Dr. Henry G. Bieler – Greutatea dumneavoastra: prea mare sau prea mica?

Există două categorii de oameni care trebuiesc căinaţi: graşii care vor să slăbească şi slabii care vor să se îngraşe. Mii de cărţi au fost scrise despre obezitate dar numai puţine persoane reuşesc să scape de kilogramele în plus. Drăcuşorul numit “poftă de mâncare” nu se sinchiseşte nici de avertismentele doctorilor nici de produsele de laborator care ne promit că “slăbim fără să suferim”.

In toate ţările civilizaţiei noastre regimurile de slăbire sînt un subiect de conversaţie foarte frecvent. Publicul este avertizat fără încetare că obezitatea este una dintre cele mai serioase probleme de sănătate dar ea continuă să rămînă una dintre bolile cele mai greu de îngrijit. Obiceiurile noastre alimentare ca şi moravurile noastre sociale fac problema şi mai dificilă: băuturi alcoolizate cu gustări bogate în calorii la toate manifestările sociale sau mondene; cafea cu frişcă şi prăjituri, bomboane, ciocolată, băuturi îndulcite toată ziua.

Unii pacienţi pierd un pic din greutate pentru un timp, dar nu întîrzie să recupereze repede kilogramele pierdute. O alternare de perioade grase, în care mâncăm fără nici o restricţie, şi de perioade slabe, în care se impune un regim draconic, cu o succesiune corespunzătoare de cîştiguri şi de pierderi în greutate, este mult mai dăunătoare decît o stare permanentă de obezitate. Această mişcare de flux şi de reflux pare să fie una dintre cauzele hipertensiunii şi ale daunelor aduse vaselor sanguine.

A urma un regim pentru a slăbi este un proces care se impune toată viaţa. Dacă vă hotărîţi să pierdeţi din greutate trebuie să vă daţi silinţa să nu vă mai îngrăşaţi niciodată.

Avînd în vedere tot ce s-a tipărit, fără mari rezultate, în cărţi, reviste sau ziare, abordez acest subiect cu oarecare ezitare. Concluziile la care am ajuns depăşesc însă mult simpla eliberare a unei hîrtii pe care este menţionat un regim sărac în calorii.

Există două tipuri de persoane obeze. Petrecăreţul rotofei, individ de tip suprarenal, amator de mîncare bună şi de vin bun, căruia nu-i pasă de pîntecele care continuă să crească. Celălalt tip se nelinişteşte din cauza obezităţii lui, o simte ca pe o ameninţare pentru sănătatea sa şi pentru aspectul său şi caută cu disperare un mijloc care să-i permită sa-şi uşureze povara. Fără să vrea să sufere, el este mereu în căutarea unui produs – aliment de regim, pilulă, pîine specială, oţet – care să facă treabă în locul lui.

După opinia mea, nu există decât două moduri de a reduce greutatea:

(1) printr-un post complet, care înseamnă să nu mănînci nimic dar să bei apă cîtă pofteşti.

(2) printr-un regim special, bazat pe nevoile pacientului.

Din cînd în cînd, articole de ziar subliniază eficienţa postului ca şi cum ar fi vorba de o terapeutică nou descoperită. Nu-i însă nimic original, pentru că şi Biblia face dese aluzii la post iar Hipocrate a folosit metoda care, de-a lungul anilor, a fost cînd larg întrebuinţată, cînd total neglijată. Umoristul Mark Twain afirma că dobîndise o faimă solidă de medic spunîndu-le prietenilor săi obezi să facă ceea ce făcea el: “Postiţi timp de 48 de ore” în momentul de faţă, unii medici recomandă din nou un post controlat în clinică celor care nu reuşesc să slăbească prin alte metode. Rezultatele sunt tot mai spectaculoase pe măsură ce kilogramele dispar. Postul total însă poate fi, iar adesea chiar este, o metodă periculoasă, în afară de cazul în care pacienţii sînt selecţionaţi şi supravegheaţi cu grijă în clinică de un medic care cunoaşte temeinic tehnica postului. Nu urmaţi niciodată, din proprie iniţiativă, un post necontrolat mai mult de două zile.

