Dr. Henry G. Bieler – Tulburari ale rinichilor si ale presiunii sanguine

Cînd Shakespeare scria “un om din rinichiul meu” (A man of my kidney), el o spunea admirativ, pentru că aprecia rinichii ca pe organe ale curajului şi ale calităţilor deosebite, în timpul reginei Victoria însă, rinichii îndeplinind în corp funcţia de excreţie, nu erau niciodată menţionaţi în înalta societate.

Astăzi sîntem mai puţin pudici; şi totuşi rinichii noştri, ca şi ficatul nostru, sînt organe interne maltratate. Omul, ignorînd chimia şi funcţiile rinichilor şi ale ficatului, îi brutalizează tot timpul impunîndu-le, şi unora şi altora, eforturi deosebite ca urmare a unor greşeli de dietetică. El îşi consideră rinichii “leneşi” şi găseşte soluţia în a face publicitate unor pilule şi paliativi pentru rinichi sau ficat. Incearcă fie să-i “biciuiască” cu medicamente şi stimulente fie să remedieze această situaţie înecîndu-i copios în cantităţi uriaşe de apă.

Aceşti rinichi, de care se abuzează atîta, se numără printre organele cele mai complexe ale corpului. Nu încetez să mă minunez observînd cu cîtă vitejie se comportă sub munca zdrobitoare pe care trebuie să o facă; fără să se oprească niciodată nici măcar un minut, fără să se comporte niciodată leneş. Chiar atunci cînd sînt literalmente invadaţi de otrăvuri, ei lucrează cu eroism, pînă în momentul în care sînt în sfîrşit copleşiţi de toxenie. Otrăvirea prin uremie şi atacul congestiv al inimii, survenite în ultimul stadiu al bolii de rinichii, sînt cauzele deceselor care ocupă locul patru în statisticile privind naţiunea americană – mai mult de o sută de mii de persoane anual.

In afară de medici, inginerii şi mecanicii sînt cei mai în măsură să aprecieze minunata muncă de filtrare a rinichilor. Deşi este destul de mic încât să înceapă în căuşul palmei, fiecare rinichi posedă un milion de unităţi de filtraj. De asemenea, fiecare rinichi este capabil să filtreze 1700 litri de lichid vîscos în 24 de ore. Cincizeci de substanţe chimice diferite sînt dizolvate în acest lichid. Rinichii le absoarb din nou pe cele utile şi le elimină pe celelalte prin filtrare.

Aceste mici organe cu totul remarcabile, avînd forma unui bob de fasole, sînt în număr de două, situate exact sub diafragmă şi protejate de ultimele două sau trei coaste.

Lung de 10-12 cm, lat de 7 cm şi gros de 3 cm, rinichiul are o consistenţă solidă, cîntă-raşte cît o portocală şi este pe drept supranumit “marele purificator al corpului”. Afluxul sanguin în rinichi provine din arterele branşate pe marea arteră centrală care coboară de la inimă. Glandele suprarenale se sprijină pe polii superiori ai rinichilor pe care îi acoperă ca nişte capsule.

Intr-o secţiune transversală a rinichiului distingem trei părţi. Zona exterioară, de culoare roşu închis, conţine nişte mici globi care filtrează apa din sânge. Partea medie, de culoare mai deschisă, se compune dintr-o reţea de tuburi fine înconjurate de mici vinişoare; aceste tuburi conduc apa filtrată către un rezervor. Partea internă este un bazin legat printr-un tub lung (ureter) de vezică. Primele două părţi nu conţin nici un nerv sensibil şi nu sînt deci dureroase în cazul unor dezordinii. Bazinul, dimpotrivă, este delimitat de celule abundent prevăzute cu nervi sensibili la durerile cauzate de calculi renali sau de un exces de aciditate al urinei. Echipate la fel şi la fel de sensibile sînt şi ureterele şi vezica.

Aprovizionarea sanguină principală a rinichiului se face cu sînge de origine arterială, sîngele cel mai pur şi cel mai roşu din corp. Să ne amintim că aprovizionarea sanguină a ficatului este aproape în întregime de origine venoasă – sînge impur, albăstrui. Confortabil aşezat într-o capsulă rigidă din ţesut fibros, rinichiul este înveşmântat într-un strat de grăsime care îl protejează de orice şoc fizic.

