Desmond Morris – Maimuta goala : Origini

O modalitate de a compara structura şi modul de viaţă al unei primate „pur” culegătoare de fructe cu o „pură” carnivoră. Odată ce ne-am lămurit asupra diferenţelor esenţiale legate de cele două metode diferite de hrănire, putem să reexaminăm situaţia maimuţei goale pentru a vedea cum s-a realizat amestecătura de care vorbeam.

Stelele cele mai strălucitoare din galaxia carnivorelor sunt, pe de o parte, lupii şi câinii sălbatici şi, pe de altă parte, marile feline ca leii, tigrii şi leoparzii. Ele sunt frumos echipate cu organe de simţ perfecţionate până la ultimele detalii. Simţul lor auditiv este ascuţit, iar urechile lor externe se pot răsuci într-o direcţie sau alta pentru a detecta cel mai slab foşnet sau fornăit. Ochii, deşi slabi în privinţa detaliului static şi al culorii, le sunt incredibil de sensibili la cea mai mică mişcare. Au un simţ olfactiv atât de bun, încât ne este greu chiar să-l înţelegem. Probabil că ele încearcă senzaţia unui peisaj alcătuit din mirosuri. Nu numai că sunt capabile să detecteze un anumit miros cu o precizie fără greş, ci simt, de asemenea, capabile să culeagă separat nuanţele componente ale unui miros complex. Experiemente efectuate pe câini în 1953 au indicat că, la ei, simţul mirosului este de un milion până la o mie de milioane de ori mai ascuţit decât al nostru. Aceste rezultate uimitoare au fost de atunci încoace puse sub semnul îndoielii, iar ulterior, teste mai atente nu le-au putut confirma, dar până şi cele mai precaute estimări plasează simţul mirosului la câine de aproximativ o sută de ori mai bun decât al nostru.

Pe lângă acest echipament senzorial de prima clasă, câinii sălbatici şi marile feline au o splendidă conformaţie atletică. Felinele s-au specializat ca sprinteri iuţi ca fulgerul, câinii ca alergători de cursă lungă de mare rezistenţă. Când ucid, pot pune în acţiune maxilare puternice, dinţi ascuţiţi, fioroşi, şi, în cazul felinelor mari, membre anterioare cu o musculatură puternică, înarmată cu gheare uriaşe, ascuţite ca pumnalele.

Pentru aceste animale, actul de a ucide a devenit un scop în sine, un act cât se poate de firesc. Este adevărat că ele rareori ucid în mod absurd şi fără rost, dar dacă, în captivitate, uneia dintre aceste carnivore i se dă hrana gata ucisă, impulsul ei de a vâna rămâne în continuare nesatisfăcut. De fiecare dată când un câine domestic este luat la plimbare de către stăpânul său sau când i se aruncă un băţ pe care să-l fugărească şi să-l prindă, i se satisface nevoia vitală de a vâna într-un fel pe care nici o cantitate de hrană conservată nu i-l poate înlocui. Chiar şi cea mai îndopată pisică domestică cere o plimbare nocturnă după pradă şi şansa de a ataca vreo pasăre mai naivă.

Sistemul lor digestiv este obişnuit să accepte perioade de post comparativ lungi, urmate de ospeţe exagerate. (Un lup, de exemplu, poate mânca o cincime din greutatea totală a corpului său la o singură masă – echivalentul unei fripturi de 13-18 kg pe care eu sau dumneavoastră am devora-o la o singură masă.) Hrana lor are o valoare nutriţională ridicată, iar capacitatea de absorbţie este foarte mare. Fecalele lor, totuşi, sunt împrăştiate şi mirositoare, iar defecaţia implică modele comportamentale speciale. In unele cazuri, fecalele sunt efectiv îngropate, iar locul este acoperit cu grijă. In altele; actul defecării are loc întotdeauna la o distanţă considerabilă de culcuş. Când puii murdăresc vizuina, fecalele sunt mâncate de mamă şi culcuşul este menţinut curat în felul acesta.

Hrana este depozitată simplu. Hoiturile sau părţi din ele pot fi îngropate, cum se întâmplă la câini şi anumite tipuri de feline, sau pot fi cărate sus, într-un copac-cămară, ca la leopard. Perioadele de intensă activitate atletică din timpul vânatului şi al fazelor de ucidere se intercalează cu perioade de mare lene şi relaxare. In timpul disputelor sociale, armele necruţătoare, atât de vitale pentru a ucide, constituie o potenţială ameninţare pentru viaţa şi integritatea animalului în dispute şi rivalităţi, oricât de minore. Dacă doi lupi sau doi lei au ceva de impartit ambii sunt atât de puternic înarmaţi, incat lupta ar putea duce uşor, în câteva secunde, la mutilare sau moarte. Acest fapt ar putea pune serios în pericol supravieţuirea speciei aşa că, în decursul lungii evoluţii care le-a oferit acestor specii arme letale pentru uciderea prăzii, acestea au dezvoltat, din necesitate, şi puternice inhibiţii în privinţa utilizării armelor asupra altor membri ai propriei specii. Aceste inhibiţii par a avea o bază genetică specifică, ceea ce înseamnă că ele nu trebuie să fie învăţate. Astfel au ajuns dă fie afişate atitudini de supunere care potolesc în mod automat un animal dominant şi-i inhibă atacul. Insuşirea acestor semnale este o parte vitală a modului de viaţă propriu carnivorelor „pure”.

Metoda efectivă de a vâna variază de la o specie la alta. Leopardul pândeşte sau se ascunde solitar şi, în ultima clipă, se aruncă asupra prăzii. Pentru ghepardul indian, vânătoarea este o hoinăreală atentă în căutarea prăzii, urmată de un sprint decisiv. La leu este, de obicei, o acţiune în grup, cu prada mânată de către un leu spre ceilalţi, care stau ascunşi. Pentru o haită de lupi ea poate consta dintr-o manevră de încercuire urmată de o ucidere în grup. Pentru o haită de câini sălbatici africani este, în mod tipic, o urmărire fără milă, un câine după altul mergând la atac până când prada fugărită cedează, slăbită de pierderea sângelui.

