Dr. Henry G. Bieler – Colesterolul si tulburarile Inimii

Unul dintre cuvintele cele mai prost înţelese şi care inspiră cca mai mare teamă este termenul colesterol. Unul dintre pacienţii mei îmi mărturisea dăunăzi: “Nu vreau să las să-mi intre în sînge nici un gram de colesterol. Nu prea ştiu exact ce este, dar ştiu că este o otravă.”

Oameni mai bine informaţi îşi fac de asemenea griji în legătură cu colesterolul şi cu influenţa sa asupra bolilor inimii pentru că ştiu că, după cum spun statisticile, bolile cardiace cauzează mai multe decese decît toate celelalte boli la un loc.

Mult înainte ca acest colesterol să devină obiectul atenţiei generale, am consacrat mult timp observaţiilor care puteau să-mi spună dacă o hrană incorectă produce colesterolul impur. Am ajuns, cred, să găsesc o explicaţie logică a problemei colesterolului şi metoda logică pentru a forma în corp un colesterol pur.

Una dintre problemele cele mai controversate din medicina actuală se referă la colesterol: Este sau nu acesta răspunzător pentru tulburările cardiace? Şi, în această controversă, este vorba despre colesterol în hrană, în sînge, în artere?

Este demostrat că sănătatea depinde de starea arterelor prin care sîngele circulă pentru a ajunge la toate celulele vii ale corpului. Acest curent sanguin este extrem de violent, la fel de impetuos ca un torent de munte. In timp ce malurile unui curs de apă sînt supuse eroziunii, ţesuturile corpului nu sînt afectate de curentul sanguin. Cum de este posibil aşa ceva? Protecţia este asigurată prin lubrifierea pereţilor arteriali. Natura a pus la punct o substanţă anti-frecare în stare să împiedice ca organismul să fie distrus de propriul său flux sanguin. Elementul – cheie al acestui ulei lubrifiant foarte eficient este o substanţă grasă numită colesterol.

Cuvîntul colesterol este foarte complex; el derivă din cuvintele greceşti chole (bilă) şi stereos (solid), precum şi din latinescul olium (ulei). Este un hidrat de carbon foarte complex, de culoare galben deschis, gras la pipăit, cu o compoziţie perfectă pentru rolul pe care îl joacă în menţinerea fluidităţii în circulaţia sîngelui. Chiar dacă hrana nu furnizează nici un aport de colesterol, el este întotdeauna prezent în sînge pentru că ficatul îl fabrică.

In timpul dezvoltării fetusului, colesterolul este furnizat de sîngele matern. După naştere, copilul trebuie să şi-l fabrice singur, uleiul necesar fiindu-i oferit de smîntîna din lapte, furnizată de Natură, cunoscută şi sub numele de materie grasă. Bineînţeles, şi alte grăsimi vegetale sau animale pot fi întrebuinţate cînd sugarul absoarbe şi alte alimente în afară de lapte.

Colesterolul, fabricat de ficat pornind de la grăsimi simple, circulă în sînge cu concentraţia necesară pentru a fi întrebuinţat de celulele care formează pereţii arteriali şi este menţinut aici ca un lubrifiant perfect. Cînd aceste celule sînt uzate, ele sînt eliminate împreună cu colesterolul pe care îl conţin, în timp ce alte celule se formează şi absorb colesterol proaspăt din sînge. Astfel se crează un ciclu continuu de colesterol care este menţinut, atîta timp cît corpul este perfect sănătos, la un nivel specific.

Cînd acest nivel fizilogic este perturbat de un proces de distrugere mai rapid decît cel de reconstrucţie, concentraţia colesterolului în sînge se măreşte şi rezultă o stare de colesterolemie, adică un exces de colesterol în sînge. Analize de laborator simple determină nivelul colesterolului.