Iată în ce constă pericolul: atunci cînd vrem să postim, este foarte important să ştim dacă obezitatea rezultă dintr-o acumulare normală de grăsimi sau dintr-o stare de balonare toxică.

In primul caz, postul cu apă distilată este, în general, bine suportat, benefic şi eficient, pentru că pacientul se hrăneşte din rezerva lui de grăsime, Greutatea se “evaporă” pur şi simplu, într-un ritm de 1000 -1500 gr pe zi. Foamea este resimţită, în general, în primele două zile, apoi dorinţa de a mînca devine din ce în ce mai puţin imperioasă. Am văzut pacienţi care au pierdut 12 kg după un post de 10 zile. Aceste rezultate spectaculoase, realizate fără mult efort, sînt de un real ajutor unei persoane care suferă de un exces cronic de greutate (obezitate încăpăţînată) atunci cînd alte metode, cum ar fi cea a caloriilor limitate, rămîn ineficiente.

In cel de-al doilea caz, postul poate grăbi o criză acută de toxemie, care poate avea urmări grave şi cauza chiar moartea.

Asta ne arată că postul nu este un joc cu care să te amuzi ci care necesită un control medical riguros. Cei care suferă de obezitate trebuie să nu uite că starea lor nu a apărut de azi pe mîine. Metoda cea mai sigură, în consecinţă, este să urmezi un proces progresiv de eliminare şi de dezintoxicare, prin scurte posturi repetate care nu impun un efort exagerat unor organe delicate şi obosite. Cea mai mare parte a celor care postesc suferă de slăbiciune şi ar trebui să facă foarte puţină mişcare, dacă nu chiar să stea la pat.

Iată ce mărturiseşte un medic care era cam grăsuţ şi care s-a supus unui post total controlat împreună cu alţi 57 de pacienţi: “Este mijlocul bun pentru a începe procesul deoarece nici un alt program nu m-a ajutat. După post, îmi este mult mai trşor să mă angajez într-un plan de lungă durată cu care să pot trăi, absorbind suficientă hrană pentru nevoile mele zilnice”. In ceea ce priveşte a doua metodă de reducere a greutăţii relativă la diete speciale – nu voi vorbi despre ea decît mai tîrziu, în relaţie cu unele cazuri extrase din dosarele mele.

Au existat tot atîtea schimbări ale modului de a trata obezitatea ca şi în moda feminină, într-o carte publicată în 1888 “Raportul dintre alimentaţie şi boală”, dr. James H. Salisbury a fost printre primii care au făcut legătura între obezitate şi consumul de zaharuri şi de făine. El îşi trata pacienţii printr-un regim corectiv compus din carne, legume şi fructe, datorită căruia îi vindeca nu numai de obezitate dar şi de alte boli cum ar fi artritismul şi tuberculoza. După opinia lui, fermentarea minelor provoca formarea de acid acetic (oţet). Putea de altfel să producă bolnavilor aceleaşi simptome dezagreabile administrîndu-le oţet.

Unul dintre efectele oţetului este de a “suge” fosforul din corp şi de a stimula glanda tiroidă. Pe măsură ce fosforul se epuizează, funcţia suprarenală este atenuată pentru că fosforul este unul dintre componenţii activi ai secreţiei suprarenale. Salisbury a observat atîtea simptome dezagreabile şi periculoase la pacienţii supuşi regimului cu oţet încât în a noua zi a trebuit să oprească experienţa. Printre simptomele puse în evidenţă: dureri de cap, congestii ale gîtului, expectoraţie prin mucoasă, dureri cardiace, transpiraţie acidă, alternanţă de febră şi frisoane, puls rapid. Pacienţii pierdeau în greutate din cauza activităţii stimulate a tiroidei şi a deficienţei suprarenalelor. In urmă cu numai 40 de ani, oţetul era încă recomandat pentru păstrarea liniei şi tinerele femei îl foloseau în mod curent. Tratamentul a fost sigur la originea unor cazuri de tuberculoză. Oţetul este un deşeu corporal şi poate fi uneori găsit în urină. Administrat în doze mici el poate avea un efect stimulator, asemănător sucului de lămâie. Dar nu trebuie să-l folosim pentru a slăbi.

