Desmond Morris – Cum actioneaza agresivitatea

Cum acţionează agresivitatea? Care sunt modelele comportamentale implicate? Cum ne intimidăm unii pe alţii? Trebuie să aruncăm din nou o privire asupra celorlalte animale. Când unui mamifer i se aprinde agresivitatea, în corpul său se petrec o serie de modificări fiziologice de bază. Intreaga maşinărie trebuie să se pregătească pentru acţiune, prin intermediul sistemului nervos autonom.

Acest sistem constă din două subsisteme opuse care se echilibrează reciproc – cel simpatic şi cel parasimpatic. Primul este răspunzător de pregătirea corpului pentru acţiunea violentă. Celălalt are sarcina de a conserva şi de a reface resursele organismului. Primul spune: „Eşti gata de acţiune, mişcă-te”; al doilea spune: „Ia-o încet, relaxeaza-te şi păstrează-ţi puterile”. In condiţii normale, corpul ascultă de amândouă aceste voci şi menţine un echilibru fericit între ele, dar când agresivitatea este puternică el ascultă doar de sistemul simpatic. Când se activează acesta, în sânge pătrunde adrenalina şt întregul sistem circulator este profund afectat. Inima bate mai repede, iar sângele este transferat de la piele şi de la viscere la muşchi şi la creier. Creşte tensiunea arterială. Viteza de producere a globulelor roşii este mărită. Se reduce timpul de coagulare a sângelui în plus, se opresc procesele de digerare şi depunere a hranei. Salivaţia scade. Mişcările stomacului, secreţia sucurilor gastrice şi mişcările peristaltice ale intestinelor sunt toate inhibate. De asemenea, rectul şi vezica urinară nu se mai golesc la fel de uşor ca în condiţii normale. Hidratul de carbon este eliberat din ficat şi inundă sângele cu zaharuri. Are loc o creştere masivă a activităţii respiratorii. Respiraţia devine mai rapidă şi mai adâncă. Se acţionează mecanismele de reglare a temperaturii. Părul se ridică şi transpiraţia devine abundentă.

Toate aceste modificări ajută la pregătirea animalului pentru a se bate. Ca prin farmec, ele alungă instantaneu oboseala şi eliberează mari cantităţi de energie pentru lupta fizică anticipată în vederea supravieţuirii. Sângele este pompat cu putere spre locurile în care este cel mai mult nevoie de el spre creier, pentru o gândire rapidă, şi spre muşchi, pentru o acţiune violentă. Creşterea concentraţiei de zaharuri în sânge măreşte eficienţa musculară. Creşterea vitezei de coagulare înseamnă că orice picătură de sânge vărsat ca urmare a rănirii se va închega mai repede, evitându-se pierderea. Accelerarea eliberării de globule roşii de către splină, în combinaţie cu viteza sporită a circulaţiei sângelui, ajută sistemul respirator să intensifice inhalarea oxigenului şi eliminarea dioxidului de carbon. Ridicarea completă a părului expune pielea la aer şi ajută la răcorirea corpului, ceea ce face şi abundenţa transpiraţiei glandelor sudoripare. Pericolul supraîncălzirii în urma unei activităţi intense este, prin urmare, redus.

Cu toate sistemele vitale activate, animalul este gata să se lanseze în atac, dar există o piedică. Lupta totală poate duce la o victorie preţioasă, – dar ea poate implica- şi o vătămare serioasă a învingătorului. Intotdeauna duşmanul provoacă şi teamă, tot aşa cum stârneşte şi agresivitate. Agresivitatea împinge animalul înainte, teama îl -trage înapoi. Apare o stare de intens conflict interior. De obicei, animalul provocat la luptă nu porneşte direct la un atac total. El începe prin a ameninţa că atacă. Conflictul interior îl reţine, e încordat pentru luptă, dar, totuşi, încă nu e dispus să o înceapă. Dacă în această stare dă un spectacol care să-i intimideze suficient adversarul şi acesta o şterge, atunci evident că aşa ceva e de preferat. Victoria poate fi câştigată fără vărsare de sânge. Specia este capabilă, şă-şi rezolve disputele fără o vătămare nedorită a membrilor săi şi bineînţeles că beneficiaza imens de pe urma acestui fapt.

