Dr. Henry G. Bieler – Proteinele pot sa distruga corpul

Dacă, în aceste versuri, am înlocui “gloria” cu “exces de proteine”, asta le-ar distruge poezia dar ar fi o afirmaţie corectă din punctul de vedere al nutriţiei şi al sănătăţii.

Proteinele pot să distrugă corpul dacă nu sîntem atenţi la regimul nostru.

Proteinele sînt indispensabile organismului viu pentru că sînt elementele de bază ale oricărei celule vii, indiferent dacă este vorba de muşchi, de creier, sau de unghiile umane, de lemnul şi de frunzele arborilor, de blana animalelor sau de orice plantă care creşte.

Proteinele pot fi arse pentru a produce calorii la fel ca şi grăsimile, şi pot fi transformate în hidraţi de carbon de către organism. Dar nici hidraţii de carbon nici grăsimile nu se pot substitui proteinelor. Corpul nu poate să crească, să se dezvolte şi să-şi repare stricăciunile fără concursul proteinelor în cantitatea şi calitatea dorită. Natura proteinelor necesare diferă pentru fiecare animal şi pentru fiecare plantă. Căutînd să descoperim ce tip de proteine convine cel mai bine corpului uman, trebuie să ne întrebăm ce fac proteinele în şi pentru corpul uman.

Să comparăm din nou corpul cu un motor. Energia şi căldura maşinăriei rezultă din combustia benzinei, care este bogată în carbon. In corp, energia şi căldura provin din oxidarea zaharurilor, în care predomină carbonul. Zahărul este fie absorbit direct, fie fabricat de organism din pîine şi grăsimi. Motorul pe benzină este construit din metale. Dacă se uzează, este reparat cu piese fabricate din aceleaşi materiale. La fel şi corpul: compus din proteine, el trebuie reparat cu proteine. Benzina, aşteptînd să fie utilizată, este înmagazinată în rezervoare care îngreunează structura maşinii. Un exces de zaharuri, de pîine şi de grăsimi produc acelaşi efect asupra corpului. Dacă se adaugă prea mult metal, maşina este supraîncărcată, nu funcţionează bine şi se va opri. Un exces de proteine corpul uman conduce la acelaşi rezultat.

Nu cu mult timp în urmă, ştiinţa medicală considera că un exces de proteine sfîrşea prin a fi eliminat, mai ales prin rinichi. Acum ştim că excesul de proteină poate fi înmagazinat în celule cu rezultate dezastroase. De exemplu, unna dintre principalele cauze a ceea ce se muneşte “hiper-aciditate” este un exces de proteine în ţesuturi. Asta poate părea surprinzător majorităţii oamenilor. Adevărul este că organismul devine atît de saturat de proteine încît metabolismul azotului este perturbat. Proteinele se compun din unităţi mai mici, numite acizi aminaţi, adevăratele pietre de construcţie, care menţin ţesuturile existente şi fabrică altele noi. Prezenţa prea multor amino-acizi însă distruge echilibrul acid-bază al corpului. De aici, consecinţe dezastruoase.

Mulţi medici sînt serios preocupaţi de ceea ce ei numesc “mania proteinelor” în publicitatea fabricanţilor de produse alimentare. Sînt perfect de acord în special cu unul dintre ei, dr.L Emmett Hoit, medic pediatru eminent, care a scris cele ce urmează în cartea sa intitulată Postgraduate Medicine:

“In lumina incertitudinilor noastre actuale şi a evidenţei sugestive că am depăşit poate pragul de absorbţie maximă a proteinelor necesare pentru a face faţă unora dintre eforturile noastre cele mai importante, sîntem oare îndreptăţiri să continuăm să ne îmbogăţim regimul în proteine? Presiunile care se fac în acest sens sînt numeroase. Industria cerealelor a devenit “conştiicioasă” în ceea ce priveşte proteinele şi a început să-şi îmbogăţească produsele cu proteine şi amino-acizi. Conţinutul de proteine şi calitatea proteinelor au devenit găselniţe ale industriei alimentare. Ca doctori, vrem să jucăm cinstit şi să ne supunem clienţii la cît mai puţine riscuri. Inseamnă însă a juca cinstit dacă urmăm această tendinţă sau poate a venit momentul să facem o pauză ca să ne dăm seama de efectul produs de regimurile noastre actuale înainte de a ne aventura şi mai mult pe drumul “îmbogăţirii” în proteine?’’