Horace Fletcher afirma că dacă mestecaţi fiecare înghiţitură de mîncare pînă cînd ea alunecă pe nesimţite în gît, veţi beneficia nu numai de valoarea nurtritivă ci veţi pierde şi în greutate pentru că veţi mînca mai puţin. Este constatat că majoritatea oamenilor mănîncă prea repede. Dacă ar mînca mai încet s-ar simţi mult mai bine.

Mai tîrziu, unii medicii, şi în special dr. Blake F. Donaldson, au preconizat, pentru a lupta împotriva obezităţii dar şi a altor boli, un regim total de carne. După părerea mea, acest exces de proteine poate avea efecte toxice în cazul persoanelor suferind de o insuficienţă hepatică sau poate provoca apariţia unor furunculi sau a altor boli ale pielii ca urmare a formării acizilor graşi toxici. Este absolut sigur că regimul cu doze mari de proteine produce slăbirea dar el riscă să declanşeze şi alte boli. Iată de ce nu pot să-l recomand.

Cînd mari consumatori de carne vin să mă consulte, nu pot suprima brutal carnea din regimul lor pentru că ar muri de inaniţie. In primele şase luni nu mă ating de raţia lor de came, apoi mă străduiesc să o înlocuiesc progresiv cu supe şi legume. (Acest subiect este tratat mai pe larg în capitolul “Proteinele pot distruge corpul”).

Deşi nu sunt de acord cu regimul exclusiv din carne al dr. Donaldson, îi împărtăşesc părerea în ceea ce priveşte critica pe care o face glutamatului de sodiu sau de potasiu, un parfum care îmbunătăţeşte gustul mîncărurilor gătite şi căruia i se face multă publicitate, sub diverse denumiri. Iată ce spune Dr.Donaldson în “Strong Medicine”:

Regula cea mai înţeleaptă este să nu cumpăraţi nimic care conţine acest glutamat. S-au scris cărţi de bucătărie întregi unde se vorbeşte de glutamatul de sodiu pentru “a parfuma hrana”. In loc să parfumeze, el irită peretele stomacului în aşa măsură încît se poate ajunge la o congestie acută. Congestia acută provoacă o senzaţie de foame. Japonezii ne trimiteau cantiţăţii uriaşe înainte de ultimul război în schimbul fierului nostru vechi dar acum uzine importante din ţara noastră îl revarsă peste marele public. Fabricanţii nu sunt prea inteligenţi atunci cînd îşi ascultă chimiştii. In momentul în care lumea îşi va da seama că o congestie acută reprezintă aproape drumul ideal care favorizează cancerul acestui organ la un indidvid predispus, în acel moment supele în conservă îşi vor schimba destinatarul”.

Eu însumi am constatat că glutamatul monosodic, în afară de faptul că irită papilele gustative ale limbii şi, în consecinţă, ameliorează parfumul alimentelor, stimulează şi glanda tiroidă şi accelerează bătăile inimii. Acest lucru, bineînţeles, va tinde să facă pacientul să slăbească şi seamănă, prin efectul său, cu extirparea tiroidei.

Sfatul de a mînca mai puţin nu este niciodată întîmpinat favorabil de către pacienţi. Ei au obiceiul de a înghiţi o anumită cantitate de hrană şi nu sînt mulţumiţi decît atunci cînd şi-au umplut bine stomacul. Aşa că preferă să mănînce cît poftesc adăugînd alimentelor anumite substanţe care au meritul, se spune, să-i apere împotriva obezităţii ameninţătoare.

Aceşti aditivi, fie că este vorba de parfumuri sau de uleiuri, sînt adeseori ineficienţi şi aproape întotdeauna periculoşi.

