Dr. Henry G. Bieler – Un regim de legume ca sa va ingrijiti

In filmele de război, paraşutiştii sînt cei care, adesea; salvează situaţia. In caz de boală, acest rol revine frecvent legumelor proaspete sau preparate. Nu există, în general, nici un motiv pentru pentru care să trebuiască să apelăm la medicamente. Este bine de ştiut că toate medicamentele sînt produse chimice; aceleaşi produse chimice se găsesc, într-o formă organică, în legume şi în alte alimente.

Poate fi însă greu să-ţi procuri legumele care sînt indicate pentru un anumit caz.

Mi-aduc aminte că am fost chemat într-o bună zi la căpătîiul unui fermier izolat într-un fund de ţară. Suferea de un ulcer purulent la piciorul drept, pe care l-am găsit îngrozitor de umflat.

Unul dintre principalele elemente chimice pe care trebuia să i le administrez – şi încă repede, dată fiind starea sa alarmată – era sucul de legume alcaline de tipuri diferite. Nu era însă sezonul legumelor şi nu exista, în apropiere, nici un magazin în care să sosească zilnic legume proaspete. Singura plantă utilă din punct de vedere medical care creştea la aceea oră la fermă era o specie de plantă graminee numită “alfa”.

“Ei bine, o să-l hrănesc cu alfa”, mi-am spus. Fermierul şi soţia lui păreau foarte miraţi dar am reuşit să-i conving. După indicaţiile mele, au fost culeşi muguri tineri, au fost tăiaţi în bucăţele mici apoi amestecaţi cu apă şi cu un suc de grepfrut găsit într-o băcănie din regiune. Regimul a fost completat cu legume din conserve, cu pîine integrală si cu lapte crud, totul în dozele necesare. Cu această dietă, ulcerul s-a vindecat complet şi umflătura a dispărut.

Este adevărat că împărăţia plantelor cuprinde în ea cele mai bune medicamente. Şi totuşi, mulţi oameni privesc cu neîncredere toate legumele, cu excepţia familiarilor şi iubiţilor cartofi care nu au fost acceptaţi uşor ca aliment atunci cînd au fost introduşi în Europa, în 1584. Ţăranii refuzau să-i cultive şi să-i consume pentru că erau convinşi că otrăvesc solul, că provoacă diaree şi că răspîndesc ciuma. Mai tîrziu, roşia a fost primită în Europa cu aceeaşi neîncredere. Deşi aztecii din Mexic considerau roşia ca pe un aliat al sănătăţii, europenii se temeau de ea ca de un “măr al dragostei” otrăvit. Numai vrăjitorii o foloseau.

“Cît despre fructe, învăţaţi să vă abţineţi”, avertiza în secolul al XIV-lea autorul lucrării Gouemayle of Helthe observînd că diareea, ca şi alte simptome neplăcute, se înmulţeau în anotimpul în care se coceau fructele. Nu putea să ştie că bolile gastro-intestinale nu erau datorate legumelor şi fructelor ci apei încărcate de microbi în anotimpul cald.

In antichitate şi în evul mediu legumele nu se bucurau de prea multă atenţie pentru că “nu umpleau burta” aşa cum o făceau carnea sau cerealele. Chiar şi în zilele nostre, unele gospodine renunţă la legume sau la fructe pentru că, exact cu aceiaşi bani, pot cumpăra mai multe calorii din familia cerealelor, fără să ţină în nici un fel seama de importanţa mineralelor şi vitaminelor pe care numai legumele le pot furniza.

Una dintre cele mai frumoase privelişti, într-un mare magazin, este raionul unde sînt expuse, ca un covor persan, legumele şi fructele multicolore. Ele nu sînt numai frumoase ca aspect ci şi pline de virtuţi curative, dintre care prima este prezenţa vitaminelor naturale. Cu condiţia bineînţeles, să fie mîncate. Ştiţi oare că o singură ramură de ţelină sau o farfurie de salată conţine mai multe vitamine şi minerale decît conţine o cutie cu tablete de vitamine sintetice? Din nefericire, mulţi oameni, hrăniţi de obicei cu friptură şi cartofi prăjiţi, nu cunosc gustul legumelor şi refuză să-l cunoască. Bărbaţii, în special, sînt foarte conservatori şi ţin cu încăpăţînare la felurile lor preferate: cartofi, fasole şi mazăre.