Putem învăţa multe dacă observăm înţelepciunea naturii în problema nevoilor în proteine ale organismului. Viţelul se dezvoltă foarte repede cu laptele de la mama-vacă, bogat în proteine de calciu şi de albumină. Iedul creşte mai puţin repede şi laptele de capră este, deci, mai puţin bogat în proteine. Creşterea sugarului este încă şi mai lentă iar laptele mamei sale este cel mai sărac în proteine din toată specia mamiferelor. Pe măsură ce omul avansează în vîrstă, nevoile sale de proteine devin mai puţin importante, cu excepţia cazurilor de rănire, de boală sau de epuizare cînd se impune o creştere temporară.

Din nefericire, stimularea ca urmare a unui exces de proteine este adesea considerată ca o stare de bună sănătate. Această confuzie a făcut să apară credinţa greşită că un regim bogat în proteine este întotdeauna benefic, cu atît mai mult cu cît această opinie a fost încurajată de publicitatea celor care au proteine de vînzare. Rafturile băcanilor sînt pline de cutii care conţin hrană pentru sugari iar mamele, avînd încredere în anunţurile publicitare, îşi umplu plasele cu asemenea produse. Natura spune însă că laptele este alimentul necesar pentru copilul care se dezvoltă. El este de fapt singura hrană făcută special pentru el.

Pisicile sînt animale esenţialmente carnivore. Şi totuşi pisoii vor avea convulsii dacă li se aplică un regim cu carne în timpul experienţelor de laborator. Aceste convulsii sînt rezultatul direct al unei toxemii datorate indigestiei de proteine indezirabile cu care ficatul pisoiului nu se poate încă obişnui. Cred că frecvenţă sporită a anumitor maladii grave la copil-reumatism cardiac, leucemie, poliomielită este datorată prezenţei unor proteine dăunătoare în regim. Sporirea numărului cazurilor de cancer şi de boli cardiace, la vîrsta medie, ar putea fi imputabilă aceloraşi erori alimentare. Cînd am început să profesez întîlneam 2-3 cazuri de cancer pe an. Acum văd între 6-8 pe lună. Este oare posibil ca nebunia supra-alimentării cu proteine, întreţinută în anii din urmă prin propaganda fabricanţilor de conserve de came, să fie cauza înmulţirii cazurilor de cancer?

Dacă vrem să ştim ce se întîmplă cu proteinele pe care le absorbim este necesar să examinăm cu atenţie chimia ficatului. Cu riscul de a vă plictisi vă repet încă o dată: omul a traversat o evoluţie de un milion de ani avînd, practic, acelaşi ficat. Ficatul lui se obişnuieşte cu un anumit tip de proteine (calitativ şi cantitativ). Sănătatea şi longevitatea depind în mod necesar de aportul de astfel de proteine în regimul alimentar.

Ştim că în epocile primitive omul se hrănea cu proteine în stare crudă. Carnea, sîngele, măduva erau consumate crude. Eschimoşii se hrăneau altădată cu carne crudă de peşte şi de balenă. Dacă, astăzi, ei prepară carnea, o fac în general pentru a o decongela. Avem dovezi ştiinţifice din care reiese că eschimoşii, deşi expuşi unor temperaturi foarte scăzute, reprezentau una dintre rasele cele mai robuste de pe glob – cu oase solide şi dinţi sănătoşi-înainte de a cunoaşte regimul alimentar numit civilizat al omului alb.