La toate formele superioare de viata animala exista o tendinta puternică în această direcţie – direcţia luptei devenite ritual; Ameninţarea şi răspunsul tot prin ameninţare au înlocuit în bună parte lupta fizică efectivă. Sigur că lupte sângeroase, pe viaţă şi pe moarte, mai au loc din când în când, dar numai ca ultimă soluţie, când semnalizarea şi contrasemnalizarea agresivă nu au reuşit să rezolve dispute, intensitatea semnalelor exterioare ale modificărilor pe care le-am descris ii indică duşmanului cât de violent este animalul agresiv care se pregăteşte pentru acţiune.

Toate acestea funcţionează extrem de bine din punct de vedere comportamental; dar fiziologic creează o oarecare problemă. Maşinăria organismului a fost pregătită pentru o eliberare masivă de energiei. Dar eforturile anticipate nu se materializează. Cum se descurcă sistemul nervos autonom în această situaţie? El şi-a concentrat toate trupele în prima linie, gata de acţiune, dar simpla lor prezenţă a câştigat războiul. Ce se întâmplă acum?

Dacă lupta fizică ar urma, cum este firesc, după activarea masivă a sistemului nervos simpatic, toate pregătirile corporale generate de acesta ar fi folosite din plin. Energia s-ar consuma şi, în cele din urmă, sistemul parasimpatic s-ar reactiva şi ar restabili treptat o stare de calm fiziologic. Dar, în starea încordată a conflictului dintre agresivitate şi teamă, totul este suspendat. Rezultatul este că sistemul parasimpatic ripostează violent şi pendulul autonom oscilează frenetic când înainte, când înapoi. Odată cu succedarea momentelor de încordare ale ameninţării şi contraameninţării, se pot vedea străfulgerări de activitate parasimpatică, întrepătrunse cu simptomele simpaticului. Uscăciunea gurii poate fi urmată de o salivaţie excesivă. Contracţia intestinelor poate ceda şi poate avea loc o defecaţie bruscă. Urina, reţinută atât de puternic în vezică, poate fi eliberată în şuvoi. Indepărtarea sângelui din piele poate fi inversată masiv, paloarea extremă fiind înlocuită cu o îmbujorare şi înroşire intensă. Respiraţia adâncă şi rapidă poate fi spectaculos întreruptă, ajungându-se la icnete şi suspine. Acestea simt încercări disperate ale sistemului parasimpatic de a contracara aparenta extravaganţă a simpaticului. In condiţii normale, ar fi exclus ca reacţii intense într-o direcţie să apară simultan cu reacţii intense în cealaltă direcţie, dar în împrejurările extreme ale ameninţării agresive, totul se dă momentan peste cap.

(Aceasta explică de ce, în cazuri extreme de şoc, se observă leşinuri sau sincope. In asemenea situaţii, sângele care a fost îndreptat masiv spre creier este luat înapoi atât de violent; încât duce la pierderea bruscă a cunoştinţei.)

Cât priveşte sistemul de semnalizare a ameninţării, această tulburare fiziologică este un dar al naturii. Ea furnizează o sursă chiar mai bogată de semnale. In decursul evoluţiei, aceste semne ale stării afective au apărut şi s-au dezvoltat în mai multe moduri. Defecatia şi urinarea au devenit importante mijloace de marcare prin miros a teritoriului la multe specii de mamifere. Exemplul cel mai comun este modul în care câinii domestici îşi ridicăi piciorul în dreptul câte unui stâlp din teritoriul propriu şi felul in care aceasta activitate sporeşte în timpul confruntărilor ameninţătoare dintre câinii rivali (Ştrăzile oraşelor noastre sunt excesiv de stimulatoare pentru această activitate deoarece ele constituie teritorii care se suprapun pentru atât de mulţi rivali, încât fiecare câine este silit sa marcheze cel mai mult prin miros aceste zone în încercarea de a face faţă concurenţei). Unele specii şi-au dezvoltat tehnici speciale de împrăştiere a fecalelor. Hipopotamul a dobândit o coadă special aplatizată care se mişcă repede înainte şi inapoi în timpul actului defecaţiei. Efectul esfe cel al proiectării fecalelor ca printr-un ventilator, ceea ce duce la împrăştierea acestora pe o suprafaţă mare de teren. Multe specii şi-au dezvoltat glande anale speciale, care adaugă mirosuri personale puternice excrementelor.