Mulţi oameni consideră rinichiul numai ca pe o parte a sistemului excretor al corpului. Datorită însă rinichiului omul a fost capabil, conform spuselor doctorului Homer W. Smith, să treacă de la starea de peşte la cea de filozof.

Rinichiul datează din epoca în care creaturi acvatice au început să respire în aer şi să locuiască pe uscat. Când foştii peşti şi-au văzut bronhiile dezvoltându-se în plămâni, a trebuit să se stabilească un nou echilibru sânge-apă. Această sarcină a revenit rinichiului. El este un regulator automat care menţine nivelul de apă în sînge şi în ţesuturi în aceeaşi concentraţie uşor sărată ca cea pe care o întâlnim la peşti. Serumul din sînge conţine săruri în aceeaşi proporţie ca şi apa de mare, aşa încît celulele corpului sînt parcă scăldate în mare. Fiecare nouă viaţă poate fi astfel considerată ca ieşind din ocean.

Apa este introdusă în corp prin băuturi şi prin unele alimente cu conţinut mare de apă: fructe, legumele, came, lactate. Zaharurile, făinile şi grăsimile sînt treptat transformate pentru a deveni, în stadiul final, bioxid de carbon şi apă (C02 şi H20). Acestă apă, numită apă metabolică, este adesea resorbită şi utilizată în corp, în timp ce bioxidul de carbon este eliminat prin plămâni. Astfel este menţinută proporţia de apă în corp.

Funcţia apei metabolice este perfect pusă în evidenţă de comportamentul masculului-focă. In primăvară, mare şi gras, înoată spre locurile de fecundare aflate pe coastele stîncoase ale mărilor nordice. Acolo, ocupă un teren pe care îşi aşteaptă viitorul harem şi pe care îl apără contra intruziunilor oricărui alt mascul. După aproximativ o lună, femelele sosesc. După multe lupte cu rivalii săi, el îşi fertilizează “nevestele”. Apoi, trei sau patru luni mai tîrziu, el înoată spre sud, slab, epuizat şi sîngerînd din zeci de răni. Cît timp rămîne în locurile de fecundare, el nici nu mănîncă, nici nu bea, urinînd însă regulat. Aprovizionarea sa cu apă provine din apa metabolică, unul dintre produşii ultimi ai oxidării grăsimii.

Un alt exemplu este furnizat de antilopa din deşertul mexican care nu bea apă pentru simplul motiv că aceasta nu există pe domeniul ei. Ea îşi obţine apa din anumite plante şi din propria ei apă metabolică. In timpul perioadei celei mai calde a anului, urina ei nu este eliminată ci reabsorbită pentru a se menţine echilibrul apei. Aşa încît, oricît ar fi de mare căldura sau seceta, anumite creaturi pot trăi fără să bea apă.

Alimentele din regimul natural al omului conţin destulă apă pentru nevoile lui şi omul n-ar trebui să fie obligat să bea apă. Atunci ce produce setea? Dorinţa de a bea este rezultatul absorţiei de sare, de condimente, de dulciuri şi de făine concentrate. Fructele şi legumele, în special cînd sînt consumate crude, conţin între 70% şi 90% apă, laptele conţine 85%, carnea între 50% şi 60%. Calitatea apei conţinută în pepeni, morcovi, castraveţi şi ţelină este mult mai folositoare corpului decăt lichidul falsificat chimic care curge din robinet.

Una dintre funcţiile principale ale rinichiului este aceea de a debarasa sîngele de apa excedentară. Apa metabolică este unul dintre cele două produse finale ai metabolismului hidraţilor de carbon, celălalt fiind bioxidul de carbon care este eliminat prin plămâni.

Filtrarea apei prin micii globi ai rinichiului necesită un sînge bogat în oxigen; va fi utilizat deci sîngele arterial. Atunci cînd sîngele arterial conţine însă impurităţi anormale, rinichii au nevoie de un aport suplimentar de oxigen care este furnizat de capsulele suprarenale. Natura a aşezat foarte înţelept aceste glande în imediata apropiere a rinichilor, pentru a le permite să trimită rapid acolo, în caz de nevoie, secreţia lor internă. Cum am spus-o deja, regimul anormal al oamenilor civilizaţi impune suprarenalelor un surplus de muncă. Ele contribuie astfel la eliminarea deşeurilor, dar cu riscul de a se epuiza şi de a scurta viaţa individului.