Singura condiţie care poate provoca o distrugere mai rapidă decît reconstrucţia colesterolului este deteriorarea pereţilor arteriali. Consumul excesiv de grăsimi şi uleiuri nu poate provoca tulburări arteriale, pentru că organismul le transformă în rezerve, sub formă de grăsime. Tulburări se pot produce numai atunci cînd grăsimi nenaturale sau grăsimi naturale alterate prin încălzire sînt consumate. Compoziţia grăsimilor este în mod special alterată atunci cînd sînt încălzite în prezenţa unor făinoase (de exemplu, cartofi prăjiţi). Am constatat că îi este imposibil ficatului să facă sinteza unui colesterol perfect plecînd de la o grăsime care servise la pregătirea unor făinoase. Colesterolul care rezultă în acest caz, fiind nenatural sau alterat, îşi îndeplineşte defectuos funcţiile sale de protecţie a pereţilor arteriali, se uzează rapid şi dispare, provocînd alte forme de tulburări arteriale cum ar fi arterioscleroza (întărirea sau îngustarea arterelor care îşi pierd astfel elasticitatea), arterita (depuneri grase pe pereţii arteriali care pot jena şi chiar bloca circulaţia sanguină), tromboze coronariene (formarea de cheaguri în artere, care blochează fluxul sanguin către inimă) şi anevrismul (tumoare cauzată de dilataţia arterelor). In aceste cazuri patologice, nivelul colesterolului în sînge este mult superior celui normal. Acest nivel crescut poate fi descoperit în timp util de către medicul atent ca un semnal de alarmă care îl va determina să studieze în amănunt metabolismului grăsimilor în cazul pacientului său.

Ideea că un regim bogat în grăsimi este în mod necesar nociv pentru artere – deşi larg răspîndită printre medici – este contrazisă printr-un studiu atent al regimului eschimoşilor. Aceste populaţii, înainte ca regimul lor primitiv să fi fost alterat de rafinamentele alimentelor civilizate, se numărau printre cele mai puternice şi cele mai robuste de pe glob. Ele se hrăneau exclusiv cu carne, cu peşte, cu păsări şi cu o mare cantitate de grăsimi. Ca şi focile sau morsele, corpul avea nevoie de un strat gros de grăsime pentru a se apăra împotriva frigului glacial, şi putea oxida cu uşurinţă această materie grasă care le servea drept rezervă de căldură şi de energie.

Este adevărat că eschimoşii deveneau adulţi şi îmbătrîneau repede, dar asta nu era consecinţa unui regim defectuos ci mai degrabă a temperaturilor foarte scăzute şi a lungilor nopţi arctice. Oasele lor erau mai solide decît la orice altă rasă umană, aveau o forţă fenomenală şi o sănătate într-adevăr perfectă. Deşi regimul lor alimentar includea multe grăsimi, nivelul colesterolului era normal iar arterele perfecte. Intr-o zi, exploatatorul Vilhjalmur Stefansson, care trăia printre eschimoşi, mîncînd ca ei şi bucurîndu-se de o sănătate de fier, a făcut o experienţă, înlăturînd grăsimea din hrană. După puţină vreme s-a simţit slăbit şi bolnav. Prietenii săi eschimoşii l-au implorat să includă mari cantităţi de grăsime în hrană. Le-a urmat sfatul şi s-a vindecat rapid.

Este logic ca medicii şi savanţii să conchidă că un regim bogat în grăsimi face să crească colesterolul în sînge. Se pare însă că ei nu ţin cont de faptul că numai grăsimile alterate sînt nocive iar grăsimile normale sînt alterate nu numai prin încălzire, ci şi prin prepararea lor în prezenţa altor substanţe care le fac improprii pentru fabricarea unui colesterol de bună calitate.

Pe măsură ce hrana omului civilizat devenea mai puţin naturală, acesta a început să sufere de tulburări de digestie şi de toxemie a sîngelui. Aceasta este, după părerea mea, cauza primară a multor sau poate a tuturor bolilor.