Tulburările circulatorii care produc o paloare, extremă sau înroşiri intense s-au îmbunătăţit că semnale prin dezvoltarea unor porţiuni de piele goală, pe faţă la unele specii şi pe fese la altele. Pauza şi şuieratul din cadrul modificărilor respiratorii s-au perfecţionat în mârâieli şi răgete şi multe alte vocalizări agresive. S-a avansat ideea că aceasta ar fi originea întregului sistem al comunicării prin semnale vocale. O altă tendinţă de bază care s-a dezvoltat din tulburările respiratorii este afişarea unei atitudini de îngâmfare. Multe specii se umflă atunci când ameninţă şi-şi pot umple cu aer saci şi pungi specializate. (Acest lucru este foarte des întâlnit la păsări, care au deja o serie de saci de aer ca parte esenţială a sistemelor lor respiratorii.)

Ridicarea agresivă a părului a dus la dezvoltarea unor regiuni specializate cum sunt coamele, capişoanele de păr, chicile şi ciucurii. Acestea, împreună cu alte zone de păr localizate au fost scoase tot mai mult în evidenţă. Firele de păr s-au lungit şi s-au înăsprit. Pigmentaţia lor a fost deseori modificată drastic pentru a produce zone de contrast puternic cu blana din jur. Când i se stârneşte agresivitatea, cu firele de păr ridicate, animalul apare dintr-o dată mai mare şi mai înspăimântător, iar peticele de contrast devin mai mari şi mai strălucitoare.

Transpiraţia la agresivitate a devenit şi ea o sursă de semnale odorifere. Anumite glande sudoripare s-au mărit enorm, devenind glande complexe producătoare de mirosuri. Acestea se pot găsi pe faţă, pe tălpi, pe coadă şi pe diferite alte părţi ale corpului multor specii.

Toate aceste îmbunătăţiri au îmbogăţit sistemele de comunicare ale animalelor şi au făcut ca limbajul stărilor lor afective să fie mai nuanţat şi mai bogat în informaţii. Cu alte cuvinte, ele fac „mai citeţ” comportamentul ameninţător al animalului stârnit. Dar aceasta este povestea pe jumătate. Până acum am luat în discuţie numai semnalele autonome. Pe lângă toate acestea, animalul mai dispune şi de o întreagă altă gamă de semnale, izvorâte din mişcările musculare tensionate şi din poziţiile pe care le adoptă când ameninţă. Tot ceea ce a făcut sistemul autonom n-a fost decât să pregătească organismul pentru acţiunea muşchilor. Dar ce au făcut muşchii pentru asta? Ei au fost încordaţi pentru un atac violent, dar nici un atac violent nu a avut loc. Rezultatul acestei situaţii este o serie de mişcări cu intenţie agresivă, de acţiuni ambivalenţe şi de poziţii conflictuale. Impulsurile de a ataca şi de a da bir cu fugiţii împing corpul când într-o direcţie, când în alta. El fandează, se retrage, se răsuceşte lateral, se ghemuieşte, sare în sus, se apleacă, se îndreaptă. Imediat ce impulsul de a ataca devine dominant, impulsul de a fugi contramandează comanda. Fiecare mişcare de retragere este controlată de o mişcare de atac. In decursul evoluţiei, această agitaţie generală s-a transformat în poziţii specializate de ameninţare şi de intimidare. Mişcările intenţionale s-au stilizat, salturile înainte şi înapoi au luat forma unor răsuciri şi încordări ritmice. S-a dezvoltat şi perfecţionat un întreg repertoriu nou de semnale agresive.

Drept consecinţă, putem urmări la multe specii de animale complicate ritualuri de ameninţare şi „dansuri” de luptă. Combatanţii se învârtesc unul în jurul celuilalt într-o manieră specific preţioasă, cu corpurile încordate şi ţepene. Se pot apleca, da din cap, scutura, tremura, legăna ritmic când pe o parte, când pe alta, sau pot efectua repetat alergări scurte, stilizate. Lovesc solul cu labele, îşi arcuiesc spinările sau îşi lasă capul în jos. Toate aceste mişcări intenţionate acţionează ca semnale de comunicare vitale şi se combină eficient cu semnalele autonome pentru a da o imagine exactă a intensităţii agresivităţii trezite în adversar şi pentru a indica precis echilibrul dintre impulsul de a ataca şi cel de a da bir cu fugiţii.

