Dragos in dialog cu Iuliana – Legatura dintre stres, creier si imunitate

Dragos.: Nu avem de fapt un sistem imunitar ci două: unul înnăscut şi unul dobândit (sau „adaptativ”). Primul se formează când fătul e în burta mamei, iar diverse molecule (numite imunoglobuline) trec prin placentă din sângele mamei în organismul fătului. Cu acest nivel imunitar ne naştem. Doar că el este insuficient. Este nevoie de unul mai „deştept” care să şi înveţe care sunt pericolele din jur şi să se adapteze la ele. Acest sistem dobândit începe să se formeze imediat după naştere ca urmare a contactului cu pielea mamei şi cu laptele matern. Astfel intră în organism milioane de bacterii care ajung să populeze gura, nasul, gâtul, stomacul şi intestinele. Aceste bacterii sunt cele care conduc la formarea sistemului imunitar adaptativ, care se definitivează cu ajutorul vaccinurilor şi al bolilor copilăriei. Astfel, el învaţă care sunt provocările din mediul în care trăim şi dezvoltă reţete de apărare pe care le „memorează” producând anticorpi de fiecare dată când este cazul.

Noi avem o imagine greşită privind organismul uman, imagine întărită şi de reclamele la diverşi detergenţi şi săpunuri care „elimină 99% dintre bacterii” şi ne lasă curaţi. Adevărul este că noi suntem un fel de autobuz care transportă şi hrăneşte o groază de organisme. Avem pe noi şi mai ales înăuntru nostru de 2 ori mai multe celule străine decât celule proprii – majoritatea bacterii. Suntem ca un fel de autobuz pentru alte specii microscopice. In intestinul nostru trăiesc 500 de specii de bacterii. Şi asta este esenţial pentru noi. Fără ele nu ne-am putea hrăni şi nu ne-am putea apăra de viruşi şi microbi. Practic suntem condamnaţi la o simbioză cu aceste organisme şi chiar trebuie să avem grijă de ele dacă vrem să fim sănătoşi. Poate suna şocant, dar aceste bacterii nu ne controlează doar digestia ci inclusiv creierul. Ele controlează circa 40 de gene din creier! Gene care dictează felul în care ne mişcăm, răspundem la stres sau simţim anxietatea.

Iuliana.: Bine, dar cum de am ajuns să fim controlaţi de bacterii?

D.C.: Simplu – de la mâncare. Studiile au demonstrat că ceea ce mâncăm ajunge să ne controleze genele. Mâncarea se descompune în stomac şi intestine unde eliberează fragmente de ARN (numite microARN). Acestea au puterea de a controla gene, în special oprindu-le funcţionarea. De aici şi efectul anti-cancerigen al unor alimente. MicroARN-ul eliberat de ele opreşte genele care au luat-o razna în unele celule unde acestea produc creştere necontrolată – adică tumori.

Aşa cum am spus, mâncarea e răspunzătoare de apariţia aşa-numitului sistem imunitar dobândit. Povestea este foarte veche, începe acum 450 milioane de ani, pe vremea primilor peşti cu falci osoase. Felul de hrănire al acestora s-a schimbat datorită „dotărilor” noi, dar au apărut probleme cu digestia noii hrane. Soluţia au fost bacteriile. Ele puteau ajuta la digestie dar era riscant să le ţină în ei pentru că provocau infecţii. Şi nu peştii au găsit soluţia, ci bacteriile. De fapt nu ele propriu-zis, ci viruşii care le colonizează. Bacteriile sunt toate purtătoare de viruşi.

