Dr. Henry G. Bieler – Proteinele modeleaza corpul

In zilele noastre americanii, mai mult chiar decît mîncătorii de rosbif ai bătrînei Anglii, sînt foarte conştiincioşi în ceea ce priveşte proteinele; ziarele şi revistele îi bombardează cu articole educative despre “acizii aminaţi esenţiali” şi despre “proteinele adecvate contra proteinelor inadecvate”.

Nimeni nu va fi surprins aflînd că, pentru a supravieţui, corpul are nevoie de proteine (cuvîntul însemnînd literalmente: materii de primă necesitate). Ştim că orice fiinţă vie, de la elefant la microbul invizibil, este compus, în principal, din proteine. Un regim sănătos trebuie să fie bogat în proteine pentru că această substanţă preţioasă este constant întrebuinţată pentru a construi şi a repara, pentru a întreţine combustia care va furniza energia sau va fi transformată în hidrat de carbon şi în grăsime.

Regimul nostru obişnuit actual nu este însă oare prea mult bazat pe alimente cu conţinut mare de proteine? Nu mîncăm oare prea multă carne, riscînd astfel să devenim”supraproteininizaţi”? Recentele descoperiri ştiinţifice nu tind oare să supraestimeze importanţa reală a proteinelor în regimul nostru de nutriţie? Cei care gîndesc astfel numesc epoca noastră “era proteinei”. Şi credem că în goana după proteine care s-a produs au fost complet neglijate unele aspecte vitale.

Este cert că proteinele, elemente de bază ale oricărei celule vii, sînt de o importanţă vitală în alimentaţia noastră. Se găsesc din abundenţă în carne, (vită, porc, pui etc.), peşte, ouă, lapte, brînză, cereale şi anumite legume.

Şi totuşi, dacă proteina este într-adevăr un material care constitue şi modelează corpul, ea poate de asemenea, în anumite condiţii, să acţioneze ca un veritabi distrugător al corpului.

Pentru o bună înţelegere a comportamentului proteinei în interiorul corpului, trebuie să ne întoarcem la atom – substanţa chimică cea mai simplă. Un atom este desemnat printr-o literă, de exemplu O pentru oxigen, H pentru hidrogen, N pentru nitrogen (sau azot). Doi atomi pot să se uneasă. De exemplu, sodiul (Na) şi clorul (CI) formează clorura de sodiu sau sarea de bucătărie. Combinaţia de unul sau mai mulţi atomi se numeşte o moleculă. Cu cît numărul de atomi conţinuţi într-o moleculă este mai mare, cu atît mai mari sînt dimensiunile moleculei. Substanţele chimice simple, cum este Na CI, conţin un număr mic de atomi şi sînt calificate în chimie drept compuşi anorganici. Combinaţiile complexe de mai mulţi atomi, formate în general în jurul atomului Carbon (C) sînt numite compuşi organici.

Moleculele organice, numite coloide, care alcătuiesc vegetalele şi animalele, sînt de o mare complexitate. Atunci când ele conţin azot sînt desemnate cu numele de coloizi proteici. Planta îşi înfige adînc rădăcinile în solul umed şi absoarbe elementele minerale anorganice care sînt transformate de energia luminii solare în substanţe organice coloidale. Vine un viţel şi mănâncă această plantă. Activitatea sa digestivă transformă proteina plantei în muşchi. Hrana naturală a omului este planta sau animalul care a mîncat planta. Ştim că corpul uman nu poate să crească, să se dezvolte şi să-şi repare stricăciunile fără un aport corespunzător de proteine.

Proteinele constitue celulele corpului: proteinele de calciu din oase, proteinele de sodiu din ficat, proteinele de potasiu din pancreas, proteinele de fier şi de cupru din sîngele roşu, proteinele de sulf din ţesuturile de legătură.