Impărăţia plantelor diferă de cea a animalelor în sensul că îşi extrage hrana din componenţii anorganici ai solului. Cu ajutorul apei, rădăcinile plantei pot absorbi elementele minerale care se găsesc în pămînt şi să le facă să ajungă în frunze unde energia solară le transformă în compuşi organici capabili să furnizeze omului hrană şi energie.

Profesorul V, Szent Gyorgyi descrie perfect acest procedeu în conferinţa sa despre “Principiile oxidârii biologice”:

“Orice ar face o celulă, ea trebuie să plătească, iar moneda curentă a sistemelor vii, cu care celula trebuie să plătească, este energia. Dacă nu există energie liberă, nu există viaţă. Mica şi ultima sursă a acestei energii este radiaţia solară. Aceasta însă nu poate fi folosită ca atare pentru a menţine viaţa deoarece, în acest caz, viaţa ar dispărea noaptea.

Iată de ce energia razelor solare este înmagazinată în nişte pacheţele mici de către cloroplastele plantelor care conţin clorofilă. Dacă celula are nevoie de energie, ea nu întrebuinţează radiaţia solară ci desface aceste pacheţele de energie numite “molecule alimentare”.

Cele două reacţii fundamentale ale vieţii sînt: (1) confecţionarea acestor pachete şi (2) deschiderea acestor pachete.

Energie+nC02+nH20=n02+CnH2n0n (1)

CnH2n0n+n02=nH20+nC02+ energie (2)

(n indică nu număr oarecare de ioni). Reacţia (2) este reacţia inversă reacţiei (1). Prima dintre aceste două reacţii nu este realizată decît de celulele plantelor care conţin clorofilă, în timp ce reacţia (2) este realizată de toate celulele, fie că sînt cele ale plantei, ale animalului care mănîncă planta (erbivor) sau ale animalului care mănîncă animalul care mănîncă planta (carnivor).

Este clar că energia este însăşi viaţa şi că pentru om, regnul animal şi vegetal sînt sursa – singura sursă – de viaţă şi de energie. Trebuie să ne amintim că animalul mănîncă vegetale sau alte animale care se hrănesc cu vegetale. Omul însă nu poate mînca toate vegetalele care acoperă pămîntul. Unele dintre acestea sînt benefice, furnizînd hrană şi energie, în timp ce altele sînt indigeste şi chiar otrăvitoare. Unele au o acţiune stimulatorie, altele un efect calmant. Omul, al cărui corp este alcătuit din elemente minerale ale pămîntului, trebuie să-şi extragă hrana -viaţa şi energia lui- din aceleaşi elemente transformate de apă şi de soare în plante.

Vegetalele pot fi clasificate ca făinoase, nefainoase, cu frunze, cu clorofilă, dulci, acre, semi-solide sau semilichide. Unele cresc deasupra solului, altele dedesubt. Ele pot alcătui orice parte a plantei: bulb, tubercul, rădăcină, tulpină, sămînţă, frunză, fruct sau floare. Unele sînt grase, altele nu. Toate conţin vitamine într-o formă mai mult sau mai puţin concentrată.

Legumele făinoase cuprind seminţele, rădăcinile şi tuberculii; cele nefainoase, vegetale cu frunze şi cu tulpină. Plantele cu clorofilă au o culoare verde caracteristică şi prezintă în general frunze. Legumele dulci, cum ar fi morcovii şi cartofii dulci, conţin zahăr în diverse forme. Gustul caracteristic este datorat prezenţei unor acizi-malic, citric, oxalic, etc. Clasificarea în semi-lichide şi semi-solide este în funcţie de conţinutul lor în apă. Grăsimi şi uleiuri pot fi conţinute în seminţe şi în fructe sau, într-o cantitate mai mică, în frunze şi în tulpini. Anumite vegetale sînt foarte bogate în vitamine, în timp ce altele nu conţin niciuna care să fie folositoare omului.

Cînd Hipocrate şi-a formulat maxima: “Hrana ta va fi leacul tău”, el se gîndea fără îndoială la calităţile medicinale ale plantelor. Experinţa ne-a arătat că atunci cînd omul suferă de tulburări datorate unei intoxicaţii cu acizi, în general din cauza abuzului de zaharuri, de pîine şi de proteine, el trebuie să recurgă, pentru a o neutraliza, la legume alcaline.

