Dr. Henry G. Bieler – Digestia: prima linie de aparare impotriva bolii

Individul rotofei şi pîntecos, aşezat la masă într-un restaurant, îşi agravează metodic sarcina şi aşa dificilă: supă de cereale cu smîntînă, tratine de pîine albă bogat unse cu unt, o farfurie de spaghete peste care a adăugat brînză rasă şi bucăţele de carne, tartă cu mere, cafea însoţită de frişcă. La masa alăturată un bărbat slab şi zvelt şi-a ales meniul: supă de legume, coastă de oaie la grătar, fasole verde, o uriaşă salată asortată fără nici un condiment, măr copt, totul udat cu un pahar de lapte degresat.

Cum putem observa, omul este în acelaşi timp carnivor (mîncător de carne) şi ierbivor (mîncător de plante). Este de asemenea omnivor (mănîncă de toate). Corpul lui, un mecanism chimic, acceptă orice hrană care îi este oferită. I se întîmplă să expulzeze unele lucruri cu violenţă, prin vomă sau diaree. O parte din hrana absorbită se constituie în rezervă sub formă de grăsimi, pentru timpuri mai grele, restul, după o tratare biochimică complexă, întreţine arderea în cuptoarele nenumăratelor celule ale organismului. Dacă energia disponibilizată prin cea mai recentă absorbţie nu este de ajuns, corpul va cere insistent mai mult şi va urma, probabil, o vizită la frigider. Dacă un individ, pierdut în creier de munte, nu-şi poate potoli foamea decît cu zăpadă topită, corpul înfometat îşi utilizează rezervele de grăsime, apoi propriile sale ţesuturi pe post de combustibil. Cînd întregul carburant a fost epuizat, motorul începe să meargă prost, se opreşte şi urmează moartea. Dereglarea şi moartea intervin şi atunci cînd motorul este alimentat prea des cu un combustibil care nu-i prieşte.

Sistemul digestiv este într-adevăr o rafinărie care îşi fabrică proprii lui combustibili şi produce energie din materiile prime care îi sînt furnizate: proteine, grăsimi, hidraţi de carbon (disociaţi în făine şi zaharuri), vitamine şi minerale. Procesul complex al digestiei se efectuează în canalul alimentar. La o persoană adultă, acesta din urmă se compune, în mare, dintr-un tub de vreo nouă metri lungime, care începe la gură, unde hrana este mestecată şi impregnată cu salivă, pentru a sfîrşi cu anusul, prin care anumite deşeuri sînt eliminate din corp. De-a lungul acestui tub continuu există staţii în care nişte chimişti microscopici transformă alimentele în funcţie de necesităţile corpului disociindu-le, diluîndu-le şi dizolvîndu-le, adăugînd sau eliminînd în acelaşi timp anumite substanţe chimice.

Unele alimente absorbite sînt naturale şi utile; altele sînt inutile şi chiar dăunătoare. Foarte des sistemul digestiv trebuie să accepte nu numai condiţiile grele ale vieţii modeme ci şi o cantitate şi o varietate înspăimîntătoare de alimente, de băuturi, de alcool, de cafeină şi de nicotină, ca să nu mai vorbim de medicamente, pilule şi prafuri prevăzute în cazul unei proaste funcţionări digestive, reale sau imaginare.

In gură, particulele alimentare vin în contact cu primele enzime – molecule de proteine înalt specializate care acţionează drept catalizatori, activînd anumite operaţii. (Metabolismul, ansamblul proceselor prin care carburantul corpului este transformat în energie, depinde foarte strîns de enzime, una dintre cheile de bază ale vieţii. Dacă acţiunea lor normală este împiedicată, motoarele celulare funcţionează prost şi de aici rezultă boala). Secreţiile stomacului, enzimele pancreasului, ale ficatului şi ale glandelor care se găsesc de-a lungul intestinului subţire, acţionează toate asupra particulelor alimentare atunci cînd acestea tranzitează canalul alimentar.

Orice hrană care a fost supusă acţiunii enzimelor şi a fermenţilor în gură şi în stomac se găseşte întinsă ca pe un covor imens, reprezentat de suprafaţa intestinului subţire, lung de 8-9 metri şi acoperit de milioane de perişori care seamănă cu nişte degete animate de o mişcare de du-te vino. Aşa cum şănţuleţele de pe un disc LP pot avea mai mult de un kilometru lungime, tot aşa milioanele de perişori măresc suprafaţa de absorbţie a intestinului subţire. Pe acest “covor” sînt întinse zahăr natural, sub formă de glucoză, minerale şi proteine.