Dar asta încă nu e tot. Mai există încă o sursă importantă de semnale speciale care provine dintr-o latură comportamentală denumită activitate de transfer. Unul dintre efectele secundare ale unui conflict interior intens este acela că animalul are, uneori, manifestări ciudate şi aparent lipsite de motivaţie. Este ca şi cum fiinţa încordată toată, neputând să facă nimic din ceea ce doreşte cu disperare, găseşte printr-o altă activitate, total fără legătură, o supapă de ieşire pentru energia sa zăgăzuită. Impulsul de a da bir cu fugiţii îi blochează impulsul de a ataca şi viceversa, aşa că îşi dă frâu liber simţămintelor într-un alt mod. Rivalii care se ameninţă pot fi văzuţi cum deodată fac gesturi ciudat de preţioase şi incomplete de hrănire, iar apoi îşi reiau într-o clipa poziţia de ameninţare totală. Sau se pot scărpina sau curăţa cumva, intercalând aceste mişcări cu obişnuitele manevre de ameninţare. Unele specii execută acţiuni de transfer prin construire de cuiburi, adunând bucăţile de material pentru cuib care se nimeresc în apropiere şi lăsându-le să cadă pe cuiburi imaginare. Altele se lasă să cadă într-un ,,somn instantaneu”, ghemuindu-şi pentru o clipă capul într-o poziţie de moţăia-lă, căscând sau întinzându-se.

Aceste activităţi de transfer au dat naştere multor controverse. S-a pretins că nu există nici o justificare obiectivă pentru a le considera ca acţiuni fără motivaţie. Dacă animalul se hrăneşte, înseamnă că îi este foame, iar dacă se scarpină înseamnă că îl mănâncă pielea. Se accentuează ideea că este imposibil de dovedit că unui animal care ameninţă nu-i este foame când execută aşa-numitele acţiuni de transfer prin hrănire, sau că nu îl mănâncă pielea atunci când se scarpină. Dar asta este o critică făcută din fotoliu şi, pentru oricine a observat şi studiat efectiv înfruntările agresive la o gamă largă de specii, ea este evident absurdă. Tensiunea şi dramatismul acestor momente sunt de o asemenea intensitate, încât este ridicol să se pretindă că protagoniştii s-ar întrerupe, chiar şi numai pentru o clipă, pentru a se hrăni de dragul hrănirii sau pentru a se scărpina de dragul scărpinatului sau pentru a dormi de dragul dormitului.

Cu toate disputele academice legate de mecanismele ce determină producerea activităţilor de transfer, un lucru e clar, anume că, din punct de vedere funcţional, ele reprezintă încă o sursă pentru dezvoltarea semnalelor de ameninţare utile. Multe animale au exagerat aceste acţiuni într-o asemenea măsură, încât au devenit tot mai bătătoare la ochi şi mai de efect.

Toate aceste activităţi prin urmare, semnalele autonome, mişcările intenţionate, poziţiile ambivalenţe şi activităţile de transfer s-au ritualizat şi toate laolaltă asigură animalelor un repertoriu de semnale de ameninţare. In majoritatea înfruntărilor ele vor fi suficiente pentru a rezolva disputa fără ca protagoniştii să ajungă la luptă. Dar dacă acest sistem eşuează, aşa cum se întâmplă adesea în condiţii de aglomerare extremă, de exemplu, atunci urmează lupta efectivă, semnalele dând frâu liber mecanismului brutal al atacului fizic. Atunci dinţii sunt folosiţi pentru a muşca, reteza şi înjunghia, capul şi coamele pentru a împunge şi străpunge, corpul pentru a izbi, pocni şi împinge, picioarele pentru a sfâşia cu ghearele, a lovi şi trăsni, mâinile pentru a apuca şi a strânge cu putere, şi uneori coada pentru a plesni şi biciui. Chiar şi aşa se întâmplă extrem de rar ca un combatant să-l ucidă pe celălalt. Speciile care şi-au perfecţionat tehnici speciale de a ucide când au de-a face cu prada rareori le utilizează când se bat în cadrul speciei. (S-au făcut, uneori, erori grave în legătură cu aceasta, cu afirmaţii false despre presupusa relaţie dintre comportamentul specific atacării prăzii şi activităţile caracteristice atacării unui rival. Cele două sunt perfect distincte atât ca motivaţie, cât şi ca manifestare.) Imediat ce duşmanul a fost înfrânt în suficientă măsură, el încetează a mai reprezenta o ameninţare şi este ignorat. Nu are nici un rost să se mai irosească energie cu el şi, ca atare, este lăsat s-o şteargă fără a mai fi vătămat sau persecutat.