Studii recente făcute în Africa au dezvăluit că hiena pătată este tot un vânător sălbatic de haită şi nu, aşa cum s-a crezut întotdeauna, un animal care se hrăneşte în primul rând cu stârvuri. Eroarea s-a perpetuat deoarece haitele de hiene se formează numai noaptea, iar ospăţul cu stârvuri a fost întotdeauna înregistrat în timpul zilei. Pot vâna împreună până la treizeci de hiene. Ele întrec cu uşurinţă zebrele sau antilopele pe care le urmăresc şi fiindcă acestea nu îndrăznesc să alerge noaptea cu viteza lor maximă din timpul zilei. Hienele încep să sfâşie picioarele oricărei prăzi pe care o prind, până când una este suficient de rănită ca să rămână în urmă faţă de turma aflată în goană. Toate hienele se reped atunci asupra ei, sfâşiindu-i părţile moi până când cade şi este ucisă. Hienele se organizează în comunităţi de vizuini. Grupul sau „clanul” care foloseşte acest cămin-bază poate număra între zece şi o sută de membri. Femelele nu se îndepărtează de perimetrul acestei baze, dar masculii sunt mai mobili şi pot hoinări prin alte regiuni. Intre clanuri există o agresivitate considerabilă dacă indivizi hoinari simt prinşi în afara teritoriului propriului clan, dar agresivitatea este redusă între membrii aceluiaşi clan.

Impărţirea hranei este cunoscută ca fiind practicată de o serie de specii. Desigur, când se ucide mult este carne suficientă pentru întregul grup de vânători şi nu e nevoie de multă ceartă, dar în unele cazuri împărţirea e dusă mai departe decât atât. Câinii sălbatici africani, de exemplu, sunt cunoscuţi pentru faptul că-şi regurgitează hrana unul altuia după ce s-a terminat vânătoarea. In unele cazuri, fac acest lucru într-un mod atât de elaborat, încât s-a spus despre ei că au un „stomac comun”.

Carnivorele care au pui întâmpină probleme considerabile în asigurarea hranei pentm progenitura lor în creştere.

Leoaicele vânează şi cară carnea înapoi la culcuş sau înghit porţii mari de carne pe care, apoi, o regurgitează pentru pui. Ocazional, s-a observat că există lei masculi care fac acelaşi lucru, dar nu pare a fi o practică uzuală. Lupii masculi, pe de altă parte, sunt cunoscuţi pentru faptul că străbat până la 25 de kilometri pentru a face rost de hrană, atât pentru femelă, cât şi pentru pui. Pot căra înapoi oase mari cu came pentru ca cei mici să le roadă sau pot înghiţi bucăţi uriaşe de carne atunci când ucid pentru a le regurgita apoi la intrarea în vizuină.

Acestea simt, aşadar, câteva dintre trăsăturile principale ale carnivorelor specializate, relevante pentru modul de viaţă al unor animale care vânează. Cum se compară ele cu cele ale maimuţelor cu şi fără coadă, care sunt culegătoare tipice de fructe?

Echipamentul senzorial al primatelor superioare este mult mai dominat de simţul văzului decât de simţul mirosului. In lumea lor de căţărătoare în copaci, a vedea bine este cu mult mai important decât a adulmeca bine, şi botul s-a scurtat considerabil, dând ochilor o vedere de ansamblu mult mai bună. In căutarea hranei, culorile fructelor simt indicii preţioase şi, spre deosebire de carnivore, primatele şi-au dezvoltat o foarte bună vedere în culori. Ochii lor sunt, de asemenea, capabili să înregistreze detaliile statice. Hrana lor este statică şi detectarea mişcărilor abia perceptibile mai puţin vitală decât recunoaşterea diferenţelor subtile de formă şi consistenţă. Auzul este important, dar mai puţin decât pentru ucigaşii de pradă, iar urechile lor externe sunt mai mici şi le lipseşte mobilitatea în răsucire pe care o au carnivorele. Simţul gustului este mai rafinat. Dieta este mai variată şi puternic aromată – sunt mai multe de gustat. S-a constatat în special un răspuns pozitiv puternic la obiecte cu gust dulce.

Fizicul primatelor este bun pentru urcat şi căţărat, dar nu e făcut pentru sprinturi de mare viteză la sol şi nici pentru acţiuni de uzură îndelungate. Este mai curând corpul agil al unui acrobat decât structura solidă a unui atlet puternic. Mâinile sunt bune pentru a apuca, dar nu pentru a sfâşia sau a lovi. Maxilarele şi dinţii sunt rezonabil de puternice, dar nu se compară cu aparatul masiv de prindere şi sfărâmare al carnivorelor. Uciderea ocazională a unei prăzi mici, insignifiante, nu necesită eforturi deosebit de mari. A ucide nu este, de fapt, o parte esenţială a modului de viaţă al primatelor.

Hrănirea se întinde pe o bună parte a zilei. In locul ospeţelor pantagruelice, urmate de posturi lungi, maimuţele cu şi fără coadă mestecă tot timpul – o viaţă de gustări non-stop. Există, desigur, perioade de repaus, de regulă la miezul zilei şi în timpul nopţii, dar contrastul rămâne, totuşi, izbitor. Hrana statică se află întotdeauna acolo, aşteptând doar să fie culeasă şi mâncată. Tot ce au de făcut animalele este să se mute de la un loc cu hrană la altul, după cum li se schimbă gusturile sau după cum fructele intră şi ies din sezon. Nu are loc nici o depozitare a hranei decât, pentru foarte puţin timp, în pungile umflate ale obrajilor anumitor maimuţe.

