mai nimic, probabil nici nu am trece de primele zile de viaţă. Din această cauză ne-am dezvoltat abilităţi speciale în acest sens. Cum ar fi să ne imaginăm ce este în mintea altcuiva, ce are de gând să facă, ce crede despre noi, ce emoţii simte.

De exemplu, raţionamente de tipul: „George probabil crede că Alina încă nu ştie că am aflat cutare lucru”. Acest gen de abilităţi psihologii le numesc „Theory of mind”, adică ce credem noi că se intâmplă în mintea altuia. O abilitate foarte importantă şi fără de care nu ne-am descurca printre oameni. Copiii cu autism nu au această abilitate iar lipsa ei este cauza neadaptării lor la lumea din jur. Ei bine, această abilitate începe să se dezvolte după vârsta de 6 ani, iar în formele ei mai avansate după cea de 8 ani. Copiii de 7-9 ani din experimentul pomenit se gândeau că o entitate invizibilă le poate ghici gândurile şi încearcă să comunice cu ei vrând să-i ajute să nu greşească.

Studiile din neuroştiinţe au identificat şi zonele din Creier responsabile de această Theory of mind – ele se numesc foarte simpatic „neuroni oglindă”. Ei se găsesc , în mai multe zone din creier, dar sunt cumva ierarhizaţi -adiică mergând de la ceafa spre frunte aceşti neuroni oglindă fac raţionamente tot mai complexe. Insă semnalul iniţial care este prelucrat ulterior în diverse moduri pleacă dintr-o regiune din spatele urechii numită „joncţiune temporo-parietală”.

Da, dar dacă sumt contabil şi nu psiholog de copii de ce ar trebui să mă intereseze această abilitate numită “Theory of mind”, varsta la care apare şi zona din creier responsabilă pe ea? O să încep prin a vă prezenta un experiment realizat la Universitatea Arkansas de doi psihologi specializaţi în psihologia copilului.

Ei au luat mai mulţi copii, au împărţit pe 3 grupuri de vârstă (3-4 ani, 5-6 ani respectiv 7-9 ani) şi au făcut cu ei ceea ce urmează. Le-au spus că au ca sarcină să ghicească în care dintre două cutii aflate în faţa lor este ascunsă o bilă. In plus, le-au mai spus că în cameră există un personaj invizibil – Prinţesa Alice. De altfel, pe perete era şi un tablou cu această prinţesă. Copiii au fost apoi lăsaţi singuri în camera cu cele două cutii, dar experimentatorii interveneau în momentul în care copilul se indrepta spre cutia greşită, cea în care nu era ascuns nimic. Cum? Fie tabloul cădea de pe perete, fie veioza de pe masă se stingea şi apoi se aprindea. Ce au observat psihologii? Copiii de 7-9 ani se opreau în momentul în care cădea tabloul sau clipea veioza şi se îndreptau spre cealaltă cutie, în timp ce ceilalţi copii ignorau aceste evenimente. Copiii de 7-9 ani – întrebaţi fiind – au interpretat că Prinţesa Alice este în cameră şi, dându-şi seama că sunt pe cale să greşească, a încercat să îi ajute, trimiţându-le semne cum că sunt pe drumul cel rău. Mai mult, unul dintre copii au spus că prinţesa i s-a adresat prin intermediul clopotului de la biserica din apropiere care a început să bată chiar când era el pe cale să facă o alegere greşită. Copiii de 5-6 ani au legat căderea tabloului şi clipitul lămpii de activitatea prinţesei invizibile dar nu le-au văzut ca pe nişte semne care le transmit ceva, ci au spus că prinţesa este o fantomă rea sau neastâmpărată şi de aceea strică obiectele din cameră.

In fine, copiii de 3-4 ani nu au legat în niciun fel tabloul şi veioza de vreun posibil personaj invizibil ci au tras concluzia că cuiul tabloului era probabil slăbit iar becul veiozei stricat.

Care ar fi concluzia experimentului? Gândirea superstiţioasă şi credinţa în semne este o caracteristică a dezvoltării omului, copiii mici având în mai mare măsură o gândire logică, neînclinată spre asemenea speculaţii.