Există multe leacuri şi medicamente care, stimulînd suprarenalele, debarasează sîngele de impurităţile lui prin intermediul rinichilor. Această curăţire temporară a sîngelui produce adesea rezultate spectaculare şi pacientul, ca de altfel şi medicul, sînt de-a dreptul uluiţi.

Nu cu mult timp în urmă se putea vedea în ziare imaginea unui invalid artritic aruncîndu-şi cîrjele.Produşii toxici care iritaseră articulaţiile (reumatism) erau eliminaţi mai repede prin rinichi atunci cînd bolnavul înghiţise miraculosul cortizon. Numai că ultimul act al acestei comedii nu era reprodus în ziare: acelaşi bolnav, cu suprarenale epuizate printr-o stimulare excesivă, zăcînd imobilizat ca urmare a unui artritism avansat şi a otrăvirii cu medicamente.

O altă idee absurdă privind rinichii se bazează pe observaţia următoare: cu cît absorbim mai multă apă, cu atît vom elimina mai multă urină. Societăţile care vînd apă îmbuteliată îndeamnă publicul să bea opt pahare pe zi. Există de asemenea cura costisitoare din staţiunile termale unde otrăvurile ar trebui, în principiu, să fie antrenate în afara corpului în fluxuri de lichid. Oamenii îşi imaginează că pot mînca, bea şi duce o viaţă de plăceri timp de unsprezece luni şi jumătate pentru ca apoi să-şi refacă sănătatea în două săptămîni, după care să reînceapă din nou ciclul.

Ori lucrurile nu sînt chiar atît de simple. Glandele şi rinichii nu pot elimina o mare cantitate de toxine într-un timp foarte scurt fără să expună inima unor pericole. Concentraţia acestor otrăvuri se menţine întotdeauna în sînge. După cinci minute de transpiraţie puternică sau după treizeci de minute de la o absorbţie copioasă nici un compus toxic nu poate fi regăsit în sudoare sau în urină. Secreţia, limpede şi incoloră, nu este decît apă.

Este nevoie de 24 de ore pentru ca nivelul toxic al sîngelui să crească într-atît, îneît să facă posibilă o nouă eliminare asemănătoare. Aşa încît transpiraţii mai puţin abundente sau mici creşteri zilnice ale cantiţăţilor de apă absorbite vor face mult mai mult bine bolnavului decît această hidratare brutală care impune inimii şi organismului efortul de a face să circule prin corp aceste mase excedentare de lichid. Este bine cunoscut faptul că unele cazuri de moarte subită intervenite după injecţii intravenoase sau transfuzii de sînge sînt datorate incapacităţii inimii de a pompa acest excedent de lichid.

90 % din profitul pe care îl obţine un bolnav după o cură balneară provine din schimbarea de aer, din repaus şi din relaxarea mentală, deşi regimul alimentar este adesea înfiorător în aceste staţiuni. O săptămînă de repaus acasă, cu un regim de suc de fructe şi de legume, cu băi frecvente în apă caldă în care s-au pus săruri de Epson şi sarea lui Glauber, vor face tot atîta bine pentru un preţ mult mai mic, scăzînd o tensiune sanguină prea ridicată.

Un termen medical frecvent utilizat şi foarte la modă este “deshidratarea”. Ca şi înfricoşătorul “cancer”, el provoacă spaimă în mintea pacientului. Speriat astfel, un bolnav acceptă toate injecţiile cu lichid în venele sale, sub pretextul că acestea diluează şi elimină materiile toxice. Amestecul cel mai des folosit conţine glucoză (zahăr), care se presupune că hrăneşte celulele care se sting, şi soluţii de sare. Testele de laborator demonstrază însă că glucoza intravenoasă este înmagazinată în ficat, în splină şi în alte organe interne, fără să fie niciodată oxidată ca o hrană. Soluţia sărată este reţinută de ţesuturi şi pare să atenueze starea de deshidratare dar, de fapt, nu provoacă o ameliorare permanentă. Aspectul pacientului este îmbunătăţit tot aşa cum un cadavru arată mai bine după ce ţesuturile scofîlcite au fost umplute cu produse pentru îmbălsămare.