Fecalele sunt mai puţin mirositoare decât cele ale mâncătoarelor de came şi nu s-a dezvoltat vreun comportament special în vederea debarasării de ele, din moment ce cad din copaci pe jos şi departe de animale. Cum grupul se mută tot timpul, există prea puţin pericolul ca o anumită zonă să devină exagerat de infestată sau de urât mirositoare. Chiar şi marile maimuţe care îşi fac culcuşul jos în paturi speciale îşi schimbă locul în fiecare noapte, astfel că nu au de ce să-şi pună problema igienei culcuşului. (Cu toate acestea, este oarecum surprinzătoare constatarea că 99% din culcuşurile de gorilă abandonate dintr-o zonă din Africa aveau bălegar de gorilă în ele şi că, în 73% din cazuri, animalele au stat întinse în ele. Faptul constituie un risc de îmbolnăvire prin creşterea şanselor de infectare şi este o ilustrare remarcabilă a dezinteresului fundamental al primatelor faţă de fecale.)

Datorită naturii statice şi abundenţei hranei, nu este nevoie ca grupul de primate să se despartă pentru a o căuta. Ele pot să se mute, să fugă, să se odihnească şi să doarmă împreună într-o comunitate strâns unită, fiecare membru urmărind mişcările şi acţiunile tuturor celorlalţi. Fiecare individ al grupului va şti destul de bine, în orice moment, ce face fiecare din ceilalţi. Este un stil de viaţă total necarnivor. Chiar şi la acele specii de primate care se despart din când în când, unitatea cea mai mică nu este niciodată alcătuită dintr-un singur individ. O maimuţă solitară este o fiinţă vulnerabilă. Ei îi lipsesc puternicele arme naturale ale carnivorelor şi, aflată în izolare, cade uşor pradă ucigaşilor care stau la pândă.

Spiritul de cooperare, care este prezent la vânătorii în haită, cum sunt lupii, este în mare parte absent în lumea primatelor. La ele, competitivitatea şi dominaţia sunt la ordinea zilei. Competiţia în ierarhia socială este, desigur, prezentă la ambele grupuri, dar e mai puţin temperată de acţiuni de cooperare în cazul maimuţelor. Manevrele complicate şi care presupun coordonare nu sunt necesare: secvenţele acţiunii de hrănire nu necesită a fi puse cap la cap într-un mod atât de complex. Primata poate trăi foarte bine de la un minut la altul, de la mână până la gură.

Deoarece hrana primatei se găseşte pretutindeni în jurul ei la îndemână, nu este nevoie aproape deloc să acopere distanţe mari. Au fost studiate cu atenţie grupuri de gorile sălbatice cele mai mari dintre primatele actuale, şi li s-au urmărit mişcările, astfel încât acum ştim că ele parcurg în medie aproximativ cinci sute de metri pe zi. Doar rareori se deplasează mai mult de opt-nouă sute de metri. Carnivorele, în schimb, simt nevoite frecvent să parcurgă kilometri buni la o singură incursiune după vânat. Se cunosc unele cazuri când au parcurs peste 80 de kilometri în căutarea vânatului, având nevoie de câteva zile pentru a se întoarce acasă. Acest act al reîntoarcerii la un cămin stabil este tipic pentru carnivore, dar este cu mult mai puţin obişnuit printre maimuţe. E adevărat că un grup de primate trăieşte într-o zonă destul de clar definită drept „acasă”, dar noaptea îşi face culcuşul oriunde se întâmplă să-şi fi terminat peregrinările din timpul zilei. Ajunge să cunoască regiunea în care trăieşte deoarece întotdeauna hoinăreşte încoace şi încolo prin ea, dar tinde să folosească întreaga zonă destul de la voia întâmplării. De asemenea, interacţiunea dintre o ceată şi cea învecinată este mai puţin agresivă decât în cazul carnivorelor. Un teritoriu este, prin definiţie, o zonă apărată, deci primatele nu simt în mod obişnuit animale teritoriale.

Un lucru care pare mărunt, dar care este relevant pentru discuţia noastră: carnivorele au purici, dar primatele nu. Maimuţele cu şi fără coadă sunt sâcâite de păduchi şi de alţi paraziţi externi, dar, contrar opiniei populare, ele sunt complet lipsite de purici, dintr-un motiv foarte clar. Pentru a-l înţelege, este necesar să examinăm ciclul de viaţă al puricelui. Această insectă îşi depune ouăle nu pe corpul gazdei sale, ci printre adânciturile din locul de dormit al victimei. Ouăle lor au nevoie de trei zile pentru a ecloza, lăsând să iasă larve mici, târâtoare. Aceste larve nu se hrănesc cu sânge, ci cu resturi care s-au acumulat în murdăria vizuinei sau a bârlogului. După două săptămâni ele ţes o gogoaşă şi se metamorfozează în nimfă. Rămân în această stare de hibernare aproximativ încă două săptămâni până să devină adulţi, gata să sară pe un corp-gazdă adecvat. Astfel, cel puţin în prima sa lună de viaţă, puricele este separat de specia gazdei. Reiese clar de aici de ce un mamifer nomad, aşa cum este o maimuţă cu sau fără coadă, nu este sâcâit de purici. Chiar dacă câţiva purici rătăciţi se nimeresc pe unul şi se împerechează cu succes, ouăle lor vor rămâne în urmă pe măsură ce grupul de primate se mută, iar când gogoşile se desfac nu va mai fi nici o gazdă „acasă” pentru ca ciclul să poată continua. Puricii sunt, prin urmare, paraziţi numai ai animalelor cu un cămin stabil, aşa cum sunt carnivorele tipice. Semnificaţia acestui fapt se va vedea imediat.