Aşa ajungem şi noi să facem viroze, nu luând virusul direct ci înghiţind bacteriile care îl poartă. Asta pentru că viruşii nu pot trăi de capul lor, ci doar în alte organisme. Sunt fiinţe simbiote. Şi pentru că depind de alţii în permanenţă, au inventat metode de simbioză. In cazul peştilor de care vorbeam, ei au găsit o soluţie foarte costisitoare, au investit masiv, dar rezultatul a fost unul semnificativ. Ce au făcut? Au dublat pur şi simplu numărul genelor acelor peşti, generând copii ale genelor existente (Da, viruşii au această putere. Am mai spus că jumătate din genele umane au fost create de viruşi). Doar că aceste copii nu erau identice. Unele gene noi aveau funcţii mai specializate ale genelor vechi iar altele aveau funcţii complet noi. Genele din sistemul nervos al acelor peşti primitivi au fost folosite pentru a crea sistemul imunitar dobândit (sau adaptativ). Iar funcţia acestuia era de a gestiona simbioza cu bacteriile din stomac şi intestin. Ele erau izolate doar în sistemul digestiv, primeau hrană şi generau energie cu care trăiau viruşii, dar şi peştii. Dacă evadau din sistemul digestiv erau atacate de sistemul imunitar. Deci Matrix-ul nu este o idee SF umană… Şi cum aceste gene iniţial aveau funcţii în creier, aceste funcţii se regăsesc şi în sistemul digestiv.

I.A.: Am auzit despre creierul intestinal. Ce este el?

D.C.: Puţini ştiu că noi avem şi un sistem nervos al intestinului. Se numeşte sistem nervos enteric. Sistemul nervos enteric furnizează informaţii organismului privind mişcări ale tubului digestiv (contracţii, dilatări) şi schimbări chimice. De asemenea, el controlează circulaţia sangvină în intestin şi secreţia de fluide. El conţine 100 milioane de neuroni (cam câţi sunt într-un creier de şobolan), mai mulţi decât avem în şira spinării. Aceştia sunt de cel puţin 14 tipuri şi folosesc toţi neurotransmiţătorii pe care îi foloseşte şi creierul. In plus pe lângă digestie, neuronii enterici folosesc neurotransmitători precum catecolaminele şi acetilcolina pentru a regla răspunsul imunitar faţă de bacteriile din intestine.

95 % din neurotransmiţătorul serotonină este găzduită în intestine unde porneşte secreţia enzimelor digestive şi mişcările peristaltice. Iar în creier ea reglează emoţiile.. De fiecare dată când ne simţim deprimaţi sau irascibili, nivelul de serotonină este scăzut. Iar ea se sintetizează dintr-un aminoacid numit triptofan, pe care îl luăm din alimente. Deci sistemul nervos enteric are rol de control asupra a ce intră în organism prin aparatul digestiv şi funcţionează mână în mână cu sistemul imunitar adaptativ, fraţi fiind produşi din gene provenite din sistemul nervos central.

Deşi este un creier exilat, sistemul nervos enteric este totuşi legat de fratele mai mare – creierul din cap -printr-un nerv numit nervul vag. Nervul vag este parte din aşa-numitul sistem nervos vegetativ (da, avem şi aşa ceva, un fel de frate vitreg al sistemului nervos central, care gestionează organe precum inima, plămânii şi vasele de sânge).

90% din fibrele nervului vag poartă informaţii de la intestine la creier. Senzaţiile de „fluturaşi în stomac” pe care le simţim când suntem emoţionaţi sunt cauzate de hormonii de stres eliberaţi de sistemul nervos vegetativ în situaţia de „fugă sau luptă”. Stresul suprastimulează şi nervul vag din esofag cauzând senzaţia de „strângere de gât” sau durere în capul pieptului. Cam tot ce înseamnă emoţie are legătură cu aceste sisteme, majoritatea oamenilor care suferă de anxietate sau depresie având alterată funcţia gastro-intestinală iar stresul cronic din copilărie se ştie că produce tulburări intestinale la om când acesta ajunge la maturitate.

LA.: Să revenim la legăturile dintre imunitate şi creier….

D.C.: Da. Mult timp s-a crezut despre creier că este un organ „independent”, care nu este dotat cu mecanisme imunitare. Dar pe la finele anilor ’90, s-au descoperit în neuroni receptori pentru limfocite şi alte molecule specifice sistemului imunitar. Ulterior s-a găsit şi sursa acestora şi anume celulele gliale.