Se discută astăzi mult despre grăsimi saturate şi nesaturate, despre utilitatea sau nocivitatea lor în regimul alimentar. Modul cel mai simplu de a înţelege diferenţa dintre cele două categorii este de a analiza exemplul următor:

Să ne reprezentăm doi oameni: primul o persoană normală cu două braţe şi două mîini; celălat, un fel de Dumnezeu hindus, cu multe braţe şi cu multe mîini. Atunci cînd omul normal ţine două mere, mîinile îi sînt pline; atunci cînd Dumnezeul hindus ţine două mere mîinile sale nu sînt toate pline şi poate să mai apuce şi alte mere. Omul cu două mîini este saturat, celălalt nesaturat. In termeni chimici am spune că omul normal are o facultate de a apuca dublă, care este saturată. Dumnezeul hindus ar avea o capacitate de a apuca multiplă, nesaturată încă şi deci capabilă să apuce şi să reţină alte sulbstanţe chimice, în limbaj chimic, am exprima acest fapt spunînd că omul cu mîini multiple are o valenţă mai puternică decît omul cu două mîini.

Valenţele substanţelor sînt adesea determinate în laborator. Dat fiind că elementul iod se ataşează uşor valenţelor disponibile, el este întrebuinţat pentru a se determina punctul de saturaţie al anumitor substanţe. Iodul liber este amestecat cu aceste substanţe şi apoi i se caută urma. Dacă braţele libere ale substanţei au reţinut iodul, nu mai rămîne iod în stare liberă iar cantitatea reţinută este denumită “valoarea-iod” a substanţei iniţial nesaturate. Cînd o substanţă este saturată reacţiile sale chimice sînt alterate. O toxină iritantă poate deveni un compus benign. Acţiunea multor remedii utile este bazată pe acest principiu. Este posibil, de exemplu, să “digitalizezi” o otravă corporală administrînd bolnavului digitalină sau să “iodezi” o otravă administrînd o iodură de potasiu. Moda actuală preferă neutralizarea cu grăsimi nesaturate care sînt, într-adevăr, bune tampoane terapeutice.

Ca agent de neutralizare, sau tampon, hidraţii de carbon nesaturaţi se adeveresc utili în tratarea unor stări toxice ale corpului. In numeroase cazuri însă, în loc să se lase uleiurile sau mărgărinele în starea lor naturală, comerţul şi-a băgat coada şi, pentru a face aceste produse să semene cu untul, le “întăreşte” cu vitamine sintetice, le adaugă acizi glutaminici, materii colorante pe bază de anilină şi odoranţi chimici. Toţi aceşti aditivi tind să satureze hidraţii de carbon iar produsul final, chiar dacă are un gust agreabil, nu este decît o grăsime fără valoare.

Care sînt atunci grăsimile utile pentru corp?

Răspunsul este: grăsimile naturale nealterate, cum ar fi grăsimile animale, inclusiv cele din carne, grăsimile vegetale, conţinute în majoritatea legumelor şi fructelor. In ceea ce priveşte utilitatea lor pentru corp, nu are nici un fel de importanţă dacă sînt saturate sau nesaturatc. Grăsimile sînt dăunătoare cînd sînt încălzite cu alte alimente, şi în special făinoase. Cartofii prăjiţi, prăjiturile, produsele de patiserie – toate acestea produc un colesterol rău, o lubrefiere imperfectă, erodarea arterelor şi arterioscleroza. Din acest punct de vedere, gogoşile şi cartofii “chips” trebuiesc incluşi printre alimentele cele mai periculoase pentru sănătate. Se poate considera de asemenea că nocivitatea tutunului provine în mare parte din faptul că, arzînd, el face să se “prăjească” uleiurile şi gudroanele pe care le conţine, ca şi hidraţii de carbon din hîrtia ţigărilor, producînd astfel materii grase alterate şi toxice.

In epoca noastră, tulburările inimii şi ale vaselor sanguine sînt cei mai mari asasini ai rasei umane, şi asta în special în ţările civilizate. O selecţie mai atentă a grăsimilor care sînt consumate ar reduce simţitor numărul victimelor. Deşi corpul uman este o maşină minunată, el nu poate construi ţesuturi sănătoase şi robuste plecînd de la alimentele care au fost grosolan trucate din necesităţi comerciale.