Omul obţine proteinele de care are nevoie din sursă animală sau vegetală. Lactatele, ouăle şi carnea sînt compuse din proteine animale. Toate vegetalele conţin şi ele proteine, în special mazărea şi fasolea. S-a vorbit mult despre presupusa superioritate a alimentelor de origine animală asupra celor de origine vegetală ca surse de proteină; aşa s-a născut concepţia populară greşită conform căreia omul nu ar putea obţine forţă şi sănătate dintr-un regim strict vegetarian. Animalele erbivore îşi construiesc însă oase şi muşchi solizi cu iarbă. Elefantul îşi dezvoltă fildeşii imenşi cu proteina de calciu din frunze. In timpul digestiei şi al asimilării, organismul transformă proteinele din alimente în amino-acizi. Trebuie să subliniem însă faptul că un amino-acid, fie el de origine animală sau vegetală, este întotdeauna perfect identic şi de o egală utilitate pentru hrana corpului. Omul poate trăi cu proteină animală sau vegetală, sau cu amîndouă împreună, cu condiţia ca ficatul să funcţioneze normal.

Ficatul unui animal tînăr funcţionează normal cu lapte – proteina universală. Pentru toate speciile de animale, cel mai bun lapte este laptele matern, “alimentul cel mai aproape de perfecţiune”. Laptele matern conţine proteine, hidraţi de carbon, grăsimi, anumite vitamine practic toate sărurile indispensabile. Cînd animalul este înţărcat, proteina îi este servită sub o altă formă, după cum el este carnivor, erbivor sau omnivor. Proteina este substanţa esenţială din regimul alimentar, în special în perioada de creştere şi de activitate maximă a omului şi a animalului. Pe măsură ce ne apropiem de bătrîneţe nevoile de proteine scad din ce în ce mai mult.

In timpul digestiei proteinele sînt reduse la molecule simple, numite amino-acizi, care sînt elementele constitutive ale ţesuturilor corpului. Există între o sută de mii şi un milion de proteine diferite. Ştiinţa face încă eforturi pentru a înţelege de ce şi cum fucţionează molecula de proteină. Ştim că digestia proteinelor începe în stomac şi se continuă în intestin. Cîţiva amino-acizi ajung în ficat prin intermediul venelor din intestinul subţire. Ficatul fabrică proteinele indispensabile corpului plecînd de la amino-acizii utili şi îi elimină pe ceilalţi o dată cu bila. Cu ajutorul hranei pe care o absorb, celulele trebuie să se multiplice şi să se reproducă. Asta ne conduce la una dintre fucţiile cele mai miraculoase ale fantasticelor celule corporale, de care am vorbit deja puţin mai înainte, dar care este atît de importantă încît merită să revenim asupra ei.

Multiplicarea celulelor depinde de un compus al iodului conţinut în hormonul tiroidei. Acest hormon ajunge în celule prin nişte corpusculi de sînge alb numiţi limfocite. Reproducerea şi multiplicarea celulelor este imposibilă în absenţa limfocitelor sau a hormonului tiroidei. Cadenţa reproducerii celulelor este foarte variabilă. In timpul vieţii embrionare ea este foarte rapidă. La vîrsta adultă cadenţa este foarte încetinită, în afară de cazul în care este nevoie să se repare sau să se înlocuiască ţesuturi deteriorate sau distruse, în timpul perioadei de creştere – în copilărie şi în adolescenţă – formula sanguină pune în evidenţă un exces de limfocite (numită leucocitoza copilăriei) care este considerat ca fiind o stare normală.

Cînd unele celule sînt deteriorate sau distruse datorită unui accident sau datorită bolii, se impune repararea sau reconstituirea lor. In acest scop corpul trimite în suprafaţa afectată un flux sanguin bogat în limfocite. Concentraţia de limfocite în ţesuturile deteriorate este un fapt histologic demonstrat. Faptul că limfocitele transportă elemente indispensabile multiplicării celulelor pare a fi evident, dat fiind că observaţia microscopică arată că acolo unde nu sunt limfocite nu are loc nici reproducţia. Distrugerea rapidă şi repararea lentă în caz de leucopenie (situaţie în care sîngele conţine mai puţine celule albe decît în stare normală) pare să confirme acest fapt.