Acum aproape 40 de ani, Sir W. Arbuthnot Lane, chirurg la Guy’s Hospital din Londra, s-a ocupat de intoxicaţia intestinală cronică şi de constipaţie. In încercările sale pentru a găsi laxative uşoare, neiritante, el a experimentat mai multe uleiuri şi a ales pînă la urmă să utilizeze o substanţă lichidă numită “petrolatum” (ulei mineral). A observat o tendinţă de slăbire a pacienţilor care absorbeau acest ulei. Începînd de atunci, numeroase cure împotriva obezităţii au introdus în regimurile lor diverse uleiuri dar, cum cea mai mare parte dintre ele erau iritante chimic pentru mucoasele intestinale, s-a observat că nu erau utile decît uleiurile neutre neiritante.

Astăzi opera lui Lane este uitată dar o nouă terapie bazată pe uleiuri s-a răspîndit în regimurile de slăbire.

Orice propunere de regim care pretinde că este puţin importantă cantitatea de calorii absorbite nu are nici o bază ştiinţifică. Pentru că aceste calorii contează şi încă esenţial. Este periculos să absorbiţi mari cantităţi de uleiuri sau pilule care să taie pofta de mîncare. Unele regimuri recomandă să te rezumi, cîteva zile la rînd, numai la o combinaţie de două produse: carnea de oaie şi ananas – grepfrut şi cafea amară – banane şi lapte degresat. Sînt diete echilibrate prost şi montone. Regimul grepfrut şi cafea neagră este nociv în mod cu totul special. Aciditatea puternică a grapefrutului riscă să epuizeze sodiul din ficat, în anumite cazuri, un regim pe bază de grepfrut este răspunzător pentru pierderea dinţilor.

Problema obezităţii este una de o importanţă reală. A căra o greutate inutilă nu este numai o chestiune de imagine, este şi o chestiune de longevitate. Cineva a spus pe bună dreptate: Cu cît căraţi mai multă greutate corporală, cu atît mai puţin timp o s-o căraţi”.

După părerea mea, înainte de a trata un caz de obezitate, pacientul trebuie plasat întruna din următoarele trei categorii: (1) mare mîncău; (2) cauze endocrine; (3) excedent toxic de greutate.

Persoanele din prima categorie sînt probabil cele mai numeroase. In acest caz, tratamentul logic este să restringi cantitatea de hrană absorbită. Obiceiurile lor alimentare sunt însă atît de bine fixate încît le este greu să renunţe la ele şi, dacă o fac, încep să mănînce între mese sau se scoală noaptea pentru a vizita frigiderul, ceea ce nu face decît să le sporească obezitatea. Pentru ei este esenţial să li se prescrie alimente conţinînd cît mai puţine calorii. Le recomand să-şi înceapă masa printr-o supă de legume făcută în casă (niciodată din conservă), urmată de o salată uriaşă, astfel îneît stomacul lor este practic umplut înainte de a servi feluri mai bogate. Pauza pentru cafea, destul de generalizată în zilele noastre, este dăunătoare liniei mai ales dacă cafeaua este însoţită de frişcă sau de prăjituri. Recepţiile cu cocktail reprezintă de asemenea mari tentaţii calorice. O doză mare de voinţă este foarte importantă, deşi rară, în cazul obezilor.

Dacă simt nevoia să “ronţăie” între mese şau în faţa televizorului, recomand fructe crude sau fierte, niciodată uscate (pentru că sunt prea bogate în zahăr). In acest mod, pierderea în greutate va fi progresivă dar nu spectaculoasă. O reducere sănătoasă a greutăţii nu se poate efectua însă cu o rapiditate miraculoasă. Am remarcat că cel mai bun mijloc de a cîştiga bătălia pentru o talie avantajoasă este o retragere lentă dar constantă. Este ceea ce a făcut una dintre pacientele mele de o oarecare vîrstă.