Neuronii nu sunt singurele celule din creier, aşa cum cred mulţi oameni. De fapt nu sunt nici cele mai numeroase. Cele mai numeroase sunt aşa-numitele celule gliale. Ele sunt de 5-9 ori mai multe decât neuronii. Se pare că in raportul ăsta de 9 la 1 îşi are originea şi mitul celebru care spune că noi ne folosim doar 10% din capacitatea creierului.

Celulele gliale sunt văzute în mod tradiţional ca având rol de suport pentru neuroni, ajutându-i să funcţioneze şi să se vindece de boli sau traumatisme. Totuşi, în ultimii ani unii cercetători au început să se întrebe dacă nu cumva ele participă şi la învăţare sau alte funcţii ale creierului. De altfel, ca o curiozitate, creierul lui Ein-stein nu diferea de creierul unui om normal prin neuroni, ci prin aceste celule gliale, care erau mult mai numeroase.

Studiile realizate la University of Rochester au observat că celulele gliale umane sunt diferite de ale rozătoarelor, fiind de 20 de ori mai mari, mai variate ca formă şi mult mai numeroase. La fel, cei de la Institutul Cajal din Madrid au descoperit că de-a lungul evoluţiei creierului uman numărul de neuroni a crescut cu 25% faţă de al maimuţelor, în timp ce numărul de celule gliale cu 300%. Ele acoperă un număr mare de neuroni şi sinapse contribuind la integrarea informaţiei în reţelele de neuroni. Şi aici sunt deosebiri importante între noi şi animale – la şobolani o celulă glială acoperă 100.000 de sinapse iar la noi 2 milioane. La om ele penetrează adânc în creier trecând prin mai multe straturi de substanţă cenuşie iar la şobolani nu. Acest gen de penetrare a creierului are loc doar la om şi la maimuţele mari.

IA.: Concret cum funcţionează aceste celule în creier? Altfel decât neuronii?

D.C.: Ele nu declanşează semnale electrice precum neuronii ci eliberează chimicale, numite neurotransmiţători. Neurotransmiţătorii eliberaţi de o asemenea celulă ajung la membrana alteia şi aici declanşează un val de ioni de calciu care străbate celula. La om, aceste valuri de ioni de calciu au o viteză de 3 ori mai mare decât la şobolani. Cercetătorii de la Brain Research Institute al University of California at Los Angeles şi-au pus întrebarea „Ce ar fi să înlocuim celulele gliale de la şobolani cu unele umane? Şi să vedem dacă supravieţuiesc cu aceste celule străine. Şi dacă da, la ce le foloseşte acest implant gen Frankenstein/Alien.” Şi cum la ei asemenea idei nu rămân la nivel de discuţii la o bere au şi facut-o. Le-au injectat asemenea celule şi au început să le observe. Şi le-au tot observat de la 2 săptămâni până la 20 de luni. Nu mare le-a fost surpriza să vadă că ele s-au integrat în creierul şobolanilor dar păstrându-şi dimensiunile enorme de la om, penetrându-le substanţa cenuşie aşa cum fac la om şi începând să comunice între ele dar şi cu celulele gliale originale ale animalelor. Ei au observat un lucru fantastic, şi anume că aceste celule umane au întărit sinapsele din creierul şobolanilor, în acest creier up-gradat sinapsele aveau nevoie de mai puţină stimulare ca să se activeze iar şobolanii cu creier parţial uman erau mult mai buni la teste de învăţare şi memorie decât şobolanii normali.

In plus, celulele gliale furnizează şi molecule imunitare. Cei de la University of Rochester au mai găsit ceva interesant şi anume chimicala secretată de celulele gliale răspunzătoare de aceste performanţe. Ea se numeşte tumor necrosis factor alfa (TNF alfa). Supriza constă în faptul , că aceasta este o moleculă specializată în activarea sistemului imunitar în caz de inflamaţii, ea stimulând reacţia organismului în faza acută a inflamaţiei. Are rol de asemenea în inhibarea tumorilor şi a înmulţirii viruşilor. Deşi rolul său în sistemul imunitar este bine cunoscut, mai recent au fost identificate tot felul de implicări ale sale în sistemul nervos. Astfel, se ştie că ea creşte pe fond de stres, anxietate, depresie, dar şi în situaţia în care primim de la cineva un feedback negativ.