Deoarece limfocitele sînt necesare pentru realizarea reproducerii biologice, nu este o îndrăzneală să credem că ele transportă elemente vitale, dintre care unele au putut fi colectate în timpul drumului lor prin vasele sanguine şi prin cele ale circulaţiei limfatice. Pentru a susţine această ipoteză să urmărim drumul unei limfocite de la unul dintre centrele de fabricare – splina, de exemplu – pînă la destinaţia finală, celula care trebuie regenerată. Părăsind splina prin vasele limfatice, ea pătrunde în suprafaţa vilozităţilor intestinului unde se îmbogăţeşte cu acizi aminaţi proaspăt fabricaţi prin digestia proteinelor. Natura adună apoi aceste limfocite pline de hrană într-un vas important, canalul limfatic şi le descarcă în venă inferioară situată imediat sub claviculă. Sîngele acestei vene este foarte bogat în hormon tiroidian pentru că glanda tiroidă îşi varsă secreţiile, uşurînd o impregnare rapidă a limfocitelor, lucru fără care dezvoltarea şi reproducerea celulelor este imposibilă.

Marea importanţă a impregnării limfocitelor de către hormonul tiroidian este pusă în evidenţă şi de proximitatea timusului (alt centru de fabricare a limfocitelor). Numeroase vene din timus sînt în legătură directă cu vena tiroidiană. Volumul şi activitatea timusului în timpul copilăriei şi al adolescenţei, ca şi atrofia sa finală atunci cînd corpul a atins maturitatea, întăresc presupunerea că timusul este principalul centru de fabricare a limfocitelor în timpul primei vîrste a vieţii. Pentru a păstra timusul şi tiroida într-o stare de bună funcţionare, proteinele trebuie să fie selecţionate cu grijă în timpul perioadei de creştere. Tiroida are nevoie de proteine bogate în iod, în timp ce timusul şi limfocitele au nevoie de amino-acizi care conţin fosfor. Furnizarea tipului şi a cantiţăţii corespunzătoare de proteine este unul dintre factorii principali ai dezvoltării armonioase a individului.

Este important să subliniem faptul că, proteinele fiind alimente stimulante şi cu gust agreabil, consumăm mai mult decît are nevoie în mod real corpul. “S-a demonstrat pe bună dreptate -spune dr.P.H.Mitchell în cartea sa “The Mitchell Textbook of General Physi-ology” – că atunci cînd se măreşte cantitatea de proteine alimentare, creşterea considerabilă care ar trebui să se producă în echilibrul total de azot rămâne în urmă. Eventual, corpul va prezenta un echilibru de azot de nivel mai ridicat. Intre timp, o cantitate considerabilă de noi proteine se vor fi acumulat obligatoriu în corp. Nu se produce o excreţie compensatorie a excesului de deşeuri care conţin azot. In acest sens, ne putem aştepta ca un animal de experienţă, care a fost hrănit cu mult mai multe proteine decît nevoile sale reale, să poată rezista efectelor unui regim sărac în proteine pe o perioadă destul de lungă. Organele care servesc drept acumulatori limitaţi de proteine sînt ficatul, ţesuturile intestinale şi rinichii. Se ştie, graţie experienţei făcute pe animal cu un regim bogat în proteine, că greutatea şi conţinutul în proteine ale acestor organe cresc direct proporţional”.

Statistici recente au demonstrat că un american mediu (poporul ăsta este cel mai mare consumator de carne din lume) consumă pe an, aproximativ, o cantitate de carne egală cu greutatea sa corporală – cca 85 kg. Este un obicei, în zilele noastre, să se mănînce carne de trei ori pe zi. Carnea are un efect de încălzire asupra corpului. După consumarea unor alimente bogate în proteine efectele lor se prelungesc timp de mai multe ore şi aceasta este motivul pentru care senzaţia de foame apare numai după o bună perioadă de timp.

Din cauza acestui efect stimulant, un exces de proteine în hrană dă o impresie de confort; numai că, pentru medicul priceput, există o mare diferenţă între această stare euforică şi adevărata sănătate. Prea mulţi oameni, unii aparţinînd chiar profesiei medicale, nu ştiu să distingă între sănătate şi stimulare şi nu-şi dau seama că stimularea poate să conducă la boli grave. Cînd acest lucru se produce va fi nevoie, ani la rînd de un regim fără proteine care să-i permită organismului să-şi regăsească echilibrul.

Răul nu este prea mare dacă excesul rezultă dintr-un consum prea mare de alimente naturale (adică aşa cum le găsim în natură şi nu falsificate de om), corect preparate şi bine tolerate de către ficat. Feluri de mîncare din carne sau peşte, prăjite, sărate, conservate în grăsime sau în saramură, nu sînt alimente naturale corect preparate. Dacă mîncaţi cum nu trebuie, o bună parte a activităţii organismului dv. constă în a se debarasa de hrana proastă pe care i-aţi administrat-o. Cînd aţi absorbit proteine care putrezesc în intestin şi acidulează ficatul, calea pentru boală a fost deschisă şi totul se poate termina cu un dezastru.