Atunci cînd travaliul chimic este anormal, ca urmare a absorbţiei de hrană care fermentează sau putrezeşte, produşii care rezultă exercită o acţiune iritantă asupra peretelui delicat al intestinului. Acesta încearcă fie să se debaraseze rapid de aceste produse, ceea ce provoacă diaree, fie să oprească avansarea lor printr-o contracţie spasmodică, ceea ce provoacă staza de constipaţie.

Astfel îneît intestinul subţire, cu bogata sa garnitură de celule extrem de delicate şi sensibile, poate fi considerat ca prima linie de apărare a corpului – combătînd neajunsurile cauzate de elementele nutritive nenaturale şi nocive. O absorbţie repetată a acestor elemente dăunătoare va determina întotdeauna inflamarea şi distrugerea unei cantităţi importante de celule. Acesta este momentul în care materiile toxice se acumulează în cantitate atît de mare îneît intră în fluxul sanguin.

Atunci cînd materia alimentară digerată este pe punctul de a fi absorbită, se pun două probleme importante: cea a cantităţii şi cea a calităţii.

Dacă a fost înghiţită o cantitate prea mare de hrană înseamnă că va fi asimilată prea multă materie digerată; şi asta pentru că intestinul nu dispune de un mecanism de reglare care să-i indice cît trebuie să absoarbă. Rezultatul? Individul devine fie obez, fie bolnav.

Boala poate fi acută sau cronică, în funcţie de reacţia glandelor cu secreţie internă. Incă din vremea Romei antice se cunoşteau pericolele supraalimentării. Romanii erau fini cunoscători într-ale mîncării şi ştiau că era necesar să vomite o bună parte din ceea ce mîncau în timpul banchetelor dacă voiau să-şi păstreze sănătatea şi să fie în măsură să se bucure în continuare de plăcerile lor epicuriene. De aceea existau servitoare care circulau printre convivi purtînd recipientele în care strîngeau… ceea ce aceştia vomitau. Poate că se gîndeau la aforismul lui Hipocrate conform căruia cei graşi mor mai devreme decît cei slabi.

In ceea ce priveşte calitatea hranei, s-a observat de multă vreme că “mono-dieta”, sau regimul cu hrană unică la fiecare masă, uşurează considerabil digestia, în special în cazul persoanelor slăbite sau bolnave. Deşi în zilele noastre se discută mult despre virtuţile unui meniu variat, mono-dieta a fost practicată dintotdeauna cu bune rezulatete. Hipocrate recomanda numai lapte celor ce sufereau de tuberculoză.

Un singur fel sau mîncăruri savant dozate, hrana intră în canalul digestiv de trei ori pe zi, şi uneori chiar mai des. Mucoasa intestinală nu poate face altceva decît să absoarbă particulele de alimente digerate pe măsură ce acestea se prezintă. Proteinele, hidraţii de carbon, grăsimile şi mineralele pătrund în sînge şi în limfă. S-a scria mult despre proteine şi despre amino-acizii lor, numiţi pietrele de construcţie ale corpului. Ne vom opri asupra lor în capitolele următoare.

Cred că unele celule, numite limfocite, transportă hrana necesară creşterii şi reproducţiei ţesuturilor corpului uman. Această hrană este proteina naturală care, pentru a fi asimilată, trebuie să fie impregnată cu aport de iod produs de glanda tiroidă. Procesul se produce într-un mod foarte spectaculos şi poate fi observat urmărind una dintre aceste limfocite în cursa ei prin corp.

Fiecare perişor intestinal conţine două feluri de vase: vasele sanguine şi vasele limfatice. Acestea din urmă constituie drumul normal al limfocitelor şi al celorlalte celule cu sînge alb. Ele nu conţin decît rar celule cu sînge roşu, deşi prezenţa celulelor cu sînge alb poate fi constatată în vasele sanguine.