Istoria dieteticii ne învaţă că italienii au folosit secole de-a rîndul dovlecelul ca pe un leac universal. De ce au ales oare această legumă simplă şi dulce în acest scop? Poate din întîmplare, sau din superstiţie sau pentru că această plantă creştea bine în pămîntul lor. Este însă mult mai probabil că au ajuns la această concluzie prin încercări şi prin experienţe empirice, pînă să ştie că dovlecelul este o legumă deosebit de bogată în sodiu, ca şi alţi membrii ai familiei cucurbitaceelor. Sodiul organic din dovlecel este cel mai bun reconstituent pentru un ficat din care sodiul a fost epuizat.

Plante bogate în potasiu, cum ar fi fasolea verde, furnizează substanţele alcaline necesare pancreasului şi glandelor salivare (care constitue rezervoarele de potasiu ale corpulu). Calciul, element necesar pentru scheletul animalelor dar şi pentru cel al plantelor, este furnizat de ramuri, tulpini şi rădăcini. Sodiul, potasiul şi calciul, pe care planta le extrage din ceea ce numim pămînturi alcaline, sînt cele trei elemente de care corpul are cea mai mare nevoie. Şi alte elemente conţinute în vegetale sînt vital necesare animalului şi omului dar în cantităţi mai mici. Este vorba în special de elemente metalice şi acesta este grupul de la care primim vitaminele.

De-a lungul secolelor au fost folosite în scopuri terapeutice numeroase reţete de legume preparate sau de supe de legume. Istoria menţionează supa lui Hipocrate, “ambroziile” lui Ambroise Pard, “compoziţia” lui Brigham Yong. In zilele noastre, populara combinaţie vegetală se vinde în magazinele specializate sub numele de “fiertură de potasiu”. Pentru majoritatea bolilor care au la bază o intoxicaţie acidă – nevrită, artrită, hepatită, migrenă, epilepsie, cancer – antidotul natural provine din regnul vegetal. In cazul unei toxemii fără simptomele unei boli specifice dar cu tulburări ale ficatului, un post scurt cu supe de legume constitue un tratament natural şi eficient care va decongestiona ficatul şi îi va restabili funcţiile normale.

Am putut constata, de exemplu, că cel mai bun regim pentru un diabetic este un post scurt cu supe din legume nefăinoase şi bogate în potasiu. Pancreasul diabeticului a pierdut puterea de a controla nivelul zahărului în sînge. Cum potasiul este principalul element chimic al pancreasului, vegetalele bogate în potasiu au o valoare specială. Il oblig pe pacient să rămînă la pat şi îl hrănesc cu legume nefăinoase cum ar fi ţelina, pătrunjelul, dovlecelul şi fasolea verde, fierte în apă şi apoi pasate. Nu i se dă nici un fel de altă hrană atîta timp cît există zahăr în urină. Bolnavul trebuie să stea la pat ca să-şi păstreze energia şi ca să ofere ficatului şi pancreasului şansa de a-şi îndeplinii funcţiile fără a fi incomodaţi de acizii rezultaţi în urma eforturilor fizice. Eliminarea zahărului din urină poate fi obţinută după 3-4 zile. După care este trecut la un regim stabilit cu grijă şi poate să-şi reia activităţile normale; asta pînă în momentul în care apar din nou urme de zahăr în urină. In acest caz i se impune un nou post cu supa de legume iar regimul este modificat pînă se obţine varianta ideală pentru cazul lui particular. S-a vorbit şi s-a scris mult despre valoarea legumelor crude şi a legumelor preparate în regimuri. Să ne amintim că omul trebuie să prepare legumele pentru a sparge cutia de celuloză (lemn) care conţine celula vegetală. Omul utilizează căldura, animalele erbivore, fermentaţia pentru care dispun de un stomac special. Dar şi legumele crude au o mare valoare pentru om, în primul rînd pentru a împiedica conţinutul intestinal să devină prea uscat. Trebuie să fim însă atenţi pentru că, dacă peretele intestinal este inflamat, un aliment cu structură brută poate irita sau provoca chiar o sîngerare; în acest caz, trebuie să folosim cu atenţie fructele şi legumele crude.