Inima este centrul reţelei de transport a corpului omenesc. Este un muşchi care pompează sîngele către ceilalţi muşchi şi celelalte ţesuturi. Ea trebuie însă să dispună de sînge pentru propriul său uz dacă trebuie să-şi facă treaba. Dacă afluxul de sînge este întrerupt fie şi numai pentru cîteva minute, inima nu-şi mai poate îndeplini misiunea.

Avînd forma unui pumn, inima începe să bată înainte de naştere şi lucrează apoi neîntrerupt, zi şi noapte. Celulele acestui muşchi trec prin faze de activitate şi de repaus şi numai în caz de urgenţă se face apel la toate deodată.

Această neobosită pompă musculară este un organ de o eficienţă cu totul deosebită, în funcţie de nevoi, ea face ca sîngele să circule cu o presiune mai mare sau mai mică. Această capacitate de a răspunde cererii rezidă în forţa şi frecvenţa bătăilor. Dacă circumstanţele o cer, inima este capabilă de o creştere spectaculoasă a randamentului ei şi îşi poate mări propriul volum cu 50%. Elasticitatea vaselor coronariene face posibilă această extensie. Cîteva zile mai tîrziu, cînd criza a trecut, inima revine la volumul şi la cadenja normale.

Bineînţeles, există o limită fiziolgică a acestor eforturi. La animale, o cursă prelungită sau o spaimă violentă nu provoacă nimic comparabil cu ceea ce este, în cazul omului, un atac cardiac. Şi totuşi, dacă scoatem un animal din mediul său normal, el va avea tulburări cardiace.

Dar omul n-a fost el oare scos din mediul său normal? El trebuie să respire aerul poluat al marilor oraşe; este supus unor violente tensiuni fizice şi nervoase; urechile îi ţiuie de zgomote iritante şi uneori intolerabile, care îi deranjează odihna şi somnul; ochii suportă oboseala unei iluminări artificiale; bea lichide chimice şi mănîncă alimente sintetice.

In aceste circumstanţe, un om fiziologic devine un om patologic a cărui inimă nu mai suportă oboseala şi tensiunea. Muşchiul cardiac îşi pierde inevitabil din tonus iar valvele şi arterele din elasticitate.

Vasele se întăresc, mecasnismul de distribuţie este scos din funcţie; pereţii se dilată pînă cînd, în cele din urmă, una dintre pompele de alimentare nu mai poate suporta nici un fel de efort. O pompă nouă sau numeroase părţi ale pompei devin atunci necesare pentru a reda eficienţa inimii deficiente, pentru că inima este un motor, asemănător din multe puncte de vedere cu motorul de maşină. Una dintre comparaţii se referă la carburant. Benzina face posibilă puterea prin oxidare. Benzina este pentru motor ceea ce este principiul suprareanal pentru inimă – principiul suprarenal fiind cel care face posibilă oxidarea la nivelul muşchilor cardiaci. Pentru a putea face să funcţioneze un motor cu benzină, avem nevoie de un carburator care să prepare carburantul, să-l transforme într-un amestec pe care motorul să-l poată utiliza. Carburatorul uman corespunzător este glanda tiroidă. Numai că, pentru a reacţiona corect, motorul pe benzină trebuie acţionat de un conducător. Corespondentul conducătorului este glanda pituitară. Celulele nervoase cu cili vibratili ale acestei glande se scaldă în sîngele care circulă prin partea sa intermediară. Celulele detectează substanţele toxice şi, datorită pulsaţiilor directe ale nervului simpatic, reglează mecanismul de apărare al corpului. Şi aici natura îşi arată superioritatea asupra motorului care este o creaţie a omului. Motorul pe benzină poate dezvolta o putere mai mare prin simpla mărire a vitezei; inima este capabilă să-şi mărească nu numai viteza ci şi dimensiunile: dintr-un mic motor, ea se transformă într-unul mare, pentru ca mai tîrziu să revină la mărimea ei iniţială.