Deoarece ficatul este organul cel mai imporant al corpului, să-i observăm un pic evoluţia pentru a stabilii ce fel de proteine îi convin cel mai bine. Regimul alimentar din epocile primitive era extrem de simplu. Timp de mii de ani hrana a fost consumată complet crudă, iar mai tîrziu, în caz de boală, se recunoştea valoarea unui regim de proteine crude. Hipocrate prescria laptele pentru tuberculoză iar alţi medici recomandau sangele proaspăt pentru a trata aceeaşi boală.

Mult timp s-a atribuit ouălor crude o valoare terapeutică. Pentru a-şi asigura forţa şi sănătatea, pieile roşii din Canada consumau, crude, glandele suprarenale ale animalelor şi uneori chiar ficatul lor tot crud. Şi în zilele noastre încă, eschimoşii mănîncă, în caz de boală, peşte crud. Iar întoarcerea, la vîrsta bătrîneţilor slăbite, la o cură de lapte crud demonstrează eficienţa unui regim simplu pe bază de proteine crude.

Laptele este foarte uşor digerat în stare crudă. Legumele cu conţinut bogat de proteine sînt digerate mai greu decît proteinele animale. In ultima instanţă, însă, alegerea proteinelor — chiar şi a celor bune – depinde de metabolismul ficatului fiecărui individ.

Aş vrea să insist asupra necesităţii de a administra calitatea şi cantitatea de proteine corespunzătoare, mai ales copiilor. Adevărat, proteinele modelează corpul, dar un corp sănătos nu va putea fi construit decît cu proteine de calitate corespunzătoare, bine tolerate de către ficat. Amintiţi-vă că avem acelaşi ficat ca şi omul cavernelor şi că trebuie să selecţionăm şi să întrebuinţăm preteinele cu discernămînt. Pentru că oaia trăieşte în mod natural în păşunile de la munte, carnea sa este cea mai indicată pentru consumul uman. Trebuie să o mîncăm însă în sînge. Urmează apoi carnea de vacă. Peştele şi păsările de curte sînt în general prea mult pregătite şi, din această cauză, susceptibile de a putrezi în intestin. Aceeaşi rezervă faţă de carnea de porc şi faţă de măruntaie. Ouăle sînt utile datorită gălbenuşului de preferinţă crud sau puţin pregătit. Albuşul de ou n-ar trebui niciodată prăjit.

Pentru regenerarea glandelor suprarenale epuizate nimic nu este mai bun decît gălbenuşul crud, bogat în fosforul atît de necesar.

Am avut ocazia să aplic acest tratament unei ziariste celebre din Hollywood. Intr-o zi, în timpul unei plimbări a leşinat. Cînd a venit în cabinetul meu, mi-a spus că lucrase foarte mult pentru că, în plus faţă de articolele sale din ziar, terminase o carte şi făcuse un turneu de conferinţe în Canada. Examenul meu a confirmat faptul că era complet epuizată. Văzînd în ce stare gravă se găsea, i-am spus: “Data viitoare cînd o să mai leşinaţi, riscaţi să nu vă mai reveniţi de loc”.

Am internat-o în clinică, într-o cameră puţin luminată, i-am interzis să vorbească cu cineva şi i-am prescris un regim de gălbenuşuri de ouă fierte moi şi de supe din fasole verde şi dovlecei.

“O să înnebunesc, mi-a spus.

– O să vedem, i-am răspuns”.

In prima zi a fost agitată şi a dormit prost. A doua zi a dormit cinci ore iar a treia zi zece ore în şir. A ajuns să doarmă 14 ore pe zi şi să se relaxeze în restul timpului. După zece zile i-am permis să părăsească clinica şi să-şi reia munca dar fără surmenaj. De atunci nu i s-a mai întîmplat niciodată aşa ceva.



Vrei să fii la curent cu toate postarile de pe websitul nostru? Abonează-te acum ... Vei putea primi de la noi prin WhatsApp cele mai noi articole publicate.

Join WhatsApp Group