Atunci cînd un corp este prea slăbit pentru a mai putea absorbi lichide în mod natural, el este în general prea slăbit pentru a mai trăi. Dacă lichidul nu poate fi administrat pe cale bucală, din cauza greţurilor, operaţia se poate face pe cale rectală. In acest fel, corpul acceptă sau refuză lichidul în funcţie de nevoile sale, dar nu este niciodată obligat să-l păstreze. Este clar că această procedură cere mai mult timp şi mai multă răbdare decît o injecţie intravenoasă, care este uşor şi repede de făcut dar care comportă un risc pentru bolnav, cerînd un efort din partea inimii şi a rinichilor. In zilele noastre însă injecţiile intravenoase sînt la modă; aşa cum se întîmplă şi marile case de modă pariziene, există şi în medicină “mode”.

Ne putem întreba ce efect benefic pot exercita soluţiile intravenoase în cazurile benigne de tulburări ale rinichilor şi ale presiunii sanguine. Se poate să se obţină o ameliorare temporară care durează atîta timp cît suprarenalele sînt destul de puternice pentru a răspunde solicitărilor. Acţionînd ca unul dintre cele mai puternice mecanisme de apărare ale corpului, aceste glande reacţionează împotriva schimbărilor subite ale volumului sanguin. Secreţia lor mărită stimulează rinichii. Dar nu poţi biciui prea multă vreme un cal epuizat fără a-l omorî. Dacă o ameliorare se produce ea nu poate fi decît de scurtă durată şi face mai mult rău decît bine.

Se spun şi se scriu multe despre lucruri despre tensiunea arterială. Se fac multe eforturi pentru a micşora această tensiune şi sînt propuse în acest scop multe medicamente. Pentru a înţelege tensiunea arterială trebuie să studiem cu atenţie funcţiile inimii şi ale rinichilor.

Am descris deja procesul de filtrare prin globii rinichiului. O persoană normală are aproximativ un milion de globi în fiecare rinichi. Experienţe efectuate pe animale au demonstrat că, numai cu un sfert din substanţa renală totală, sănătatea poate fi menţinută şi că, în aceste condiţii, tensiunea rămîne normală. Filtrarea este deci asigurată, în mare, de 250 000 globi. Cînd avem de-a face cu o distrugere chimică constantă a globilor, tensiunea începe să crească. Pentru a simplifica problema, să o reducem la proporţii ceva mai mici. Să presupunem că 20 de globi pot să filtreze o unitate de sînge în 2 minute. Dacă 10 globi sînt distruşi, o unitate de sînge nu va putea fi filtrată în 2 minute decît dacă cei 10 globi care rămîn vor fi traversaţi de dublul volumului sanguin. Pentru a pompa dublul volumului sanguin prin rinichi, tensiunea trebuie să fie ridicată şi inima, dacă este sănătoasă şi solidă, ridică tensiunea bătînd mai repede. Glandele suprarenale furnizează tonusul şi energia de care inima are nevoie pentru a putea depune acest efort iar această secreţie mărită a suprarenalelor stimulează, în acelaşi timp, funcţionarea globilor renali.

Prin acest exemplu înţelegem că ridicarea tensiunii arteriale este o măsură de apărare şi că ea are drept cauză o slăbiciune renală. Cu suprarenale slabe sau epuizate, nici o ridicare a tensiunii arteriale nu este posibilă.

Şi atunci apar unele întrebări: ce otravă distruge globii? De unde provine aceasta? Să ne amintim că rinichiul este un organ a cărei funcţie este de a menţine nivelul apei în sînge, a apei absorbite pe cale bucală şi a apei metabolice. Cînd regimul este corect, ficatul elimină deşeurile metabolismului. Numai atunci cînd ficatul este în incapacitatea de a filtra cum trebuie sîngele, rinichii sunt obligaţii să-şi asume o funcţie care nu le este proprie. Indeplinind această activitate, globii sunt distruşi progresiv, astfel încît ficatul şi rinichii degenerează în acelaş timp.