Cînd un motor pe benzină este lubrifiat prost, sau dacă benzina folosită este inferioară sau prost amestecată, se poate produce fie o coroziune, fie o defectuoasă aprindere a bujiilor, fie pierderi pe la supape şi, deci, o pierdere de putere.

Numai că, în timp ce îngrijim atent motorul maşinii noastre, ne expunem inima unei serii de tratamente neadecvate care riscă să o deterioreze şi să o distrugă. In fiecare zi aflăm despre o moarte subită şi ne spunem: “încă un atac cardiac”. Cum aceste atacuri sînt foarte frecvente, ne resemnăm să le admitem ca inevitabile.

Este totuşi uşor de înţeles că inima devine patologică atunci cînd prea multe reguli biologice au fost nesocotite. Stricăciunile cauzate structurii inimii depind de schimbările din chimia sîngelui şi de reacţiile ei la accelerarea activităţii suprarenale ca urmare a unor stări de toxemie.

Numeroase aşa numite “pseudo-angine”, ca şi multe atacuri serioase de angină pectorală (provocînd o durere de piept insuportabilă, cauzată de o insuficienţă sanguină) pot fi calmate diluînd lichidele din corp cu ajutorul apei care conţine alcalii dulci, care se administrează pe cale bucală sau rectală. Acest lucru indică faptul că membrana care acoperă valvele inimii este extrem de sensibilă la substanţele iritante sau acide din sînge. Aşa cum a spus-o Mckim Marriott în “Recent Advances in Chemistry in Relation to Medical Practice” (Progrese recente ale chimiei legate de practica medicală):

“…diferenţa chimică între viaţă şi moarte este mai mică decît diferenţa între apa de la robinet şi apa distilată.”

Am văzut cu cîtă tenacitate menţine corpul neutralitatea sîngelui şi cum alte organe acţionează ca tampoane sau ca mijloace de eliminare. Numai atunci cînd toate aceste organe sînt saturate, o infimă, dar adesea fatală cantitate de toxine poate să circule în sînge. O mare stricăciune poate fi cauzată valvulelor inimii printr-o iritaţie chimică iar inflamaţia care va rezulta din asta constituie un focar important pentru formarea unor colonii de germeni de tipul streptococilor.

S-a stabilit că secreţia glandei tiroide controlează cadenţa bătăilor inimii şi un exces al acestei secreţii provoacă o tahicardie foarte rapidă – putînd ajunge pînă la 250 de bătăi pe minut. Există două metode de combatere a acestei situaţii. Cînd tiroida este supra-activă, suprarenele sînt adesea sub-active şi o stimulare psihică a acestora din urmă poate restabili echilibrul între glande. Sau invers, acţiunea tiroidei poate fi atenuată prin insulină, un medicament care reacţionează puternic în acest sens. Cu cîţiva ani în urmă am fost chemat la căpătîiul unui bolnav care suferea de o tahicardie puternică de mai bine de 60 de ore. Părea pe moarte. Cincisprezece unităţi de insulină, administrate din sfert în sfert de oră, l-au readus, după trei ore, la starea normală.

O altă tulburare a inimii este cea caracterizată printr-un ritm întrerupt. Două cauze se pot afla la originea acestei iregularităţi. Prima este un impuls excesiv de secreţie tiroidă în sînge, care creează pacientului un sentiment de teamă. El este alarmat de oprirea sau accelerarea bătăilor; experinţa clinică ne-a arătat însă că această tulburare conduce rar la o stare patologică serioasă. Cea de-a doua cauză este o iregularitate datorată unei deteriorări a fascicolelor din muşchiul cardiac care provoacă nişte contracţii violente şi dezordonate, numite fibrilaţii.