Comparând diferitele moduri de viaţă ale carnivorelor şi ale primatelor, m-am axat în mod firesc, pe de o parte, pe vânătorii tipici de câmp deschis, iar, pe de altă parte, pe culegătorii de fructe tipici care trăiesc în pădure. Există anumite excepţii minore de la regulile generale de ambele părţi, dar acum trebuie să ne îndreptăm atenţia asupra unei excepţii majore – maimuţa goală. In ce măsură a fost ea capabilă să se schimbe, să-şi armonizeze moştenirea de mâncătoare de fructe cu nou-adoptatul regim de carnivoră? Ce tip anume de animal a devenit din această cauză?

Să începem cu observaţia că era dotată cu un echipament senzorial complet nepotrivit vieţii de la sol. Nasul îi era prea slab, iar urechile insuficient de sensibile. Constituţia ei era complet inadecvată pentru epuizantele teste de rezistenţă şi pentru sprinturi fulger. In privinţa personalităţii, aceasta era dominată mai curând de spiritul competitiv decât de cel de cooperare şi era neîndoielnic slabă în privinţa planificării şi a concentrării. Dar, din fericire, avea un creier excelent, deja mai bun ca inteligenţă generală decât al rivalilor săi carnivori. Ridicându-şi corpul în poziţie verticală, modificându-şi mâinile într-un fel şi picioarele în altul, îmbunătăţindu-şi creierul în continuare şi folosindu-l cât de intens putea, avea totuşi o şansă.

Acest lucru este uşor de spus, dar a fost nevoie de un timp îndelungat pentru a se realiza, şi a avut tot felul de consecinţe asupra altor aspecte ale vieţii sale cotidiene, după cum vom vedea în capitolele ce urmează. In dipa de faţă nu trebuie să ne preocupe decât cum s-a realizat acest lucru şi cum i-a afectat comportamentul de vânătoare şi de hrănire.

Cum bătălia urma a fi câştigată mai curând de creier decât de forţa muşchilor, trebuia făcut un pas evolutiv spectaculos care să-i mărească puterea creierului. Ceea ce s-a întâmplat a fost cam ciudat: maimuţa vânător a devenit o maimuţă infantilă. Acest truc în evoluţie este departe de a fi unic: a mai fost înregistrat într-un număr de cazuri complet separate. Spus foarte simplu, este un proces (numit neotenie) prin care anumite caractere juvenile sau infantile sunt reţinute şi prelungite în viaţa adultă. (Un exemplu faimos este axolotul, un fel de salamandră care poate rămâne în stadiul de mormoloc toată viaţa şi poate creşte în această stare.)

Modul în care acest proces al neoteniei ajută creierul primatelor să crească şi să se dezvolte se înţelege cel mai bine dacă analizăm fătul unei maimuţe tipice. Inainte de naştere, creierul unui fetus de maimuţă creşte rapid în dimensiune şi complexitate. Când animalul se naşte, creierul său a atins deja şaptezeci la sută din mărimea finală a celui de adult. Restul de treizeci la sută se realizează repede în primele şase luni de viaţă. Chiar şi un pui de cimpanzeu îşi încheie dezvoltarea creierului în decurs de douăsprezece luni de la naştere. Specia noastră, prin contrast, are la naştere un creier care are numai douăzeci şi trei la sută din mărimea sa finală de adult.

Creşterea continuă încă şase ani după naştere, iar întregul proces se termină abia în jurul celui de-al douăzeci şi treilea an de viaţă. Pentru dumneavoastră şi pentru mine, deci, creşterea creierului continuă aproximativ încă zece ani după ce am atins maturitatea sexuală, dar pentru cimpanzeu ea s-a încheiat cu şase sau şapte ani înainte ca animalul să devină activ din punct de vedere reproductiv. Aceasta explică foarte clar ce se înţelege atunci când spunem că am devenit maimuţe infantile, dar este foarte important să dezvoltăm această afirmaţie. Noi (sau, mai degrabă, strămoşii noştri maimuţe-vânător) am devenit infantili în anumite privinţe, dar în altele nu. Ritmurile de dezvoltare ale diferitelor noastre proprietăţi s-au defazat. In timp ce sistemele noastre reproductive o luau repede înainte, creşterea creierului rămânea la noi în urmă. La fel s-a întâmplat cu diferite alte părţi ale corpului nostru, unele procese fiind foarte mult încetinite, altele doar puţin, iar altele deloc. Cu alte cuvinte, a fost un proces de infantilism diferenţiat. Odată ce tendinţa s-a pornit, selecţia naturală a favorizat menţinerea oricăror caracteristici din structura animalului care îl ajutau să supravieţuiască în noul său mediu ostil şi dificil. Creierul nu a fost singura parte a corpului afectată: poziţia corpului a fost şi ea influenţată în acelaşi mod. Un mamifer nenăscut are axa capului în unghi drept cu axa trunchiului. Dacă s-ar naşte astfel, capul său ar fi orientat în jos, spre sol, atunci când se mişcă pe cele patru picioare, dar înainte de naştere capul se roteşte spre înapoi, astfel că axa sa ajunge în linie cu cea a trunchiului. Deci, când se naşte şi umblă, capul îi este orientat spre înainte, aşa cum trebuie. Dacă un astfel de animal ar începe să umble pe membrele posterioare în poziţie verticală, capul i-ar fi orientat în sus, privind spre cer. Pentru un animal vertical, cum este mai-muţa-vânător, este important, aşadar, să se păstreze unghiul capului din stadiul de fetus, menţinându-l în unghi drept cu corpul, astfel încât, în ciuda noii poziţii locomotorii, capul să privească înainte. Aceasta este, desigur, ceea ce s-a întâmplat şi, încă o dată, este un exemplu de neotenie, faza dinaintea naşterii fiind păstrată în cea postnatală şi în viaţa adultă.