I.A.:Deci creierul pe fond de stres eliberează substanţe cu rol imunitar.

D.C.: Aici am vrut să ajung: în creier, reacţia la un mediu stresant este similară cu reacţia la invazia unui corp străin – virus sau bacterie. Stresul psihologic conduce la pornirea în creier a unui mecanism primordial prin care orice celulă se apără de invazia unui virus.

I.A.: Şi cum răspunde o celulă la o asemenea invazie?

D.G.: La fel ca o ţară atacată de un vecin: îşi închide graniţele şi lansează semnale de alertă către alte celule. Neuronii îşi slăbesc conexiunile cu cei din jur, îşi reduc foarte mult activitatea şi chiar se autodistrug, aşa cum vedem că se întâmplă în filmele SF cu navele spaţiale. Iar aceste reacţii sunt declanşate iniţial de celulele gliale, care au rolul de a apăra neuronii.

I.A.: Dar tot nu am înţeles de ce se apără neuronii în faţa stresului ca în faţa viruşilor?

D.C.: Pentru că informaţia pe care o învăţăm şi care noi considerăm că „ne defineşte” ca persoane pune stăpânire pe genele neuronilor şi devine „stăpâna” lor. Şi tinde să se protejeze de alte informaţii, cu care nu este în congruenţă. Iar dacă nu poate, preferă să distrugă neuronii „infectaţi” cu informaţia respectivă. Stresul de la birou conduce iniţial la reacţii inflamatorii, la fel ca şi atunci când suntem răciţi, oamenii făcând febră fără un motiv obiectiv. Iar dacă stresul persistă, încep să se distrugă sinapsele şi să moară neuronii. Iar imunitatea organismului iniţial creşte exagerat, pentru ca apoi să scadă şi să ne lase expuşi. La unii oameni, acest mecanism este mai alert, cu efecte mai vizibile. Dacă vă afectează mult ce spun alţii despre voi şi tindeţi să vă apăraţi vehement convingerile, atunci sunteţi printre aceştia. La fel, dacă aveţi mereu sentimentul că nu aveţi controlul asupra a ceea ce se întâmplă în jur. Acum ştiţi că, dacă nu luaţi măsuri, vă veţi distruge creierul.

Filosofii au delimitat întotdeauna mintea de corp, iar psihologii au încercat întotdeauna să se separe de medici. Realitatea însă de multe ori contrazice gândirea umană, de regulă superficială, subiectivă şi limitată. Nu vom ajunge să aflăm cine suntem cu adevărat făcând meditaţii izolaţi într-o peşteră ci studiind maşinăria complicată din interiorul nostru.

I.A.: Şi atunci, putem cumva să ne influenţam voluntar imunitatea?

D.C.: Da. Chiar simplu. Ştiaţi că dacă jucaţi Brigde (Joc de cărţi) circa o oră jumate vă creşte numărul de limfocite din sânge (limfocitele sunt celule din sistemul imunitar care se luptă cu microbii şi viruşii). Şi ca să vedeţi că toate mamiferele stau la fel la capitolul ăsta, efectul de la oameni fiind doar o evoluţie a ce exista deja la animale, studiile pe şobolani au găsit că expunerea lor la un aşa-zis „mediu îmbogăţit” (adică o cuşcă cu jucării de tot felul şi roată în care să alerge, în care stau mai mulţi la un loc şi pot interacţiona unul cu altul) are efecte antioxidante şi anti-inflamatorii. E de notat că aceşti şobolani erau modificaţi genetic pentru a avea simptome de Alzheimer, deci cu atât mai important este efectul benefic pe care l-a avut mediul asupra lor!