Exploratorul Vilhjalmur Steffansson a făcut experienţe foarte interesante în legătură cu regimul alimentar din regiunile arctice. Cu ocazia uneia dintre călătoriile sale a fost însoţit de un grup de studenţi robuşti. Le-a impus un regim de carne crudă. La început tinerii au găsit această hrană urît mirositoare şi opusă gustului lor, aşa încît li se întîmplă adesea să vomite. Pînă la urmă au reuşit însă să se obişnuiască şi au mîncat-o cu poftă, fără să sufere vreodată de indigestie sau de constipaţie. Au descoperit însă că, dimpotrivă carnea prăjită şi sărată le provoca o indigestie violentă. Steffansson a repetat această experienţă de mai multe ori iar Donald Mac Millan, un alt explorator arctic, i-a confirmat concluziile punct cu punct.

Carnea crudă constituie hrana cea mai indicată în Marele Nord, nu numai pentru că este singura disponibilă ci pentru că posedă în această climă calităţi stimulatoare şi energizante. Este de la sine înţeles că o astfel de dietă ar fi dezastruoasă în regiunile tropicale. Natura, cu înţelepciunea ei, oferă omului în compensaţie o mare varietate de fructe proaspete.

După experienţele lui Steffansson ne putem întreba: De ce carnea preparată cauzează indigestie şi, în cazul în care insistăm, chiar boli? Pentru a găsi răspunsul trebuie să studiem compoziţia chimică a urinei. S-a demonstrat că atunci cînd carnea era consumată în starea sa naturală crudă, urina nu conţinea acizii de putrefacţie ai digestiei. S-a tras concluzia că, cu cît proteinele erau mai preparate, cu atît mai mare era cantitatea de proteine putrefiate din urină şi chiar din transpiraţie sau din celelalte secreţii ale corpului. Termenul chimic pentru proteinele crude este coloid hidrofîl. Proteinele preparate sînt coloizi hidrofobi. Asta înseamnă că moleculele sînt dispuse diferit, sub o formă mai puţin asimilabilă pentru organele digestive. Un exemplu simplu este diferenţa între albuşul unui ou crud şi cel al unui ou fiert. Primul este solubil în apă, nu putrezeşte în intestine şi are un comportament special faţă de acizi, baze şi săruri. Multe boli, uşoare sau grave, sînt cauzate de toxemia care urmează unei indigestii a proteinelor preparate.

Rezultatele acestor experienţe, deşi foarte convingătoare, nu au fost niciodată luate prea serios în cosideraţie. Aş vrea de altfel să precizeze că nu prescriu carne crudă pacienţilor mei, în afară de cei cărora le place şi care o tolerează. Carnea în sînge însă are un gust bun şi ficatul o acceptă foarte bine. Am învăţat din experienţă că acizii din carnea puţin pregătită pot fi uşor neutralizaţi de legume nefăinoase, crude sau pregătite, consumate în timpul aceleiaşi mese. Atunci cînd individul amator de friptură şi cartofi prăjiţi trece la coasta de oaie, dovlecei fierţi în abur şi salată verde, va fi răsplătit printr-o ameliorare a stării sale de sănătate. Din fericire, nici laptele crud nici ouăle crude nu ridică problema de gust pentru majoritatea pacienţilor.

Lucrările lui Francis F. Pottenger au demonstrat natura dăunătoare a proteinelor preparate de origine animală. Dr. Pottenger a făcut experienţe pe pisici care sînt, de felul lor, animale carnivore. In timpul experinţelor sale nici o pisică nu s-a îmbolnăvit atîta timp cît a fost alimentată cu un regim de proteine crude.

Pisicile alimentate cu un regim de proteine preparate au fost toate afectate de boli similare celor ale omului: diaree, căderea dinţilor sau a părului, slăbirea oaselor, artrită, gastrită, atrofie şi ciroză a ficatului. Lucrările dr.Pottenger fac un pas curajos înainte în direcţia bună dar s-au izbit de o violentă opoziţie. Şi asta deoarece consumul de produse cu conţinut de proteine preparate nu constitue numai un obicei vechi ci este în acelaşi timp şi piatra unghiulară a unei importante industrii. Peste teoriile lui Pottenger s-a aşezat praful din arhivele medicale; există totuşi cîţiva rari practicieni ne-ortodocşi (prin care sînt mîndru să mă număr) care nu se tem să apere o cauză nepopulară.