Multe dintre celelalte trăsături fizice specifice maimuţei-vânător pot fi redate astfel: gâtul lung şi subţire, aplatizarea feţei, dimensiunea mică a dinţilor şi erupţia lor întârziată, absenţa încreţirii puternice a sprâncenelor şi imobilitatea degetului mare de la picior.

Faptul că atât de multe caracteristici embrionare separate au avut valoare potenţială pentru maimuţa-vânător în noua sa postură a reprezentat breşa evolutivă de care avea nevoie. Dintr-un singur salt neotenie, ea şi-a putut dobândi atât creierul de care avea nevoie cât şi corpul care să i se potrivească. Putea să alerge în poziţie verticală, cu mâinile libere pentru mânuirea armelor şi, totodată, şi-a dezvoltat un creier care să poată concepe armele. Mai mult decât atât, nu numai că a devenit mai inteligentă în manipularea obiectelor, ci a avut şi o copilărie mai lungă în timpul căreia putea învăţa de la părinţi şi de la alţi adulţi. Maimuţele fără coadă şi cimpanzeii sunt jucăuşe, exploratoare şi inventive în copilărie, dar este o fază care dispare repede. Copilăria maimuţei goale era, în această privinţă, prelungită direct până în viaţa adultă din punct de vedere sexual. Era timp din belşug pentru a imita şi a învăţa tehnici speciale care fuseseră perfecţionate de generaţiile anterioare. Slăbiciunile sale ca vânător fizic şi instinctiv puteau fi mai mult decât compensate prin inteligenţa şi posibilităţile sale imitative. Puiul de maimuţă goală putea fi învăţat de către părinţi aşa cum nici un animal nu mai fusese învăţat până atunci.

Dar numai învăţarea nu era suficientă. Era necesară şi o contribuţie genetică. Modificările genetice de bază din natura maimuţei-vânător trebuiau să însoţească şi ele acest proces. Dacă cineva ar lua pur şi simplu o primată obişnuită, culegătoare de fructe, care trăieşte în pădure, de tipul celei descrise mai înainte şi i-ar da un creier mare şi un corp de vânător, ar fi dificil ca ea să devină o maimuţă pricepută la vânătoare fără alte câteva modificări. Modelele sale fundamentale de comportament ar fi greşite. Ea ar fi capabilă să cântărească lucrurile şi să-şi planifice acţiunile într-un mod foarte inteligent, dar pornirile sale animalice ar fi unele necorespunzătoare. Invăţarea ar lucra împotriva tendinţelor ei naturale, nu numai în comportamentul privind hrănirea, ci şi în comportamentul ei social general, agresiv şi sexual, şi în toate celelalte aspecte comportamentale de bază ale vechii sale existenţe de primată. Dacă aici nu s-ar lucra şi asupra modificărilor genetic controlate, atunci noua educaţie a tinerei maimuţe-vânător ar fi o sarcină obositoare, practic imposibilă. Inputul cultural poate realiza mult, dar oricât de sdipitoare ar fi maşinăria centrilor superiori ai creierului, e nevoie şi de un sprijin considerabil din partea zonelor inferioare.

Dacă privim acum înapoi la diferenţele dintre o carnivoră „pur㔑 tipică şi o primată „pură” tipică, putem vedea cum s-a ajuns probabil la ele. O carnivoră, avansată separă acţiunile de căutare a hranei (vânatul şi ucisul) de acţiunile mâncatului. Ele au devenit două sisteme motivaţionale distincte, depinzând numai parţial unul de celălalt. S-a ajuns aici deoarece întreaga secvenţă este extrem de lungă şi de epuizantă. Actul hrănirii este prea îndepărtat şi, astfel, acţiunea de a ucide a devenit, o recompensa prin ea însăşi. Cercetări asupra felinelor au indicat chiar ca secvenţa s-a subdivizat în continuare. Prinderea prăzii, uciderea ei, prepararea ei (jumulirea) şi, mâncatul ei, fiecare îşi au propriile sisteme motivaţionale parţial independente. Chiar daca unul dintre aceste modele comportamentale este satisfăcut pe deplin, aceasta nu le satisface în mod automat şi pe celelalte.

Pentru primata culegătoare de fructe situaţia este complet diferită, fiecare secvenţă de hrănire, cuprinzând simpla căutare a hanei şi, apoi, înghiţirea ei imediată este comparativ atât de scurta, încât nu este necesară despărţire în sisteme motivaţionale separate. Acest lucru a fost ceva care a trebuit schimbat, şi schimbat radical, în cazul maimuţei-vânător. Vânătoarea trebuia să-şi aducă propria ei recompensă, şi nu să acţioneze ca secvenţă a apetitului ce duce la consumarea mesei. In cazul marilor feline, cum am mai spus, vânarea, uciderea şi prepararea hranei îşi dezvoltă fiecare propriul lor scop, independent, fiecare secvenţă devenind astfel un scop în sine. Dacă examinăm – aşa cum vom face într-un capitol ulterior – comportamentul legat de hrănire al actualelor maimuţe goale, vom vedea că există o mulţime de indicii care atestă că ceva de acest gen s-a şi întâmplat.

Pe lângă faptul că a devenit un ucigaş biologic (în opoziţie cu unul cultural), maimuţa-vânător a trebuit să-şi modifice şi repartiţiile în timp ale comportamentului său legat de masă. Au dispărut gustările instantanee şi au apărut mesele consistente, distanţate. Hrana a început să fie depozitată. In sistemul comportamental trebuia – şi apariţia o tendinţă fundamentală de a reveni la un cămin fix. Capacităţile de orientare şi de regăsire a căminului trebuiau îmbunătăţite. Defecaţia trebuia să devină un model comportamental organizat în spaţiu, o activitate privată (ca la carnivore), în locul uneia comune (ca la primate).