Deşi se bănuia de mult că o tensiune prea mare este în relaţie cu o insuficienţă renală, faptul nu a fost demonstrat ştiinţific decît prin 1930 prin experienţele remarcabile ale dr. Harry Goldblatt din Cleveland. Prin cercetările sale, dr. Goldblatt a demonstrat trei lucruri:

(1) că tensiunea arterială creşte atunci cînd se producea o încetinire a circulaţiei sanguine prin rinichii.

(2) că această creştere a tensiunii nu era posibilă decît dacă glandele suprarenale puteau realiza o creştere a activităţii lor.

(3) cînd starea de tensiune ridicată este instalată, niciunul dintre leacurile folosite de obicei pentru a o micşora nu este eficient.

Experieţele dr. Goldblatt au demonstrat că tensiunea creşte atunci cînd există un obstacol în circulaţia sîngelui. Globii care au fost distruşi încetinesc circulaţia sîngelui.

Natura creşte tensiunea pentru a asigura o aprovizionare suficientă cu sînge prin intermediul globilor care rămîn. In cursul experienţelor sale, realizate în special pe cîini, dr. Goidblatt încetinea circulaţia stragulînd artera renală. Debitul încetinindu-se în urma acestei îngustări, tensiunea era mărită pentru a se asigura rinichilor o aprovizionare corectă. Experienţele au pus în acelaş timp în lumină rolul determinant al glandelor suprarenale în această creştere a tensiunii prin acţiunea pe care o au asupra muşchilor inimii şi ai pereţilor arteriali.

Experienţele au demonstrat fără nici o putinţă de tăgadă faptul că medicamentele întrebuinţate (înlăturate apoi reluate) ca remediu specific contra tensiunii arteriale mărite erau cu totul ineficiente. Cînd vom înţelege relaţia care există între un regim impropriu şi toxemia subiacentă care distruge globii rinichilor, atunci vor fi înţelese fără nici o dificultate şi experienţele dr. Goidblatt.

Materiile iritante cele mai obişnuite care provoacă degradarea globilor sînt sarea, acizii de proteine, metalele (în special mercurul) şi medicamentele. Urina care rezultă se compune aproape exclusiv din apă pură, pentru că rinichii slăbiţi sînt incapabili să mai elimine sărurile şi toxinele.

Să ne amintim că globii nu secretă în mod normal decît apă care este condusă, prin canale, către vezică în vederea eliminării. Dar aşa cum globii pot fi afectaţi de o chimie periculoasă, canalele pot fii şi ele atacate. Cîteva cuvinte sînt necesare pentru a explica fiziologia acestor canale. Rolul lor este de a conduce apa din globi în vezică. La nevoie, ele pot reabsorbi apa pentru a menţine un echilibrul normal în ţesuturi. Ele sunt destul de lungi pentru a oferi o suprafaţă mare de reabsorbţie, şi sînt înconjurate de o reţea plină de vene. Cînd aceste vene conţin acizi proveniţi dintr-o digestie incorectă, elementele toxice pot trece din vene în apa canalelor, cauzînd astfel aici serioase stricăciuni. In cazul unei crize acute, descoperim în urină sînge şi albumină. Dacă aceste canale sînt complet distruse se produc anuria (întreruperea emisiei de urină) şi moartea intervine rapid.

In cazul bolii cronice, întîlnim un nivel variabil al albuminei, celule roşii şi dejecţii; acestea din urmă sînt alcătuite din celule care acoperă canalele. Ele pot fi limpezi sau transparente (asemănătoare cu o gelatină), fine sau granuloase, avînd aspectul de ceară sau de sînge. In timp ce toxinele se scurg încet către canal (nefron), concentraţia substanţelor toxice creşte. La extremitatea canalului – sau ceea ce numin nefronul inferior -toxinele pot atinge o concentraţie atît de mare încît distrug nefronul inferior şi pot chiar provoca moartea.