Cînd am văzut-o, în martie 1961, avea 75 de ani şi cîntărea 70 de kg. Tensiunea arterială era 21/10. Luase pilule fară prea mari rezultate. Am suprimat pilulele şi am prescris următorul regim. La sculare, apă caldă. Mic dejun: infuzie de trifoi roşu, fructe fierte în vapori şi o mică farfurie cu cereale fierte. Dejun: carne în sînge, de vacă sau de oaie, legume nefăinoase fierte, piure de cartofi cu puţin unt. In cursul după amiezii: un singur fel de fructe crude sau fierte, Cină: o farfurie plină de dovlecei sau de fasole verde, came de vacă în sînge şi un cartof fiert. La culcare: fructe sau supă de legume. Era o alimentaţie amplă şi nu s-a văitat niciodată ca îi este foame. I-a fost uşor să respecte regimul şi cînd am revăzut-o, în iunie 1964, tensiunea era de 13/7, greutatea se stabilizase la 56kg. şi nu prezenta nici un simptom.

La obezii de tip endocrinian problema este diferită. Indivizii care suferă de această boală sînt în general de tip suprarenal sau prezintă anumite dereglării ale glandelor suprarenale. Iau în greutate fără să mănînce excesiv. Avînd scheletul solid al calului de povară, ei acumulează grăsimea prin absorbţia zaharurilor, făinelor şi a materiilor grase. Un regim de carne slabă, băuturi neîndulcite, fructe proaspete şi fierte legume nefăinoase fierte le va fi benefic – dacă îl urmează cu asiduitate. Smîntîna, untul, ouăle, grăsimile animale şi sosurile trebuiesc eliminate. Se va recomanda exerciţiul fizic pentru a se păstra tonusul muscular şi pentru a favoriza combustia compuşilor de carbon. Trebuie însă început cu mişcări uşoare şi trecut progresiv la exerciţii mai dificile.

Unul dintre pacienţii mei era un obez de tip suprarenal. Cîntărea 102 kg. şi avea tensiunea 11/8. Nu se plîngea de nimic dar dorea să coboare la 80 kg. I-am prescris un regim fără zahăr şi pîine. Respectînd cu scrupulozitate dieta, a pierdut 12 kg. In 5 luni, apoi greutatea a crescut progresiv pnă la 100 kg. Este un exemplu specific de tip suprarenal şi este probabil imposibil să-i reduci definitiv greutatea.

O altă formă de obezitate endocriniană este constatată în cazul epuizării glandei tiroide, dar această formă este puţin frecventă. Tratamentul constă în a prescrie extracte de tiroidă sau alimente bogate în iod, şi în a interzice făinoasele. Atunci cînd glanda tiroidă nu este prea deteriorată, absorbţia extractelor de tiroidă este urmată de o transformare miraculoasă. Din această reuşită s-a născut, poate, utilizarea extractului de tiroidă în toate cazurile de obezitate, fără discriminare. Este o terapeutică greşită bazată pe o proastă interpretare a metabolismului de bază, care depinde nu numai de activitatea glandei tiroide dar şi de funcţia mai mult sau mai puţin deficientă a capsulelor suprarenale şi a ficatului.

Mulţi pacienţi suferind de o insuficienţă hepatică sau suprarenlă au un nivel al metabolismului foarte scăzut, în ciuda supra-activităţii glandei tiroide. Aceştia reacţionează prost la tratamentul cu extract de tiroidă care poate provoca depresii nervoase sau tulburări cardiace.

Cînd utilizăm estimarea cu iod în sînge (iodul legat de proteină) pentru a evalua activitatea tiroidei, nu trebuie să uităm că în procesul însuşi de neutralizare a toxinelor, iodul poate fi legat atît de strîns de molecula de proteină toxică încît testul nu reuşeşte să-l pună în evidenţă. Asta riscă să dea impresia că tiroida bolnavului este sub nivelul normal, atunci cînd de fapt, ea este supra-activă; din nou riscăm să facem mult rău administrînd extract de tiroidă.