Lucrările dr. Pottenger acoperă o arie prea vastă pentru a putea fi aprofundate aici. Persoanele interesate trebuie să-i studieze scrierile ştiinţifice. Patru dintre observaţiile sale se impun ca pietre de încercare pe drumul care duce spre adevăr.

(1) Cu un regim de proteine crude, o pisică îşi păstrează sănătatea, în timp ce cu un regim de proteine preparate ea se îmbolnăveşte şi moare repede.

(2) O pisică a cărui organism a fost legat de un regim de proteine încălzite nu-şi va redobîndi niciodată sănătatea, chiar dacă revine apoi la un regim de proteine crude.

(3) Degradarea ficatului de către proteinele preparate este un proces progresiv iar bila devine la sfîrşit atît de toxică încît nici măcar buruienile nu mai vor să crească pe un sol îngrăşat cu excremente de aşa natură.

(4) Prima generaţie de pisoi este marcată de tare anormale. In cea de-a doua pisoii se nasc bolnavi sau se nasc deja morţi. Nu există o a treia generaţie pentru că pisicile devin sterile.

Proteinele preparate utilizate în experineţele dr. Pottenger erau formate din lapte pasteurizat, zer, brînză, lapte praf, ouă prăjite, carne fiartă sau prăjită, sărată sau uscată. Aceste experienţe au fost repetate de mai multe ori şi controlate atent, aşa încît rezultatele lor nu pot fi puse la îndoială.

Ce se întîmplă cu proteinele în timpul digestiei? Ficatul încearcă să le asimileze. Această funcţie se realizează sub controlul sistemului simpatic care îşi are sediul în plexul solar, o reţea de nervi situaţi la extremitatea superioară a abdomenului. Ficatul declanşează procesul chimic pentru digestia, să spunem, a proteinei A. Este posibil că, la aceeaşi masă, să fi fost absorbită şi proteina B. Pentru a uşura înţelegerea, să presupunem că proteina A este carnea iar proteina B, brînza, ficatul nefiind în stare să asigure digestia amîndurora în acelaşi timp. Atunci, plexul solar, un fel de creier abdominal, intervine şi alege unul dintre cele trei mecanisme de apărare prin care se evită dereglarea ficatului: (1) conţinutul mesei poate fi vomitat (este un reflex destul de frecvent la copii atunci cînd au înghiţit, unele peste altele, bomboane, prăjituri, brînză şi îngheţată); (2) controlul muscular al stomacului poate permite trecerea unui tip de proteină, întîrziindu-l pe celălalt (existenţa acestui fenomen curios a fost demonstrată prin spălături fracţionale şi prin radioscopie); (3) se provoacă o mişcare peristaltică susţinută, care se traduce prin diaree.

Teologii vorbesc mult de vocea tăcută a conştiinţei. Aş vrea să atrag atenţia asupra vocii tăcute a plexului solar, un organ pe care majoritatea oamenilor aproape îl ignoră. Atunci cînd un individ absoarbe prea multă hrană sau un amestec de alimente incompatibile, natura emite un semnal de alarmă sub forma unei rîgîeli. Mulţi oameni consideră rîgîiala ca pe un pas greşit digestiv; în realitate, este vorba de un vestigiu îndepărtat al rîgîelii infantile. Invăţaţi să respectaţi acest mic avertisment al naturii.

Acizii şi alte deşeuri ale indigestiei prin proteine şi de putrefacţie sînt uşor de depistat în urină. Din punct de vedere ştiinţific, ei aparţin grupului fenolilor, acizilor indoxil-sulfurici, acidului uric şi aminoacizilora toxici. Adesea sînt eliminaţi “prin substituţie” prin mucoase sau prin difuziune în lichidul spinal.

Ingheţata constitue desertul dv. preferat?