In timpul digestiei, o mare cantitate de limfocite pătrund în vasele limfatice. Pentru a se asigura de o aprovizionare convenabilă cu astfel de celule, Natura a aşezat cel mai important organ pentru fabricarea limfocitelor foarte aproape de intestinul subţire. Acest organ este splina, a cărei funcţie este să trimită armate de limfocite în intestin după fiecare absorbţie de hrană. In cursa lor prin canalele limfatice, aceste limfocite se umplu de aminoacizi, produşi din digerarea proteinelor. Ele sînt apoi îndreptate spre circuitul toracic care ajunge la vena cavă inferioară exact în locul în care secreţia glandei tiroide se varsă în aceeaşi venă, pentru a impregna limfocitele şi a le furniza iodul care permite dezvoltarea şi reproducerea celulelor.

Apoi limfocitele circulă prin vasele limfatice sau prin vasele sanguine unde, atunci cînd împrejurările o cer, trec prin ţesuturi pentru a se îndrepta către un punct unde prezenţa lor este necesară. După ce au aprovizionat celulele (pentru dezvoltarea şi reproducerea lor), limfocitele se întorc în splină unde sînt fie dezintegrate, fie trimise din nou spre intestin pentru un nou ciclu.

Dacă această explicaţie poate apărea ciudată cititorilor mei – şi mai ales prietenilor mei medici – permiteţi-mi să precizez că am expus prima dată această idee într-un articol publicat în decembrie 1928 în revista “Journal of Laboratory and Chimical Medecine”. Doctorul Warren T.Vaughan, redactor şef al revistei, a prezentat articolul meu însoţit de următorul comentariu: “Ipoteza doctorului Bieler este seducătoare. Se spune că nu există nimic nou sub soare, dar această ipoteză nu fusese nicăieri expusă înainte să o facă el.” Cred că această ipoteză este o realitate, confirmată de numeroase cazuri tratate după aceea cu mult succes.

Există două etape în viaţa corpului în care prezenţa limfocitelor este necesară în cantitate mult mai mare decît cea normală: etapa de creştere şi etapele de convalescenţă, în timpul creşterii rapide din copilărie şi pînă la sfîrşitul adolescenţei, se produce ceeg ce se numeşte “limfocitoză infantilă”. Pentru durata acestei perioade, natura a prevăzut un centru suplimentar de fabricare a limfocitelor, timusul, care se atrofiază după adolescenţă.

O altă funcţie interesantă a limfocitelor este aptitudinea lor pentru o acţiune de apărare vizînd repararea stricăciunilor suferite. In termeni patologici, asta se numeşte “infiltrarea micilor celule rotunde”, pe care o putem constata oriunde s-a produs o inflamaţie sau o distrugere a ţesuturilor. Este interesant de observat faptul că celulele afectate sînt reparate mult mai repede decît sînt hrănite celulele normale. După ce reparaţia a fost efectuată, dezvoltarea se continuă normal.

Cred că reparaţiile sînt controlate prin impulsuri ale “creierului abdominal”, sau plexul solar, ale cărui ordine sînt transmise prin nervii sistemului simpatic – totul făcînd parte dintr-un proces automat de auto-apărare. Numeroase experienţe şi observaţii ştiinţifice coroborează această ipoteză. Un animal tînăr, căruia i s-a extirpat timusul, este foarte întîrziat în creşterea sa. Acest lucru este şi mai evident atunci cînd tiroida este extirpată ca urmare a unei afecţiuni a guşei. Unele medicamente pot provoca o degenerescenţă a limfocitelor, determinînd o stare de sub-alimentare şi de încetinire a creşterii şi a reparării ţesuturilor. Alte medicamente, cum ar fi Thalidomida de tristă amintire, pot împiedica în aşa măsură secreţia tiroidiană încît împiedică dezvoltarea celulelor fetale şi copilul se naşte fără braţe, fără picioare sau cu multe alte infirmităţi. Ipoteza contrară, cea a unei suprasaturări a limfocitelor cu aminoacizi şi iodină, ar putea, cred, declanşa cancerul, o înmulţire anormală a celulelor în zona interesată, care se traduce printr-un neoplasm, sau excrescenţă malignă.