Am menţionat mai devreme că o consecinţă a adoptării unui cămin fix constă în faptul că face posibilă parazitarea cu purici. Am mai afirmat despre carnivore că au purici, dar primatele nu. Dacă maimuţa-vânător era unică între primate prin faptul că avea un cămin fix, atunci ne-am aştepta ca ea să încalce regula primatelor şi în privinţa puricilor, şi pare sigur că aşa au stat lucrurile. Ştim că astăzi specia noastră este parazitată de aceste insecte şi că avem propriul nostru tip de purice – unul care aparţine unei specii diferite de alţi purici, unul care a evoluat odată cu noi. Dacă a avut suficient timp pentru a se dezvolta într-o nouă specie, atunci înseamnă că ne însoţeşte de foarte mult timp, suficient cât să fi fost o companie nedorită încă de demult, din primele noastre zile de maimuţă-vânător.

Din punct de vedere social, maimuţa-vânător a trebuit să-şi cultive instinctul de a comunica şi a coopera cu semenii săi. A fost nevoie ca expresiile faciale şi vocalizările să devină mai complicate. Cu noile arme în mână, s-a văzut obligată să dezvolte semnale puternice care să inhibe conflictele din interiorul grupului social. Pe de altă parte, cu un cămin fix pe care să-l apere, a trebuit să dezvolte şi răspunsuri agresive mai puternice faţă de membrii grupurilor rivale.

Datorită cerinţelor noului său mod de viaţă, ea a trebuit să-şi tempereze puternicul instinct al primatelor de a nu părăsi niciodată grupul.

Ca parte a nou instituitului spirit de cooperare şi datorită naturii eratice a resurselor de hrană, a fost nevoită să înceapă să-şi împartă hrana. Ca şi lupii paterni menţionaţi anterior, şi masculii maimuţei-vânător au fost siliţi să care rezerve de hrană acasă pentru femelele ce alăptau şi pentru puii lor care creşteau încet. Acest gen de comportament patern a marcat o nouă direcţie evolutivă, pentru că regula generală a primatelor este că toată grija părintească vine din partea mamei. (Numai o primată înţeleaptă, ca maimuţa noastră vânător, îşi cunoaşte tatăl.)

Din cauza perioadei extrem de lungi de dependenţă a celor mici şi a pretenţiilor lor multiple, femelele erau aproape permanent consemnate acasă. In această privinţă, noul mod de viaţă al maimuţei-vânător a ridicat o problemă specială pe care nu au cunoscut-o şi carnivorele „pure” tipice: se impunea ca rolul sexelor să devină mai distinct. Vânătorile strămoşilor noştri, spre deosebire de cele ale carnivorelor „pure”, au ajuns să fie organizate de grupuri alcătuite numai din masculi. Era ceva împotriva firii primatelor, fiindcă nu se mai pomenise ca un mascul viril al primatelor să plece în căutare de hrană şi să-şi lase femelele neprotejate împotriva avansurilor altor masculi care s-ar întâmpla să treacă prin apropiere. Problema nu putea fi rezolvată doar printr-o abordare culturală. Era ceva care presupunea o modificare radicală în comportamentul social.

Răspunsul a fost realizarea unui cuplu. Maimuţele-vânător mascul şi femelă trebuiau să se îndrăgostească şi să-şi rămână credincioşi unul altuia. Aceasta este o tendinţă comună multor altor grupuri de animale, dar este rară printre primate. Ea a rezolvat trei probleme dintr-odată. A însemnat că femelele erau legate de masculii lor şi că le rămâneau credincioase atunci când aceştia erau plecaţi la vânătoare. In al doilea rând, rivalităţile sexuale grave dintre masculi erau astfel atenuate, favorizând, în plus, dezvoltarea spiritului de cooperare. Dacă urmau să vâneze împreună cu succes, se cuvenea ca atât masculii mai slabi, cât şi cei mai puternici să-şi aibă fiecare rolul lor. Cei slabi nu puteau fi aruncaţi la periferia societăţii, aşa cum se întâmplă la atât de multe specii de primate. Mai mult, cu nou createle arme, exclusiv artificiale, masculul maimuţei-vânător s-a văzut puternic constrâns să reducă orice sursă de neînţelegere în cadrul tribului. In al treilea rând, crearea unei familii alcătuite dintr-un mascul şi o femelă a însemnat că şi progenitura avea de câştigat. Sarcina grea a creşterii şi pregătirii copilului care se dezvolta încet cerea o strânsă unitate a familiei. La alte grupuri de animale, fie ele peşti, păsări sau mămifere, când progenitura se dovedeşte a fi o povară prea mare pentru a o putea duce un singur părinte, constatăm formarea unui cuplu puternic, care-i leagă pe părinţii mascul şi femelă unul de celălalt pe toată durata sezonului de creştere a puilor. Atest lucru este ceea ce sa întâmplat si în cazul maimuţelor-vânător. In acest fel, femelele erau sigure de sprijinul masculilor lor şi se puteau devota îndatoririlor materne. Masculii erau siguri de loialitatea femelelor lor si erau pregătiţi să le părăsească pentru vânătoare şi evitau să se bată intre ei pentru ele. Iar progeniturile se bucurau de toată grijă şi atenţia. Sună ca o soluţie ideală dar implică o schimbare majoră în comportamentul socio-sexual al primatelor şi, aşa cum vom vedea mai încolo, procesul nu a fost niciodată desăvârsit. Reiese dar din comportamentul actual al speciei noastre că această tendinţă a fost doar parţial încheiată şi ca vechile noastre instincte de primate continuă să reapară în forme minore.