In afară de natura lor alcalină şi de prezenţa vitaminelor, principalul beneficiu pe care-l avem de pe urma sucurilor de legume crude este calitatea apei pe care ele o conţin. Putem spune că este apă naturală care convine perfect nevoilor corpului. Această apă este un lichid mult mai puţin iritant decît cel care curge la robinet – căruia i s-a adăugat clor şi fluor şi care are adesea un gust neplăcut şi o acţiune caustică. Sucurile de legume trebuie să fie diluate de preferinţă cu apă distilată. Anumite vegetale conţin pigmenţi coloranţi cum ar fi carotenul din morcovi care poate da pielii o tentă gălbuie. Sucurile de culoare verde, în special de pătrunjel de spanac şi din alte frunze verzi, pot avea un efect iritant asupra unui perete intestinal inflamant, în timp ce sucul de sfeclă roşie poate da o tentă de roşu urinei. Trebuie să le utilizăm cu o atenţie deosebită.

Adesea mi se pun întrebări despre valoarea unui regim vegetarian. Nu sînt un partizan al acestui regim aplicat în mod general. Nu putem trăi sănătos fără legume şi fără fructe dar nu putem nici să trăim numai cu ele şi să ne bucurăm de o sănătate bine echilibrată. Recomand totuşi un regim vegetarian atunci cînd pacientul este saturat de proteine pentru că a mîncat vreme îndelungată prea multă came. In acest caz îl pun la un regim vegetarian pînă cînd ţesuturile sale vor scăpa de excesul de proteină animală. După care îi prescriu un regim mai normal cu un dozaj nu prea ridicat de came, de ouă şi de produse lactate.

Controversa între mîncătorii de carne şi vegetarieni durează de secole şi va continua fără nici o îndoială. Unii, care îşi zic vegetarieni, mănîncă brînză, unt, ouă şi beau lapte. Nu sînt adevăraţi vegetarieni ci mai degrabă oameni care nu mănîncă carne. In acest fel ei urmează un regim excelent din punctul de vedere al nutriţiei.

In concluzie, să reţinem unele lucruri. Este de dorit să nu amestecăm legume şi fructe sau alte produse dulci, în timpul aceleaşi mese şi să nu consumăm decît o singură legumă făinoasă la o masă. Unele rădăcini vegetale – cum ar fi morcovii, păstîmacul, napii, sfecla – nu se digeră bine atunci cînd sînt preparate pentru că au tendinţa să provoace gaze şi o fermentaţie acidă. (A nu se confunda cu cartofii care sînt tuberculi). Combinaţia de zahăr făină şi proteină este greu de digerat pentru persoanele sedentare şi ea este cauza frecventă a unor tulburări intestinale. Legumele trebuie, de preferinţă, preparate în vapori de apă sau în apă foarte puţină. O pregătire prea îndelungată distruge enzimele şi vitaminele. Intrebuinţaţi întotdeauna apa în care aţi fiert legumele fie ca supă fie ca simplă băutură. Amintiţi-vă că uleiurile volatile şi alte materii iritante care se găsesc în ceapă, ridichii, usturoi, arpagic ca şl în majoritatea mirodeniilor nu sînt decît otrăvuri pe care natura le-a pus în aceste plante pentru a le apăra împotriva atacurilor insectelor. In consecinţă, mirodeniile sînt insecticide naturale şi, din această cauză, necomestibile, deşi sînt întrebuinţate pentru a stîrni apetitul şi ca stimulente. Cum însă aceste uleiuri volatile pot irita tuburile fine ale rinichilor, trebuie să le eliminăm din regim. Pentru cei care folosesc reţete de mîncăruri rafinate şi bogate în mirodenii este o veste tristă. Dar mulţi dintre colegii mei şi eu însumi credem că este adevărul.


Info: Playerul video de pe acest blog doar face enabled la linkul extern, youtube, ok.ru, etc, deci trebuie sa asteptati sa se incarce!


Dacă fiecare dintre vizitatorii acestui blog, care simt că îi ajută aceste informaţii, ar oferi drept multumire, de fiecare dată când intră aici, măcar 5 lei, (atat e transferul minim in cont), ajutorul vostru ar fi minim, practic insesizabil pentru voi, însă pentru noi ar însemna mult. (clik aici pentru mai multe detalii...)