Această stare este diagnosticată drept o nefroză a nefronului inferior şi este des întîlnită în practica medicală. Cînd un pacient devine toxic, globii şi canalele pot fi antrenaţi într-un proces de distrugere; iată de ce nu se întîlneşte aproape niciodată o nefroză fie pur globulară, fie pur tubulară. Canalele sînt mărginite de un strat de celule subţiri. Venele fiind şi ele foarte fine, rezultă că trecerea din unele în altele este foarte uşoară. Atunci cînd substanţa care trece astfel este toxică, rezultă stricăciuni mari, toxinele putînd irita şi chiar distruge, într-un tîrziu canalele.

Uneori materiile toxice din vene (datorate unei filtrări imperfecte a sîngelui venos de către ficat) ating o concentraţie destul de ridicată pentru a provoca o inflamare a venei insasi. Singele se încheagă în acostă parte a venei şi catastrofa care se produce este cunoscută sub numele te flebita. Cheagul format se poate deplasa iar atunci cînd obturează un vas sanguin se produce ceea ce numim un infarct. Această obturare privează o anumită suprafaţă de afluxul ei sanguin şi se traduce prin necroza (moartea) celulelor acestei suprafeţe. Printr-un examen atent al urinei se poate determina caracterul toxemiei cu mult înainte de a se produce stricăciuni prea mari.

In acest caz se poate prescrie un regim curativ care eliberează progresiv rinichii de povara lor prea mare.

Cele mai vechi tratamente ale bolilor renale erau bazate pe axioma că trebuie diluat ceea ce este concentrat. Se recomanda absorbţia de lichide – apă, supe – pentru a antrena eliminarea toxinelor sub formă diluată. Cum multe dintre otrăvurile urinare erau acizi, se recomandau alcaline ca antidot. Cînd pacientul nu putea să bea atîta lichid cît îi prescria medicul, i se administra lichid şi sub formă de injecţii subcutanate sau intravenoase.

In afară de sare şi de unele medicamente toxice, principalele substanţe care irită rinichii provin, conform cercetărilor mele, dintr-o digestie incorectă a proteinelor, a hidraţilor de carbon şi a hidracarbonatelor. Pentru stabilirea diagnosticului nu este nevoie de teste complicate; acestea pot face mai mult rău decît bine pentru că se folosesc substanţe colorate pe bază de anilină precum şi alte substanţe iritante care agravează deficienţa funcţiei renale. Testul cel mai practic se bazează pe o analiză a urinei după o absorbţie de proteine, zahăr, făină sau grăsime. Cum se comportă rinichii după o astfel de hrană? Care este efecul ei asupra tensiunii arteriale şi a inimii?

Pennifeţi-mi să citez un caz din arhivele mele pentru a vă exprima modul în care am tratat un bolnav suferind de hipertensiune (tensiune arterială mărită). Pacientul nu avea nici nu simpton în afară de faptul că gîfîia după cel mai mic efort. Urina era limpede, nici urmă de edem. Antecedentele bolnavului mi-au arătat că acesta consumase prea multe proteine aproape toată viaţa. I-am prescris un repaus la pat şi un regim constînd în principal în antidoturi dietetice. Apoi l-am făcut să absoarbă, sub formă de supă de legume, următoarele elemente alcaline: clorură de sodiu, carbonat de sodiu, fosfat de sodiu, iodură de sodiu, fluorură de sodiu, bromură de sodiu, silicat de sodiu şi borat de sodiu (toate aceste minerale se găsesc sub formă organică în legume). A fost administrat, prin combinaţii similare, şi potasiu, ca şi calciu, fosfat şi fier (în compuşi de clorofilă). Insist asupra faptului că asta nu reprezintă un regim ci o terapeutică bazată pe elemente utile, neiri-lante, avînd valoare de antidot, toate absorbite sub formă organică.

Bolnavii din această categorie trebuie să sc odihnească la pat între 5 şi 7 zile. Dacă după aceea, tensiunea arterială a scăzut la 12/8, ceea ce se întîmplă cel mai adesea, ştiu că hipertensiunea era datorată unei inflamări a globilor care, pentru că nu au suferit stricăciuni iremediabile, şi-au reluat repede funcţiile normale în urma tratamentului cu antidoturi. Să presupunem însă că, după perioada de odihnă, tensiunea se menţine la 21/11. Putem admite în acest caz că s-au produs stricăciuni ireversibile. Iată un text practic şi inofensiv al funcţiei renale.