Tratamentul celei de-a treia categorii, obezitatea toxică, ridică medicului cele mai grele probleme. In acest caz, greutatea superfluă este datorată retenţiei de apă şi de mucus în canalele limfatice. Ficatul şi rinichii, deficienţi, nu pot elimina destul de repede materiile toxice care se aglomerează în ţesuturi şi le umflă. Atunci cînd aceşti bolnavi se supun la regim sau la post, efortul digestiei este uşurat la nivelul ficatului şi al rinichilor iar pacientul suferă de ceea ce numin o “criză de eliminare”. Se sperie şi nu mai are curaj să urmeze tratamentul. Există în general un tip de hrană a cărei digestie imperfectă este cauza tuturor tulburărilor. Ficatul poate fi sensibil la zaharuri, pîine, grăsimi, proteine, cafea, ceai, ciocolată, oţet, sare şi orice alt condiment. Medicul atent poate determina de obicei care aliment este incompatibil iar vindecarea depinde de eliminarea vinovatului din regim. Este de asemenea probabil ca aceşti bolnavi să prefere alimentele care sînt cele mai toxice pentru ei, din cauza virtuţilor lor stimulante. Hrana de care au cel mai mult poftă, pentru că pare să îi remonteze, îi conduce pe nesimţite la ciroza ficatului. Dacă îi facem să postească 48 de ore, putem găsi în urina lor mari cantităţii de otrăvuri periculoase. Va fi pentru medic o indicaţie preţioasă pentru elaborarea regimului, ale cărui-prime rezultate ar putea să pară de-a dreptul miraculoase. Cu un regim bine dozat, aceşti pacienţi pot pierde 5 kg pe săptămînă. Ceea ce pierd, este umflătura toxică, în principal apa strînsă în jurul sărurilor şi a toxinelor în exces.

Obligaţi la un regim mai normal, aceşti pacienţi suferă îngrozitor din cauza lipsei de stimulare, se simt slăbiţi şi epuizaţi şi au nevoie de repaus la pat. Aceste simptome neplăcute trebuie să le fie explicate înainte de începerea tratamentului. După acest stadiu iniţial de slăbiciune, pe măsură ce ficatul îşi reia funcţionarea normală, energia revine şi starea lor cea nouă este mult mai diferită de ceea ce, înainte, nu era decît o stare de stimulare toxică.

Aceste simptome complexe au fost perfect înţelese şi descrise de dr. Alexis Carrel în cartea sa intitulată “Omul, acest necunoscut”. Medicii însă au profitat în general prea puţin de pe urma remarcabilelor observaţii ale dr. Carrel.

Dacă un individ bolnav de această obezitate toxică se vindecă cu ajutorul unui regim adecvat, este absolut indispensabil ca alimentele la care este alergic să fie eliminate din dieta sa pentru tot restul vieţii. Nu-i va fi greu să o facă pentru că se va simţi mult mai bine mîncînd hrana care i se potriveşte.

Iată un caz care ilustrează alergia la un anumit aliment. O femeie de 46 de ani a venit la mine să mă consulte pentru obezitate şi oboseală cronică. La vîrsta de 19 ani, cînd cîntărea 45 de kg, medicul ei i-a prescris un medicament pentru a reduce ceea ce el credea să fie o hiperactivitate a glandei tiroide. Greutatea a crescut la 60 de kg, aproximativ normală pentru vîrsta ei. S-a măritat, a rămas însărcinată şi, în 1926, după naşterea primului copil, cîntărea 90 de kg. Nu a pierdut nimic din greutate după naşterea celui de-al doilea copil. In anii următori greutatea ei a oscilat între 80 şi 90 de kg. A venit la mine în 1957, cînd cîntărea 82 de kg. Suferea în mod manifest de o indigestie făinoasă cu umflare toxică. In urma unui regim lipsit de făinoase umflătura a dispărut iar greutatea i-a scăzut la 72 de kg, ideală pentru ea. Deşi a fost avertizată nu a putut să reziste tentaţiei prăjiturilor, o dată în 1961 şi de două ori în 1964. De fiecare dată a avut neplăceri cardiace, ultima destul de gravă. Acum se hrăneşte exclusiv cu legume crude şi fierte nefăinoase, cu carne în sînge şi cu fructe. Duce o viaţă foarte activă şi nu prezintă nici o urmă de umflare toxică sau simptome cardiace.