Cea mai comună dintre tulburările cardiace, ceea ce numim un “atac”, este aproape întotdeauna consecinţa unei creşteri subite a secreţiei suprarenale în circulaţia sanguină. Asta determină dilataţia sau ruptura unei valvule sau a unui perete muscular iar cheagul rezultînd din hemoragie prezintă un pericol grav. Poate să aibă loc şi o ruptură a unui vas coronarian. Fiecare dintre aceste leziuni poate provoca o moarte subită. Pacienţii nu scapă decît atunci cînd este vorba despre o distensie (dilataţie) fără ruptură. Repausul la pat, un regim uşor şi o cură de oxigenare realizează deseori minuni terapeutice.

Această inundaţie intempestivă cu secreţii suprarenale, care se traduce atît de des printr-un atac, este o reacţie a mecanismului de apărare împotriva unei toxemii acute rezultînd dintr-un şoc chimic sau nervos. Oricît voi insista asupra acestui punct, nu va fi de ajuns, pentru că aceasta este cauza primară a atacurilor cardiace.

Dacă ficatul şi rinichii, care sînt filtrele sîngelui, sînt năpădite de o intoxicaţie violentă, inima este pusă la grea încercare din cauza toxemiei ridicate a sîngelui. Ca urmare a prezenţei otrăvii în sînge, ficatul şi rinichii sînt victima unei congestii interne şi degenerează progresiv. Trebuie intervenit pentru a reduce presiunea execitată asupra acestor două filtre însă trebuie, pe de altă parte, ţinut cont de mulţi factori. O congestie a ficatului este însoţită întotdeauna de o pletoră, sau presiune mărită în vene, care se poate uşor pune în evidenţă. Comprimaţi puternic pielea între umeri printr-o apăsare cu degetele. Dacă, ridicînd degetele, rămîne o suprafaţă albă pe piele, asta constituie un indiciu să existe o presiune anormală în vene. Dacă presiunea este normală nu se remarcă nici o suprafaţă albă. Acelaşi test poate fi făcut şi la nivelul altor părţi ale corpului, pe piept, de exemplu, sau pe picioare.

Dacă acest test este pozitiv , el constituie un semnal de alarmă chiar dacă individul se simte perfect. Dezechilibrul între sîngele arterial şi sîngele venos provoacă refluxuri şi vîrtejuri în vasele sanguine ale urechilor, care se manifestă în mod obişnuit prin zbîr-nîituri în urechi, greţuri şi chiar vărsături. La nivelul ochilor, ele pot cauza o hemoragie a conjunctivei sau a retinei.

Venele se dilatează uşor. Rezultă de aici varice sau hemoragii şi auriculele inimii pot mai greu să refuleze sîngele care ajunge la ele. In cazul defectării filtrelor, inima trebuie să mărească presiunea sanguină pentru a asigura organismului cantitatea necesară de sînge filtrat. O inimă solidă poate mări presiunea sanguină şi suporta acest efort ani întregi. O inimă mai slabă se dilatează şi sfîrşeşte prin a sucomba.

Bolile de inimă fiind la modă şi ele afectînd foarte des personaje celebre, poate să pară mult mai distins să suferi de inimă decît să ai un ficat congestionat sau rinichi blocaţi. Dacă cercetăm însă cauzele iniţiale, nu există nici o diferenţă. Nu trebuie uitat niciodată că ficatul şi rinichii sînt filtrele corpului. Rezultă de aici că dacă acordam mai puţină atenţie pompei şi mai multă cercetării condiţiilor patologice ale filtrelor, pompa riscă mai puţin să fie supra-încărcată.

Cum să procedăm? Mijlocul cel mai rezonabil de a asigura o funcţionare normală a ficatului şi a rinichilor este de a nu îi supune unei presiuni chimice. Puritatea, umiditatea şi temperatura aerului, zgomotul şi enervarea, munca fizică îşi au importanţa lor. Dar factorul esenţial al coordonării noastre cu mediul înconjurător este hrana, hrana care reprezintă forma sub care mediul înconjurător pătrunde în corpul nostru.