Nu doar „Theory of mind” se dezvoltă în acest interval de timp, ci încă un lucru. Studiile realizate la Cambridge au descoperit că, în mod natural, în jurul vârstei de 8-9 ani copiii tind să aibă o gândire de tip creaţionist – adică cea în care cred că personaje supranaturale gen Dumnezeu sunt responsabile de fenomene naturale şi de lumea din jur, în general. Asta dacă nu intervin părinţii sau mediul din jurul lor şi îi deturnează spre o gândire de tip evoluţionist, sau ştiinţifică.

Cu alte cuvinte, abilitatea lor de a căuta cauze ale lucrurilor în posibilele acţiuni sau intenţii de acţiune ale altor persoane – Theory of mind – se poate generaliza la scară mare la fenomenele naturii, cosmos, viaţă, moarte sau boală. Doar că la o asemenea scară nu mai văd ca fiind responsabile persoane ci personaje cu puteri supranaturale.

Studiile realizate la universităţile din Roma şi Udinese au descoperit că oameni care sufereau accidente sau boli ce le afecta zona din spatele urechii (numită joncţiunea temporo-parietală) deveneau brusc foarte religioşi, aveau tendinţa de a se simţi conectaţi cu întregul univers şi chiar de a simţi că se detaşează de propriul corp. In general sentimentul de transcendenţă a Eului şi alte manifestări de regulă caracteristice personajelor cunoscute în istorie ca sfinţi, profeţi sau vizionari religioşi brusc deveneau accesibile unor oameni obişnuiţi care doar au avut neşansa unui accident.

Mai mult, nici măcar nu trebuie să treci prin aşa ceva ca să intri în legătură cu lumea paranormală. Michael Persinger – psiholog şi cercetător în neuroştiinţe – a dezvoltat aşa numita „God Helmet” – o cască de motociclist care are ataşat un aparat care transmite semnale electro-magnetice slabe, cam de aceeaşi putere cu a unui uscător de păr.

Aceste semnale sunt direcţionate spre zona din spatele urechii din lobul temporal de care am mai tot vorbit. Iar oameni complet normali şi fără inclinaţii religioase – izolaţi intr-o cameră şi stând relaxaţi pe un fotoliu – încep să aibă viziuni în care apar personaje de lumină, cu aspect de îngeri, simt că se desprind de propriul corp şi se văd de sus.

Pentru oamenii maturi Prinţesa Alice este Dumnezeu. De ce? Pentru Simplul fapt că creierul uman se dezvoltă în acest mod. Partea socială a creierului; La unii este mai accentuată această dezvoltare; sau ceva perturbă la un moment dat echilibrul acestei zone din creier – iar ei devin mai religioşi – în timp ce la alţii această dezvoltare e mai puţin accentuată – iar ei tind să fie mai sceptici sau mai indiferenţi la aceste aspecte.

Deci neuroştiinţele au descoperit că nu există Dumnezeu?

Atenţie!! Aceste descoperiri nu răspund la întrebarea dacă există sau nu Dumnezeu. Ci doar ne arată că credinţa în personaje supranaturale de esenţă antropomorfă (adică semănând cu un om şi nu cu o conopidă) şi cea de a dezvolta poveşti cu ele – a se citi religii – este scrisă în modul de construcţie a creierului uman. De aceea găsim religii la toate popoarele, doar conţinutul lor diferă. Principiul general este însă acelaşi. A crede în Dumnezeu nu este o chestiune de alegere personal, ci este un dat fiziologic şi anatomic.

Elemente de „Theory of mind” au şi alte specii, nu doar oamenii. De la câini şi până la maimuţe. Doar că la om abilitatea asta şi partea din creier pe care ea se bazează sunt mai dezvoltate, la fel cum şi abilitatea de calcul matematic s-a dezvoltat la om din cea de estimare a numărului sau cantităţii pe care o au şi animalele.

 
Cartile lui Dragos Cirneci se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

 

Info: Playerul video de pe acest blog doar face enabled la linkul extern, youtube, openload, vimeo, etc, deci trebuie sa asteptati sa se incarce!



Apreciem sprijinul celor cu suflet, pentru acoperirea cheltuielilor de funcționare.

Your email is never published or shared.