Inainte de a lega toate aceste activităţi beligerante de specia noastră, mai este un aspect al agresivităţii animalelor care trebuie examinat. El se referă la comportamentul învinsului. Când poziţia sa devine imposibil de susţinut, lucrul cel mai bun pe care-l poate face este să se îndepărteze cât de repede poate. Dar aceasta nu este întotdeauna posibil. Calea pe unde ar putea scăpa este blocată fizic sau, dacă aparţine unui grup social cu legături strânse între membrii săi, el poate fi obligat să rămână în raza de acţiune a învingătorului. In oricare din aceste cazuri, el trebuie să-i semnalizeze cumva animalului mai puternic că nu mai reprezintă o ameninţare şi că nu intenţionează să continue lupta. Dacă o amână până când este rău vătămat sau extenuat fizic, lucrul devine suficient de evident, iar animalul dominant se va îndepărta şi-l va lăsa în pace. Dar dacă poate semnaliza că acceptă înfrângerea înainte ca poziţia să i se înrăutăţească până la această extremă nefericită va putea evita continuarea unei pedepse aspre. Acest lucru se realizează prin adoptarea anumitor manifestari caracteristice de supunere, care îl domolesc pe atacator şi-i reduc repede agresivitatea, grăbind rezolvarea disputei.

Acestea operează în mai multe feluri. In esenţă, ele fie opresc semnalele care alimentează agresivitatea celuilalt fie activează alte semnale, pozitiv neagresive. Prima categorie serveşte pur şi simplu la calmarea animalului dominant, cealaltă ajută modificând activ starea psihică a acestuia. Cea mai elementară formă de a ceda este o puternică inactivitate. Deoarece agresivitatea implică mişcări violente, o atitudine statică automat semnalizează neagresivitate. Ea frecvent este combinată cu ghemuirea la pământ într-o atitudine umilă. Agresivitatea implică expunerea corpului la dimensiunile maxime, iar ghemuirea, care este reversul acesteia, acţionează, prin urmare, ca un calmant. Schimbarea direcţia privirii; astfel încât să nu-l mai fixeze pe atacator, ajută şi ea, fiind opusul atitudinii de atac frontal. Sunt, de asemenea, folosite şi alte atitudini opuse celei de ameninţare. Dacă o anumita specie ameninţă prin coborârea capului, atunci ridicarea capului poate deveni un gest de calmare preţios. Dacă unui atacator i se zbârleşte părul, atunci coborârea lui va sluji ca mijloc de supunere. In unele cazuri rare, învinsul îşi recunoaşte înfrângerea oferindu-i atacatorului o zonă vulnerabilă. Cimpanzeul, de exemplu, îşi întinde mâna în semn că cedează, făcând-o extrem de vulnerabilă la o muşcătură puternică. Deoarece un cimpanzeu agresiv n-ar face niciodată aşa ceva, acest gest de cerşire serveşte la potolirea individului dominant.

A doua categorie de semnale de domolire operează ca mijloace de remotivare. Animalul subordonat emite semnale care stimulează o reacţie neagresivă şi aceasta, când devine predominantă la atacator, îi suprimă şi domină impulsul de a se bate. Acest lucru se face pe una din trei căi principale. Un mijloc de remotivare foarte răspândit este adoptarea poziţiei juvenile prin care se cere de mâncare. Individul mai slab se ghemuieşte şi cerşeşte de la cel dominant în atitudinea infantilă caracteristică speciei respective – procedeu la care apelează îndeosebi femelele când sunt atacate de masculi. De multe ori este atât de eficient, încât masculul reacţionează regurgitându-i femelei nişte hrană, ea încheind apoi ritualul cerşirii hranei înghiţind-o. Acum, cu o stare psihică profund paternă, protectoare, masculul îşi pierde agresivitatea şi perechea se împacă. Este ceea ce stă la baza curtării prin hrănire la multe specii, îndeosebi la păsări, unde primele faze ale formării perechii implică multă agresivitate din partea masculului.

 
Cartile lui Desmond Morris se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

 

Info: Playerul video de pe acest blog doar face enabled la linkul extern, youtube, ok.ru, etc, deci trebuie sa asteptati sa se incarce! Daca tot nu porneste, va rog sa trimite-ti un mesaj de la rubrica contact si verific sursa la server daca mai este valida.


Vă rugăm să donați cât considerați de cuviință pentru a contribui la eforturile mele de extindere a acestui proiect educațional unic. Orice sumă va fi folosită pentru acoperirea costurilor lunare de traducere și mentenanță tehnică a site-ului. (mai multe aici...)