Alegerea şi pregătirea corectă a hranei asigură un aport adecvat de vitamine, substanţe importante pentru menţinerea sănătăţii. La drept vorbind, totul se învîrte în jurul chimiei digestiei. Importanţa primordială a regimului alimentar este în mod cert baza unei sănătăţi generale bune şi a unei funcţii cardiace normale.

In cartea sa “Atac cardiac”, cardiologul Myron Prinzmetal declară: “Unul dintre factorii principali – dacă nu principalul – în incidenţa bolilor cardiace este regimul alimentar. Este clar că, în linii generale, mîncăm prea mult. Ne prefacem a crede că este un semn de confort şi de lux absorbirea unor mese copioase. Orice eveniment fericit este sărbătorit printr-un fel de banchet. Absorbim mîncăruri bogate în calorii şi în materii grase, injec-tînd astfel în organism mai mult carburant decît ar putea consuma. Populaţiile sărace din ţările subdezvoltate nu au niciodată ocazia să facă chiolhane; iată de ce nu veţi găsi acolo decît puţini cardiaci.”

Moderaţia ar trebui să fie regula de aur a regimului, în special pentru indivizii care suferă de tulburări cardiace. Aceştia ar trebui să nu uite că o masă copioasă impune o sarcină suplimentară inimii, care este obligată să pompeze mai mult sînge pentru a asigura digestia. Mese uşoare şi dese sînt preferabile unei singure mese copioase sau unei alter-nante de petreceri şi posturi. Materiile grase şi deserturile dulci trebuie să cedeze locul supelor de legume, cărnii slabe, salatelor şi fructelor.

Cred că, în epoca noastră, diagnosticul şi tratarea bolilor cardiace sînt îndreptate într-o direcţie greşită. Atunci cînd intervine boala, pacienţii cer ca medicul să facă ceva, şi repede. In epoca primitivă, oamenii care practicau medicina organizau şi o mare punere în scenă, cu costume impresionante, pene şi măşti. Tendinţele modeme sugerează şi ele magia, cu maşini care emit semnale luminoase, zgomote şi mirosuri. Trebuie să admitem să mulţi pacienţi apreciază acest ritual complicat. Uităm vocea profetică a lui Sir William Osler care observa: “E nevoie de mai mult curaj pentru a nu face nimic cu bună ştiinţă decît pentru a îndopa bolnavul cu medicamente”. In aceeaşi ordine de idei, Sir James Mackenzie, inventatorul “poligrafului” (strămoş îndepărtat al electrocardiografului) avea obiceiul să spună: “Mijloacele de investigaţie pe care le posedăm în noi înşine, fără să recurgem la maşinării, sînt departe de a fi pe deplin utilizate”. Medici din mari spitale au admis că rezultatele autopsiei diferă adesea foarte mult de concluziile trase dintr-o electrocardiogramă.

Multe critici au fost exprimate cu privire la diagnosticul bolilor cardiace bazat numai pe electrocardiogramă. Dr. James C.Thomson, din Edinburg, constata: “Această maşină complexă şi impresionantă are o mare valoare sugestivă şi produce grafice interesante, dar nu înregistrează nici cea mai mică urmă a unora dintre cele mai grave boli, chiar şi în stadiul lor terminal. De exemplu, edemul, pe care un practician experimentat îl observă de la o primă privire, nu este deloc descoperit de aceste instrumente… Tehnicianul cardiograf pierde repede din vedere pe pacient ca individ. Din punct de vedere clinic, acesta încetează să existe de îndată ce atenţia practicianului este fixată pe instrumentul său – o maşină care emite zgomote uşoare şi produce înregistrări complicate. Pentru imaginaţia înfier-bîntată a pacientului speriat, fiecare linie în zig-zag este încă o dovadă tangibilă a stării lui jalnice – detaliu care nu-l interesează cîtuşi de puţin pe practician, fascinat de interpretarea graficelor sale. Pentru el, pacientul a devenit o simplă prelungire a maşinii, un element pentru producerea unor grafice şi mai perfecţionate. Cardiografiil este, cred, în bună parte răspunzător pentru slaba înţelegere manifestată de specialişti ”