Gîndiţi-vă atunci un pic la opinia ştiinţifică asupra acestui dulce preparat. Ingheţata se găseşte la originea toxinelor difuzibile pentru că ea este o mixtură de proteine cu un înalt grad de putrefacţie, fie că este de tip comercial, fie că este pregătită în casă. Dr. Axei Emil Gibson, un pionier al studiului putrefacţiei proteinelor, a făcut cîteva observaţii înteresante asupra acestui fel de mîncare care se bucură de o favoare atît de generală:

“Congelarea dă smîntînei ultima sa tuşă de corupere fiziologică. Substanţe care fermentează rapid – cum ar fi laptele, smîntîna, fructele – se dezagregă imediat ce sînt congelate. Dar cum stoparea activităţilor microbiene, provocată de frig, nu este decît temporară, înseamnă că activitatea distructivă a bacteriilor este reluată de îndată ce îngheţată se topeşte în stomac, oferind astfel un ospăţ de celule putrefiate imensei hoarde de minusculi mîncători de cadavre. Evidenţa acestui carnaval macabru scapă gustului, fiind mascată de marele magician care face să treacă orice – zahărul. Pentru că în această înmormîntare fiziologică a smîntînei îngheţate, îngheţata joacă rolul îmbălsămătorului, iar zahărul pe cel al fluidului de îmbălsămare.

Şi alte produse putrescibile pot produce acelaşi fel de toxemie; numai că, în lunile toride ale verii, o cantitate imensă de îngheţată este consumată, în special de către copii. Este posibil să facem o apropiere între acest obicei şi faptul că epidemiile de poliomielită izbucnesc în general, în lunile iulie şi august? Unii medicii cred că da. Şi recomandăm părinţilor să interzică îngheţata copiilor mici în această perioadă.

Dăm acest avertisment pentru că acizii putrificaţi difuzibili provenind dintr-o indigestie datorată îngheţatei, atunci cînd nu au fost în întregime eliminaţi prin ficat şi prin rinichi, sînt expulzaţi pe căi secundare prin mucoasele nasului şi ale sinusurilor. Aceste simptome fac adesea să presupunem o răceală în plină vară. Virusul poliomielitei se hrăneşte cu aceste secreţii şi provoacă la majoritatea copiilor o inflamaţie însoţită de o febră uşoară şi poate de o uşoară înţepeneală a gîtului. După cîteva zile, cea mai mare parte dintre copii îşi revin. Dacă copilul se află într-o stare foarte toxică, cu glande suprarenale slăbite, virusul invadează mucoasele sinusurilor. Cum membranele creierului se găsesc destul de aproape, este uşor pentru virus să se răspîndească în creier şi de acolo în măduva spinării a cărei lezare provoacă o paralizie motrice. Vor paraliza numai copiii cei mai toxici – 3% din cei atinşi de virus. Raritatea cazurilor de poliomielită este datorată procentajului scăzut de copii sensibili la acest virus. Aceştia au, în general, capsule suprarenale slăbite şi au o rezistenţă scăzută la boală pentru că au făcut exces de îngheţată şi pentru că au comis, în mos sigur şi alte greşeli de regim.

Mulţi savanţi au subliniat faptul pă erorile dietetice pot explica poliomielita. Dr. Benjamin F. Sandler a încercat o experinţă în localitatea Asheville (Carolina de Nord) unde fuseseră înregistrate numeroase cazuri de poliomielită în timpul lunilor de vară ale ultimilor ani. In timpul acelei veri nu au fost date copiilor nici un fel de alimente îndulcite. S-a constatat o scădere de 90% a cazurilor de poliomielită.

Am fi putut crede că, după această demonstraţie, se vor lua măsuri pentru a se repeta acest gen de experienţe pe o scară mai largă. Dar nu a fost aşa. Motivul este uşor de ghicit. O atenţie mai mare acordată acestui gen de constatare ar fi pus în pericol vînzarea îngheţatei sau a altor produse asemănătoare.

A elimina din regim un fel de mîncare atît de apreciat ca îngheţata poate părea unora o măsură prea austeră. Produsele lactate, în general, sînt legate de specia umană prin ceea ce a fost numit “memoria celulelor”. Ingheţata poate fi însă uşor şi plăcut înlocuită cu un amestec de frişcă, zahăr şi fructe zdrobite, răcită în frigider dar nu îngheţată. Şi încă un avertisment: acest amestec nu trebuie mîncat ca desert la sfîrşitul unei mese pentru că, combinat cu alte proteine de origine animală riscă să împovoreze ficatul.