A cîştiga în greutate este uneori o problemă la fel de grea ca a pierde în greutate. Individul slab, de tipul cal de curse, care are în general o glandă tiroidă supra-activă şi capsulele suprarenele slabe, rămîne slab ani la rînd. Tiroida arde literalmente hrana înainte ca organismul să aibă cea mai mică posibilitate de a o pune în rezervă sub formă de grăsimi. Adesea, pentru a acoperi cu carne carcasa sa osoasă, el se îndoapă cu zaharuri şi pîine, care stimulează şi mai mult tiroida, şi după o digestie dificilă şi o noapte de palpitaţii cardiace, se scoală şi constată că a mai pierdut un kilogram. Abuzul de alimente grase provoacă, pe de altă parte, indigestii care îl împiedică să absoarbă o cantitate normală de hrană. Unii beau mai mult lapte, dar creşterea în greutatea nu este decît provizorie.

In cazul individului prea slab, am observat că cele mai grave erori de dietetică erau comise pur şi simplu pentru că oamenii îşi imaginau ca este de ajuns să te îndopi pentru a deveni obez. Este poate cazul gîştelor de la fermă cărora li se menţine ciocul deschis pentru a le introduce o grămadă de hrană în gît. Acest sistem nu se potriveşte însă fiinţelor umane, în special celor de tip tiroid, care sînt adesea îndopaţi cu smîntînă şi cu unt pînă cînd fac un icter sau se acoperă de coşuri şi de furuncule. Este de preferat să fie lăsaţi să-şi urmeze înclinaţiile, pe plan dietetic, mîncînd ceea ce le place. Către vîrsta de 50 de ani, cînd activitatea tiroidei lor se restrînge adesea, ei se îngraşă şi devin uneori chiar obezi continuîndu-şi regimul din trecut. Unul dintre semnele caracteristice ale individului de tip tiroidian, fie el slab sau gras, este lipsa poftei de mâncare la micul dejun. Asta se datorează în general absorbţiei unei mese copioase seara, cauză a unei stări biliare. Individul nu-şi recapătă echilibrul chimic decît abţinîndu-se de la micul dejun. Dacă ar evita să mănînce prea mult seara, şi-ar recăpăta pofta de mîncare dimineaţa şi s-ar simţi bine.

Unii dieteticieni au recomandat renunţarea la masa de seara sau, cel puţin absorbţia unei mese foarte uşoare. Nutriţionista Adele Davis ne sfătuieşte să “mîncăm dimineaţa ca un rege, la prînz ca un prinţ, iar seara ca un cerşetor”. Este indicat pentru o persoană dispepsică să mănînce mai puţin pentru a-şi redobîndi sănătatea.

Se întîmplă să întîlnim pacienţi care au un ficat slab încă de la naştere; în acest caz glanda lor tiroidă, printr-o secreţie prea mare, uşurează funcţia ficatului ajutînd la procesul de dezintoxicare; pentru că fracţiunea de iod din secreţia internă a glandei tiroide este un puternic dezintoxicator. Aceste persoane mănîncă puţin, se simt bine, sînt puternice şi sănătoase mult timp, dar rămîn mereu slabe.

Cabinetele doctorilor sînt însă pline de pacienţi prea graşi. Ei sînt în căutarea unui mijloc comod pentru a pierde greutatea superfluă: o pilulă magică care face să se topească grăsimea, permiţîndu-le în acelaşi timp să mănînce tot ce le place, aşa cum promit unele publicităţi. Din nefericire, Ştiinţa nu a descoperit încă o astfel de pilulă.

Punctul crucial rămîne prezent, aşa cum a scris poetul Walter de La Mare:

Este un lucru foarte straniu

Cît de straniu cu putinţă

Orice ar mînca Domnişoara T

Ea rămîne tot Domnişoara T



Vrei să fii la curent cu toate postarile de pe websitul nostru? Abonează-te acum ... Vei putea primi de la noi prin WhatsApp cele mai noi articole publicate.

Join WhatsApp Group