Şi alţi medici împărtăşesc această opinie, şi în special Dr.Francis F.Rosenbaum, din Milwaukee, care spune: “Electrocardiograful nu poate revela totul despre inimă. Dacă graficul pune în evidenţă o mică deviere în raport cu normalul, doctorul mormăie ceva în legătură cu “prea multe eforturi” şi prescrie bolnavului să abandoneze cîteva dintre ocupaţiile lui favorite. Această prudenţă exagerată cauzează multor bolnavi necazuri de natură psihologică şi economică. O falsă securitate, care duce la eforturi prea violente, poate fi încă şi mai tragică. Un individ se poate reface foarte bine după un atac, astfel îneît elecrocardiograma lui apare aproape normală. Dar chiar în momentul înregistrării, un cheag poate fi pe cale de a se forma într-o arteră coronară, ceea ce îi va cauza moartea a doua zi.”

Nu preconizez refuzul elecrocardiografului, cum de altfel nu o cere nici doctorul Rosenbaum. Dar şi el şi alţi mulţi medici insistă ca indicaţiile pe care le furnizează să nu fie considerate decît o parte a adevărului, la fel cu analizele de laborator şi cu un examen fiziologic amănunţit.

Pentru a ilustra acest punct de vedere, voi cita cazul unui tînăr sportiv profesionist care, bolnav şi cu febră, s-a plîns de o uşoară durere în piept. Medicul său i-a făcut o electrocardiogramă, a observat devieri neobişnuite în grafic şi a diagnosticat un atac cardiac, Timp de trei ani, pacientul a rămas într-o inactivitate completă, deşi nu a manifestat niciodată vreun simptom de tulburare cardiacă. A devenit semi-invalid şi s-a simţit incapabil să efectueze cea mai uşoară muncă. Un nou examen aprofundat nu a descoperit nici o urmă de boală cardiacă. Graficul său era pur şi simplu de un fel puţin obişnuit. Informat că nu prezenta nici o tulburare a inimii, tînărul a refuzat să creadă. Cîteva şedinţe la un psihiatru l-au eliberat de “nevroza lui cardiacă”.

In momentul în care Sir James Mackenzie a încetat să practice, s-a retras într-un mic orăşel din Scoţia natală pentru a reflecta la problema exercitării unei adevărate medicine preventive. A ajuns la trei concluzii:

(1) Bolile sînt rezultatul unui proces de lungă durată, care începe devreme în viaţă şi sfîrşeşte printr-o saturare a corpului cu toxine.

(2) Obiceiuri proaste cum sînt modul de a se alimenta, de a trăi şi de a gîndi sînt cauza principală a acestei degenerescente.

(3) Acelaşi tip de toxine, localizat într-o articulaţie, provoacă artrită; în ficat, hepatită; în rinichi, nefrită; în piele, dermatită; în pancreas, diabetul; în creier, nebunia.

Partea cea mai importantă a observaţiilor doctorului Mackenzie se referă la prejudiciile cardiace care, după părerea lui, sînt datorate aceloraşi toxine. Concluzia lui este că inima este prea des deranjată de perturbaţii chimice ale corpului, iar propriile mele observaţii confirmă această teorie. Cînd inima nu a suferit daune prea importante, vindecarea intervine imediat ce s-a remediat dezordinea chimică.


Info: Playerul video de pe acest blog doar face enabled la linkul extern, youtube, ok.ru, etc, deci trebuie sa asteptati sa se incarce!


Dacă fiecare dintre vizitatorii acestui blog, care simt că îi ajută aceste informaţii, ar oferi drept multumire, de fiecare dată când intră aici, măcar 5 lei, (atat e transferul minim in cont), ajutorul vostru ar fi minim, practic insesizabil pentru voi, însă pentru noi ar însemna mult. (clik aici pentru mai multe detalii...)