Acesta este, aşadar, modul în care maimuţa-vânător şi-a asumat rolul de canivoră ucigaşă şi în conformitate cu care şi-a modificat obiceiurile de primată. Am sugerat că toate au fost modificări biologice de bază mai curând decât nişte simple modificări de ordin cultural, şi că noile specii s-au modificat genetic în felul acesta. Poate o consideraţi o afirmaţie nejustificată. Poate aveţi impresia – atât de puternica este îndoctrinarea culturală – că modificările ar fi putut foarte bine să apară prin învăţare şi dezvoltarea noilor tradiţii. Mă îndoiesc de acest lucru. Nu trebuie decât să ne uităm la comportamentul speciei noastre din ziua de azi pentru a vedea că nu aşa stau lucrurile. Progresele culturale ne-au împins în faţa unui progres tehnologic din ce în ce mai impresionant, dar oriunde acesta se ciocneşte de caracteristicile noastre biologice de bază întâmpină o rezistenţă puternică. Modelele comportamentale fundamentale, fixate în primele noastre zile de maimuţe-vânător, încă se fac simţite în tot ceea ce întreprindem, oricât de înălţător ar fi. Dacă organizarea activităţilor noastre mai lumeşti – hrănirea, teama, agresivitatea, sexul, grija părintească – s-ar fi dezvoltat numai prin mijloace culturale, nu încape îndoială că până acum ni le-am fi controlat mai bine şi le-am fi modelat într-un fel sau altul, astfel încât să corespundă extraordinarelor şi crescândelor cerinţe la care le supun progresele noastre tehnologice. Dar n-am reuşit acest lucru. Ne-am înclinat în mod repetat capul în faţa naturii noastre animalice şi am admis tacit existenţa fiarei complexe care se agită în noi. Dacă suntem sinceri, vom recunoaşte că vor trebui să treacă milioane de ani şi să se petreacă acelaşi proces genetic care a pus fiara acolo, pentru a o modifica. Intre timp, civilizaţiile noastre incredibil de complicate vor putea să prospere numai dacă le proiectăm astfel încât să nu se ciocnească sau să nu tindă să suprime cerinţele noastre animalice fundamentale. Din păcate, creierul nostru raţional nu este întotdeauna în acord cu creierul nostru sentimental. Sunt multe exemple care arată unde lucrurile au apucat-o pe un drum greşit, iar societăţile umane s-au prăbuşit ori s-au bagatelizat.

In capitolele ce urmează vom încerca să vedem cum s-a întâmplat acest lucru, dar a rămas o întrebare la care trebuie să răspundem – întrebarea pusă la începutul acestui capitol. Când am întâlnit prima dată această specie ciudată am observat că avea o trăsătură care se detaşa imediat de celelalte, atunci când era plasată ca specimen într-un lung şir de primate. Trăsătura era pielea sa despuiată, ceea ce m-a determinat, ca zoolog, să numesc această fiinţă „maimuţa goală”. Am văzut între timp că i s-ar putea da şi multe alte nume adecvate: maimuţa verticală, maimuţa făuritoare de unelte, maimuţa teritorială şi aşa mai departe. Dar nu ele au fost primele lucruri pe care le-am observat. Privită simplu, ca specimen zoologic într-un muzeu, goliciunea este cea care are un impact imediat, şi acesta este numele la care vom rămâne, chiar şi numai pentru a o alinia altor studii zoologice şi pentru a ne aminti că aceasta este maniera specială în care o abordăm. Dar care este semnificaţia ciudatei trăsături? De ce naiba să fi devenit maimuţa-vânător o maimuţă goală?

Din păcate, fosilele nu ne pot ajuta în privinţa diferenţelor de piele şi păr, aşa că habar nu avem când anume precis a avut loc marea denudare. Putem fi destul de siguri că nu s-a petrecut înainte ca strămoşii noştri să-şi fi părăsit căminele din pădure. Este o evoluţie atât de ciudată, încât pare mult mai probabil să fi fost încă o caracteristică a scenei marii transformări din câmp deschis. Dar cum s-a întâmplat exact şi cum a ajutat-o pe maimuţa nou apărută să supravieţuiască?

Problema i-a frământat pe experţi timp îndelungat şi multe teorii fanteziste au fost avansate. Una dintre cele mai promiţătoare idei este că a fost parte integrantă a procesului de neotenie. Dacă examinaţi un pui de cimpanzeu la naştere veţi constata că are capul bine acoperit cu păr, dar corpul îi este aproape neacoperit. Dacă această stare ar fi întârziată în viaţa animalului adult, prin neotenie, aspectul părului cimpanzeului adult ar fi foarte asemănător cu al nostru.

Este interesant că la specia noastră suprimarea creşterii părului de către neotenie nu a fost dusă complet până la capăt. Fătul în creştere porneşte pe drumul acoperirii cu păr proprie mamiferelor, astfel că între a şasea şi a opta lună de viaţă intrauterină ajunge aproape complet învelit cu păr fin. Această haină fetală este cunoscută sub numele de şi este dată jos abia cu puţin înainte de naştere. Nou-născuţii prematuri vin uneori pe lume purtând încă acest lanugo, spre groaza părinţilor, dar, cu excepţia unor cazuri foarte rare, el cade foarte curând. Nu se cunosc mai mult de aproximativ treizeci de cazuri înregistrate de familii cu progenitură care, maturizându-se, ajunge complet acoperită cu blană.

Chiar şi aşa, toţi membrii adulţi ai speciei noastre au un număr mare de fire de păr pe corp – mai multe, de fapt, decât rudele noastre cimpanzeii. Nu e atât că am pierdut fire întregi de păr, cât faptul că ne-au crescut numai fire de păr anemice, (întâmplător, acest lucru nu este valabil pentru toate rasele – populaţia de culoare a suferit o pierdere a părului reală, precum şi aparentă). Faptul i-a determinat pe anumiţi anatomişti să declare că nu ne putem considera o specie fără păr sau despuiată, iar o renumită autoritate în materie a mers până acolo încât să spună că afirmaţia potrivit căreia noi suntem „cea mai puţin păroasă dintre toate primatele este, prin urmare, foarte departe de a fi adevărată; iar numeroasele teorii stranii care au fost avansate pentru a explica imaginara pierdere a firelor de păr sunt cu părere de rău inutile. Acest lucru, în mod clar nu are sens. Este ca şi cum am spune că deoarece orbul are o pereche de ochi, el nu e orb. Din punct de vedere funcţional suntem cât se poate de despuiaţi şi pielea, noastră este expusă total mediului exterior. Este o stare de lucruri care oricum trebuie explicată, indiferent câte minuscule fire de păr putem număra cu lupa.