In timpul digestiei, hidraţii de carbon şi zaharurile complexe sînt reduse în glucoză simplă care este absorbită de vasele mucoasei intestinale şi arse direct în muşchi. Corpul îşi procură astfel căldură şi energie. Grăsimile sînt şi ele combustibile, dar ele ard, în general, cel mai bine într-un mediu carbo-hidratat. Grăsimile superflue sînt depozitate ca rezervă în anumite părţi ale corpului – fenomen fiziologic care întristează atîtea persoane care se plîng de un excedent de greutate. Grăsimile, ca şi mineralele şi vitaminele, sînt de o importanţă capitală pentru menţinerea vieţii.

Felul în care vă simţiţi, faptul că aveţi chef să cîntaţi sau să suspinaţi – acestea depind de modul în care se realizează carburaţia dumneavoastră. “Nu puteţi să nu ţineţi seama de importanţa unei bune digestii, a spus Joseph Conrad. Bucuria de a trăi depinde de un stomac solid, în timp ce o digestie proastă conduce la scepticism, la idei negre şi la gînduri sumbre”. Medicii cunosc bine aceste “idei negre” exprimate de cei care suferă de tulburări digestive. Cînd corpul lor a fost eliberat de încărcătura toxică pe care o plimba cu sine, o schimbare aproape magică s-a operat la bolanvii pe care i-am tratat.

Mecanismul digestiei este atît de complex încît nu-l putem descrie aici decît în linii mari. Am încercat, aici, să insist asupra rolului important al mucoasei intestinale. Vitalitatea ei asigură o stare bună de sănătate şi nu poate fi menţinută decît printr-o dozare grijulie a cantităţii şi a calităţii hranei. Şi deoarece corpul este, mai mult sau mai puţin, produsul alimentaţiei sale, modificarea echilibrului său chimic printr-un regim este nu numai posibilă dar chiar necesară în cazul unei stări maladive. Acceptînd materia nutritivă bună şi respingînd substanţele iritante (prin vomă sau diaree), intestinul subţire serveşte de prima linie de apărare a corpului împotriva alimentelor nocive şi a otrăvurilor. Erorile de regim, atunci cînd nu sînt grave, nu au în mod obligatoriu efecte imediate, Cînd sînt însă grave, sînt imediat sancţionate. In arhivele mele am numeroase dosare care ilustrează modul în care corpul se debarasează de hrana care nu-i convine. Aleg la întîmplare unul, cel ai unui bărbat de 42 de ani. Luase parte la un prînz cu specialităţi mexicane, puternic condimentate. In timpul nopţii a intervenit o diaree violentă. Asta însemna că organismul lui folosea prima lui linie de apărare – o eliminare rapidă a elementelor nocive. Cînd l-am examinat, intestinul era inflamat din cauza excesului de regim. I-am recomandat repaus la pat şi, ca singură hrană timp de 48 de ore, lapte diluat şi drojdie. Nici nu dorea o altă hrană şi nici nu avea nevoie de ea. Medicamentele, cred, ar fi complicat natura tulburărilor sale. Vindecarea a fost rapidă şi completă. “Am provocat acest atac prin propria mea nebunie, spuse el; n-o să se mai întîmple.”

Fabricanţii de medicamente şi specialiştii literaturii publicitare par să fie obsedaţi de sistemul digestiv. Rafturile farmaciilor sînt înţesate cu remedii patentate, cu pilule şi prafuri destinate să remedieze o proastă funcţionare digestivă; milioane sînt irosite pentru aceste produse. Dacă ar cunoaşte cîtuşi de puţin chimia corpului, utilizatorii acestor medicamente ar recurge la medicina dietetică, şi nu la pilule, pentru a-şi vindeca tulburările digestive. De ce să absorbi o pilulă pe bază de substanţe chimice anorganice atunci cînd aceleaşi substanţe chimice pot fi obţinute organic, plecînd de la produse alimentare naturale. Tubul digestiv, lung de circa nouă metri, are în ficat un aliat preţios în lupta sa continuă pentru protejarea corpului împotriva răului.


Info: Playerul video de pe acest blog doar face enabled la linkul extern, youtube, ok.ru, etc, deci trebuie sa asteptati sa se incarce!


Dacă fiecare dintre vizitatorii acestui blog, care simt că îi ajută aceste informaţii, ar oferi drept multumire, de fiecare dată când intră aici, măcar 5 lei, (atat e transferul minim in cont), ajutorul vostru ar fi minim, practic insesizabil pentru voi, însă pentru noi ar însemna mult. (clik aici pentru mai multe detalii...)