In general, activităţile Care mobilizează lobul frontal şi hipocampul se pare ca stimulează sistemul imunitar. Iar relaţia este reciprocă. Am mai spus că în hipocamp apar noi neuroni cât timp trăim. Ei bine, apariţia lor este influenţată de molecule din sistemul imunitar. Dacă avem probleme cu acesta, avem probleme şi cu regenerarea creierului. De altfel, se ştie (şi am mai spus-o) că unele boli nervoase precum depresia, anxietatea, schizofrenia sau bolile degenerative sunt asociate cu un nivel mai mare de inflamaţie, atât în creier cât şi în organism.

Zona din creier care este afectată în bună măsură de bolile afective (numită cortexul cingulat subgenual, pentru cei curioşi) se activează şi când avem o inflamaţie în organism. Stresul în general, produce inflamaţie, de aceea, uri tratament împotriva stresului şi depresiei este administrarea de anti-inflamatoare, gen aspirină. Relaţiile sociale sunt foarte legate de imunitate. Oamenii care au puţini prieteni sau se simt singuri, au un nivel mai ridicat de molecule ale sistemului imunitar, la fel ca i atunci când au o inflamaţie sau infecţie. Ei sunt şi mai expuşi la asemenea probleme medicale datorită unui sistem imunitar mai obosit. Dacă pierdem pe cineva drag, se activează zona durerii fizice din creier şi apar reacţii inflamatorii în organism. La fel se întâmplă când primim o evaluare negativă din partea cuiva.

S-a descoperit că zonele din creier care răspund la pierderea unei relaţii sociale importante sunt cam aceleaşi care răspund la durere şi activează sistemul imunitar ca răspuns la ameninţări fizice.

Apoi, felul în care empatizează cu problema noastră doctorul care ne tratează, cât de sincer, preocupat şi suportiv îl simţim, scurtează durata bolii pe care o avem şi mobilizează mecanismele imunitare care se luptă cu boala. Dacă suntem martori la scene crude, în care oameni mutilaţi ne prezintă problemele lor, şi înainte de a ne culca ni se dă în nas cu un spray ce conţine molecule din sistemul imunitar care răspund la inflamaţii, ni se fixează mai puternic amintirea legată de scenele văzute. Acestea se fixează în timpul somnului în aceeaşi perioadă când are loc şi răspunsul imunitar la infecţii. Se ştie că somnul ne vindecă, de aceea suntem mai somnolenţi când suntem bolnavi. Chestia e că sistemul imunitar tratează scenele traumatizante ca pe o boală şi favorizează formarea de memorii aversive faţă de acea informaţie pentru a ne proteja pe viitor de acele situaţii.

Chiar şi modul în care reuşim să ne gestionăm timpul şi activitatea impactează imunitatea. Dacă în mod constant suntem prea încărcaţi cu sarcini, trebuie să luăm prea multe decizii, nu vedem finalitatea a ce facem şi simţim că nu ne ajunge timpul, ne scade imunitatea, iar în organism apar moleculele pro-inflamatorii de care vorbeam.

Dacă vreţi un secret cum să vă menţineţi imunitatea cât mai bună fără să luaţi nici un fel de medicamente – înconjuraţi-vă de oameni cu care puteţi povesti ce vă interesează şi pe care ştiţi că vă puteti baza oricând, implicaţi-vă în activităţi care au o semnificaţie deosebită pentru voi, în care credeţi foarte mult şi încercaţi să aveţi cât mai des anticipări pozitive. Adică să vă gândiţi la lucruri plăcute care urmează să vi se întâmple: succese, întâlniri, excursii, cadouri, etc. Ţoate acestea vă întăresc şi creierul şi imunitatea.

 
Cartile lui Dragos Cirneci se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

 

Info: Playerul video de pe acest blog doar face enabled la linkul extern, youtube, openload, vimeo, etc, deci trebuie sa asteptati sa se incarce!






Dacă materialele găsite aici ti-au placut, sigur poți spune "mulțumesc" printr-o donație:



Your email is never published or shared.