Intr-un alt caz, o pacientă prezenta edeme. Examenul a revelat o hidropizie a mîinilor, a picioarelor şi a feţei. Umflătura triplase volumul picioarelor. Membrele îi erau umflate de apa si grele. Ani la rînd se delectase cu smîntînă sub toate formele: frişcă, îngheţată, smîntînă îndulcită sau acrită. Stricăciunile cauzate rinichilor erau imputabile hidraţilor de carbon (grăsimi). Urina pacientei era închisă la culoare, densă şi colorată cu bilă. Era un caz minor de nefrită. După trei săptămîni de tratament, urina era limpede şi edemele resorbite. Grăsimile, în special untul şi smîntînă fuseseră eliminate din regim, singurul hidrat de carbon autorizat fiind zahărul de trestie brut. Regimul conţinea proteine în cantităţi suficiente şi, din abundenţă, antidoturile cele mai eficiente – în cazul respectiv, fructe şi legume crude sau fierte în vapori de apă. Mai tîrziu, pacienta a învăţat din experienţă cîtă smîntînă putea să consume astfel îneît să nu-şi provoace nici edeme şi nici urină tulbure. Iată un alt test practic şi inofensiv al funcţiei renale.

Incă un exemplu: un individ de tip suprarenal, un fermier de descendenţă suedeză, era ţintuit la pat de şase luni din cauza unui important edem al picioarelor (atît de mare încît bărbatul nu se putea apleca în faţă), din cauza apei (ascită) din abdomen (cel puţin între 4 şi 71) şi a apei de la baza celor doi plămîni (efuziune pleurală). Fusese îngrijit timp de doi ani fără însă ca cineva să se fi interesat de regimul lui. Faţa îi era atît de umflată îneît semăna cu un dovleac iar ochii i se pierdeau în fundul a două cavităţi adînci. La examenul urinei, am constatat că aceasta conţinea 4 puncte în plus de albumină şi mult puroi, fiind de culoare roşu-chihlimbar. Pacientul fusese mare consumator de legume care conţin feculă şi îşi oferea trei sau patru feluri diferite la fiecare masă. Tensiunea arterială era de 21/12 iar stetoscopul indica un efort cardiac evident. Era totuşi un suedez solid. I-am impus un regim format numai din suc de grapfrut diluat, iar intestinele îi erau spălate de două ori pe zi cu clisme cu un conţinut de 20% lapte. Urina s-a limpezit în curînd şi după două săptămîni, pierduse peste 20 kg de ascită; tensiunea scăzuse la 12/9. Trei săptămîni mai tîrziu, îşi făcea arăturile de primăvară. Pacientul şi-a păstrat sănătatea în următorii 20 de ani reducînd strict porţiile de legume cu conţinut de feculă. Iată deci încă un exemplu de test practic şi nepericulos al funcţiilor renale.

Este adesea imposibil să determini capacitatea funcţională a rinichiului înainte de a proceda la teste practice, sinonime, în aceste cazuri, cu un tratament corect. Rinichii, ca şi ficatul, pot prezenta leziuni datorate proteinelor sau hidraţilor de carbon toxici. Un regim din antidoturi este întotdeauna urmat de o atenuare a simptomelor alarmante, cu condiţia ca capacitatea funcţională să nu fi avut prea mult de suferit de pe urma unei atrofii rezultate dintr-o toxemie. In loc să forţez nişte rinichi deficienţi să funcţioneze biciuind glandele suprarenale cu ajutorul medicamentelor, eu preconizez o terapeutică bazată pe un tratament natural care se adresează cauzei bolii printr-o corectare a chimiei organice. După cum spunea răposatul dr. Alexis Carrel, sănătatea naturală este foarte diferită de o stare de stimulare atificială chiar dacă, pentru un ochi neexersat, ea poate să pară identică.


INFO: Playerul video de pe acest blog doar face enabled la linkul extern, youtube, ok.ru, etc, deci trebuie sa asteptati sa se incarce. - DMCA


Dacă vă place acest site, iar informațiile prezentate vă sunt de ajutor, ajutati acum acest site cu o donație prin serviciul electronic securizat PayPal sau direct in cont bancar. (clik aici)