Explicarea prin neotenie ne dă numai un indiciu asupra modului în care s-a, ajuns la, disparitia blănii. Ea nu ne spune nimic despre valoarea nudităţii ca o caracteristică nouă ce a ajutat maimuţa goală să supravieţuiască în mediul său ostil. S-ar puţea argumenta că nu a avut nici o valoare, că a fost doar un rezultat secundar al altor modificări neoteriice, mai importante cum a fost, de pildă, dezvoltarea creierului. Dar, aşa cum am văzut deja procesul neoteniei este întârziere diferenţiată a altor procese ale dezvoltării. Unele lucruri se încetinesc măi mult decât altele – vitezele creşterii se defazează. Estet greu de crezut, prin urmare, că o trăsătură infantila atât dă periculoasă potenţial precum nuditatea avea să fie lasata sa persiste pur şi simplu pentru că alte modificări se încetineau. Dacă nu ar fi avut o valoare specifică pentru noua specie, ar fi fost repede rezolvată prin selecţie naturală.

Care a fost atunci valoarea pielii nude din punctul de vedere al supravieţuirii? O posibilă explicaţie este că, atund când maimuţa-vânător şi-a abandonat trecutul nomad şi s-a stabilit într-un cămin fix, vizuinile sale au devenit puternic infestate cu paraziţi ai pielii. Folosirea aceloraşi locuri de dormit noapte de noapte se consideră a fi furnizat un teren anormal de propice dezvoltării unei game variate de căpuşe de tot felul, de purici şi gândaci, până într-acolo încât situaţia crea un risc serios de îmbolnăvire. Lepădându-şi haina de păr, locuitorii vizuinilor erau mai în măsură să facă faţă problemei.

Această ipoteză ar putea conţine un sâmbure de adevăr, dar cu greu ar putea fi considerată o explicaţie valabilă şi satisfăcătoare. Prea puţine alte mamifere ce locuiesc în vizuini – şi sunt sute de specii din care să alegem – au luat această măsură. Oricum, dacă la nuditate s-a ajuns pe altă cale, e foarte plauzibil ca ea să fi înlesnit înlăturarea supărătorilor paraziţi ai pielii, sarcină care şi astăzi ocupă o bună parte din timpul primatelor păroase.

O altă idee mergând pe aceeaşi linie este că maimuţa-vânător avea obiceiuri de hrănire atât de murdare, încât o haină de blană s-ar fi năclăit şi murdărit repede, apărând astfel, din nou, riscul de îmbolnăvire. Se subliniază faptul că vulturii, care îşi înfig capul şi gâtul în hoituri însângerate, şi-au pierdut penele de pe aceste părţi ale corpului; şi că aceeaşi evoluţie, extinsă asupra întregului corp, ar fi putut avea loc şi la maimuţele-vânător. Dar capacitatea lor de a crea unelte cu care să ucidă şi să jupoaie prada nu se prea poate să o fi precedat pe aceea de a folosi alte obiecte pentru a-şi curăţa părul. Chiar şi un cimpanzeu din sălbăticie foloseşte ocazional frunzele ca hârtie igienică atunci când are probleme cu defecaţia.

S-a avansat până şi ideea că descoperirea focului a fost cea care a dus la pierderea hainei de blană. Se argumentează că maimuţa-vânător ar fi simţit frigul doar în timpul nopţii şi că, odată ce a dispus de luxul de a sta în jurul unui foc.

Deci, iată, Maimuţa Goală, verticală, vânând, purtând arme, teritorială, neotenică, deşteaptă, primată prin ascendenţă şi carnivora prin adopţie, gata de a cuceri lumea. Dar ea este o orientare foarte nouă şi experimentală, iar modelele noi au adeseori imperfecţiuni. Pentru ea principalele necazuri vor proveni din faptul ca progresele sale de natură culturală o vor lua cu mult înaintea celor genetice.. Genele sale vor rămâne în urmă şi i se va aminti constant că, în ciuda tuturor realizărilor sale în modelarea mediului, ea este, totuşi, în adâncul sufletului o biată maimuţă goală.

Ajunşi în acest punct, putem sa-i lăsăm trecutul în urmă şi să vedem cum îi merge în ziua de azi. Cum se comportă maimuţa goală moderna? Cum îşi rezolvă străvechile probleme ale hrănirii, luptei, împerecherii şi creşterii celor mici? In ce măsură creierul său computer a fost capabil să-i reorganizezi instinctele de mamifer? Poate că a trebuit să facă mai multe concesii decât îi place să recunoască. Vom vedea.

 
Cartile lui Desmond Morris se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

 

Info: Playerul video de pe acest blog doar face enabled la linkul extern, youtube, ok.ru, etc, deci trebuie sa asteptati sa se incarce! Daca tot nu porneste, va rog sa trimite-ti un mesaj de la rubrica contact si verific sursa la server daca mai este valida.


Vă rugăm să donați cât considerați de cuviință pentru a contribui la eforturile mele de extindere a acestui proiect educațional unic. Orice sumă va fi folosită pentru acoperirea costurilor lunare de traducere și mentenanță tehnică a site-ului. Perioadele ridicate de trafic pe site pot conduce la blocarea serverului și activarea automată a unui plan tarifar de găzduire a trezireainteligentei.ro pe care nu mi-l pot permite fără ajutorul publicului.