Nu voi obosi niciodată să repet că proteinele, cu cît sînt mai încălzite şi mai preparate cu atît mai mult îşi schimbă natura lor coloidală. Coloizii hidrofili sînt transformaţi în coloizi hidrofobi. Ficatul primitiv al omului este echipat pentru a trata coloizii hidrofili, ale căror deşeuri sînt uşor neutralizate de către rezervele lui de sodiu şi eliminate o dată cu bila. Rinichii contribuie şi ei evacuînd deşeurile azotate sub formă de uree.

Prin structura lor, proteinele diferă de zaharuri, pîine şi grăsimi pentru că au în conţinutul lor azot, fosfor, sulf şi fier. Zaharurile, făinile şi grăsimile se compun din carbon, hidrogen şi oxigen, elemente care nu sînt transformate nici alterate de căldură. Aceasta alterează proteinele care se putrifică apoi în intestin, provocînd dezordini grave.

După ce au studiat regimul sugarului şi al copilului, mulţi oameni de ştiinţă se miră astăzi de vigoarea corpului care rezistă la regimul, adesea îngozitor, la care sîntem supuşi în primii ani de viaţă. Este de ajuns să comparăm diferenţa care există între chimia sugarului alimentat cu lapte artificial fabricat în marile uzine şi chimia sugarului alimentat normal cu lapte matern. A propos de asta, venerabilul Oliver Wendell remarcase că “o pereche de glande mamare bine dezvoltate întrece cu mult cele două emisfere ale creierului profesorului celui mai erudit în arta de a compune un lichid nutritiv pentru sugar”.

Scaunul sugarului crescut la sîn este, prin comparaţie, fără miros, neiritant şi moale. Răsuflarea sugarului are un miros plăcut iar transpiraţia lui nu miroase urît. Urina nu îi irită pielea sensibilă şi nu are miros puternic şi respingător. Asta se datorează faptului că natura a înzestrat sugarul cu un aparat intestinal care se potriveşte cu laptele matern. Este hrana specifică pe care el trebuie să o întrebuinţeze.

Toată lumea ştie că cel mai inofensiv dintre toate tipurile de lapte tratat care sînt îmbuteliate pentru alimentaţia sugarilor este cel care a fost supus procedeului de pasteurizare. Şi cu toate acestea, secreţiile sugarului, după ingerarea de lapte pasteurizat, devin mirositoare şi iritante. Una dintre consecinţele frecvente este şi constipaţia. Dacă am examina urina sugarului, am găsi deşeurile putrefacţiei proteinelor. In cursul celor cincizeci de ani de practică medicală, am avut de nenumărate ori ocazia să constat acest fenomen. Laptele modificat comercial şi alimentaţia pentru sugari sînt toate străine digestiei efectuate de ficatul sugarului şi pot provoca diaree, alergie la lapte şi constipaţie. Pentru a o preveni pe aceasta din urmă, fabricanţii îşi îndulcesc produsele cu zaharuri artificiale care măresc aciditatea şi fermentaţia şi provoacă gaze, colici şi urină toxică.

Dintre alimentele naturale, laptele este unul dintre cele mai instabile şi dintre cele mai sensibile la diferenţele de temperatură. Chiar şi numai o scurtă perioadă de îngheţare îl lipseşte de o parte dintre vitaminele sale şi îi alterează structura organică. Pasteurizarea fi dezintegrează şi mai mult, iar fierberea îl transformă într-un aliment fără valoare şi putrefiabil pe care ficatul îl tolerează destul de greu. Parcă şi aud strigătul de refuz: “0, nu!” al acestui organ maltratat atunci cînd îi este impusă o cană de lapte cald.

De ce mulţi sugari par să se simtă bine în ciuda unei alimentaţii nenaturale? Pentru că au un ficat puternic şi glande suprarenale în stare bună. Mai tîrziu însă, între 3 şi 6 ani, vor suferi des de răceală, răceală cronică şi alte boli atît de frecvente în grădiniţele de copii.

In cursul experienţei făcute de dr. Pottenger, pisicile crescute numai cu lapte pasteurizat au murit după trei luni, în timp ce pisicile care serveau drept martor şi fuseseră crescute cu lapte crud au rămas sănătoase. Viţeii trataţi în acelaş fel depăşesc rar două luni de viaţă.

Cu tot respectul pe care i-l datorăm lui Pasteur, pediatrii cu experienţă ştim că laptele de vacă pasteurizat este dăunător în alimentaţia copiilor. Industria laptelui, unde sînt in joc interese foarte mari, foloseşte pasteurizarea pentru ca laptele să nu se acrească prea repede. Laptele tratat corect şi curat nu are însă nevoie să fie pasteurizat. Dovada este excelenta calitate a laptelui crud certificat. Ar trebui să-l întrebuinţăm în fiecare zi cînd ni l-am putea procura.

Am amitit mai înainte că albuşul preparat este toxic. Gălbenuşul este mai stabil dar are totuşi mai multă valoare nutritivă atunci cînd este consumat crud sau uşor încălzit. Şi carnea este mai bine digerată cînd este crudă; dacă nu, este de preferat să fie consumată la grătar şi în sînge. Carnea de oaie şi cea de vacă, în această ordine de preferinţă, furnizează cele mai bune proteine de origine animală. Amintiţi-vă că proteinele prea preparate sînt digerate cu greutate şi provoacă toxemia în special porcul, viţelul, peştele, păsările de curte, vînatul şi brînzeturile.

Mulţi oameni înghit cantităţi enorme de carne şi de brînzeturi şi, aparent, îşi păstrează sănătatea. Mai devreme sau mai tîrziu însă, natura îi face să plătească. Este demonstrat că, pentru a neutraliza produsele putrificate ale unei indigestii de proteine preparate, ficatul îşi epuizează sodiul mai repede decît îl poate reconstitui. Cînd ficatul este slăbit, toxemia avansează.

Atîta timp cît glandele suprarenale sînt puternice, ele încearcă să remedieze slăbiciunea ficatului, ceea ce face ca funcţia renală să fie solicitată mai mult. Atunci cînd ficatul şi rinichii sînt epuizaţi, toxemia avansează mai uşor şi obligă organismul la un efort de eliminare pe căi secundare. Astfel pieptul poate secreta proteine acide toxice sub formă de lapte otrăvit, uterul proteine iritante în locul unei secreţii menstruale normale. Cancerul se poate declara atunci cînd puterea distructivă a acizilor astfel eliminaţi ajunge la apogeu. Este, poate, motivul pentru care cancerul, la femei, este atît de des localizat la sîn şi la uter.

Ca să rezumăm rolul proteinelor ca factori de distrugere a corpului, trebuie să reamintim că proteina naturală pentru puii de animale şi pentru sugar este laptele proaspăt crud, direct din sîn în gură, pe cît posibil, şi că nici un alt produs fabricat nu poate înlocui cu adevărat laptele natural crud şi curat.

Trebuie să mai subliniem şi concluziile următoare: (1) Alimentele bogate în proteine sînt pietrele de construcţie naturale ale corpului; (2) un consum exagerat de proteine, chiar şi în forma lor perfectă, poate crea tulburări în chimia organismului; (3) proteine de tipuri diferite, absorbite la aceeaşi masă, sînt incompatibile şi este mai bine să ne mulţumim cu un singur tip de fiecare dată; (4) prăjirea şi fierberea proteinelor de origine animală le fac mai puţin digestibile şi măresc putrefacţia în timpul digestiei.

Cervantes îl pune pe Don Quichotte să rostească cu o voce plîngăreaţă: “Avem oare vreodată prea mult dintr-un lucru bun?” Da, putem, atunci cînd acest lucru bun este proteina.



Vrei să fii la curent cu toate postarile de pe websitul nostru? Abonează-te acum ... Vei putea primi de la noi prin WhatsApp cele mai noi articole publicate.

Join WhatsApp Group