David R. Hawkins – Religiile Traditionale Majore

Dictonul caveat emptor (ai grijă ce cumperi) se aplică fără excepţie. Multe dintre marile religii ale lumii au provenit din culturi nomade şi triburi primitive. Ignoranţa era foarte pregnantă în acele timpuri. Oamenii ignoranţi înclină să gândească în termeni antropomorfei şi să fie uşor de impresionat şi de condus, în special prin frică şi superstiţie. In acele zile, cultele erau agresive. Ştiinţa lipsea şi, prin urmare, multe fenomene ale naturii erau atribuite unor puteri supranaturale. Şi pentru a influenţa aceste puteri supranaturale, au apărut tot soiul de amulete, oase, pietre, figuri cioplite, sunete magice şi simboluri. Erau incluse şi anumite locaţii şi fenomene ale naturii, munţi, vulcani, pământuri sacre, locuri şi ruine sfinte.

„Zeii” erau responsabili pentru dezastrele majore. Foametea, inundaţiile, cutremurele de pământ, eclipsele de soare şi poziţia astrelor erau investite cu semnificaţii supranaturale şi cu puteri magice. Oamenii adorau animalele şi spiritele animale. Animismul era prevalent. Peste tot erau implicate „spiritele”. Prin urmare, manipularea spiritelor devenise o activitate de căpetenie. Foarte importante erau considerate stupefiantele sacre, farmecele, incantaţiile, transele şi sacrificiile. Zeii mânioşi trebuiau îmbunaţi prin autoînfometare, flagelare, sacrificii animale, mutilări, jocuri cu fiare periculoase şi cobre, aşezări pe paturi de cuie, mortificări ale cărnii, sărăcie „sfântă”, torturi rituale, uciderea animalelor, păsărilor şi fecioarelor.

Această mlaştină de cruzime şi ignoranţă a constituit adesea contextul cultural din care au provenit religiile. De ce anume se considera că Dumnezeu este satisfăcut de curgerea sângelui animal sau de moartea fecioarelor – iată un fapt care nu poate fi înţeles până ce nu realizăm că aceste culturi au zeificat exact opusul lui Dumnezeu. Aceste distorsiuni grosolane ale adevărului au provenit din proiecţiile părţii întunecate a eului, iar „zeii“ negativităţii erau în realitate zei ai splinei, ai răzbunării, geloziei, invidiei, condamnării, furiei, distrugerii şi pedepsei; zei care condamnau sufletul la chinurile iadului şi distrugeau civilizaţii întregi prin foamete, epidemii, inundaţii, incendii şi furtuni.

Dat fiind faptul că religia a provenit din această mlaştină a negativităţii, ea a înclinat să se concentreze asupra celor negative: păcatul, iadul, pedeapsa , justificată, folosindu-le ca scuză pentru toate formele de cruzime, pentru războaie, mutilări, persecuţii pentru convingerile religioase, arderi pe rug, exilări şi alte atitudini deloc pioase.

Toate acestea erau considerate sfinte, de vreme ce suferinţa (în toate formele sale), era deificată. Prin urmare, uciderea necredincioşilor era lăudată, iar conflictul era considerat justificat. Putea fi explicat întotdeauna prin invocarea nedreptăţilor trecute, ce păreau a justifica răzbunarea pentru multe generaţii şi secole.

Dată fiind toată această negativitate, religia a devenit cel mai mare opresor al societăţii şi un bastion al injustiţiei şi cruzimii. O cultură care trăieşte în veninul splinei are aşteptarea şi proiecţia unui Dumnezeu ameninţător, crud şi violent. Această identificare greşită a „zeilor Infernului” cu Dumnezeul Paradisului constituie o eroare spirituală uriaşă şi uluitoare, a căror consecinţe la scara omenirii sunt de o gravitate aproape incomprehensibilă.

Cândva, totalitatea suferinţelor umane mi-a fost revelată în conştiinţă, iar această revelaţie a fost şocantă. In acel moment, ateismul a luat locul religiei. Credinţa în Dumnezeu, în condiţiile existenţei unei asemenea suferinţe, a depăşit puterea mea de înţelegere. După mai mulţi ani, am înţeles că eroarea provenea din faptul că-i atribuiam lui Dumnezeu însuşirile eului. Privind retrospectiv, este evident că ateismul nu constituia decât o formă de respingere a falşilor zei ai omenirii, pentru că exista intuiţia spirituală care afirma că adevăratul Dumnezeu ar fi fost exact opusul celor predicate de religie. Această intuiţie a fost confirmată mai târziu, când emergenţa şi radianţa Divinităţii a anulat rămăşiţele oricăror credinţe absurde de acest gen.

O simplă consultare a Scalei Conştiinţei relevă faptul că „zeii” tradiţionali, mânioşi, calibrează sub nivelul 200 şi, prin urmare, se situează în afara integrităţii; aceştia conduc în direcţia falsităţii şi nu în cea a adevărului. Pe aceeaşi Scală se vede foarte clar că, văzut din perspectiva câmpurilor energetice negative, „Dumnezeu” este descris ca fiind indiferent, răzbunător, punitiv, vindicativ şi dispreţuitor. (Dumnezeu dispreţuieşte toţi păcătoşii). Aceştia sunt zeii urii, prin intermediul cărora omenirea şi-a justificat cruzimea şi barbaria de-a lungul secolelor.

Istoria civilizaţiei ultimilor cel puţin cinci mii de ani a fost una a unor orori repetate, care au culminat în ultimul secol cu măcelărirea a milioane de oameni. Identificarea greşită a demonilor cu zeii a avut consecinţe foarte grave pentru omenire.

In această aşezare istorică au existat şi oameni mai avansaţi din punct de vedere spiritual, care au protestat împotriva acestor atitudini distructive, dar societatea i-a etichetat repede drept duşmani ce trebuiau reduşi la tăcere. Intr-o societate a orbilor, un protestatar care vede lumina este considerat un non-patriot, un iconoclast sau un laş şi, cu certitudine, o ameninţare la adresa sta-tus quo-ului. A nu urma curentul dominant al societăţii – iată o atitudine considerată periculoasă şi subversivă.

De-a lungul istoriei, rarii devotaţi spirituali care au experimentat stările superioare ale conştiinţei — sau chiar iluminarea -erau numiţi mistici şi etichetaţi adesea drept eretici, fiind astfel persecutaţi, excomunicaţi şi arşi pe rug. Invăţăturile lor constituiau ameninţări pentru structurile de putere fundamentate pe erorile spirituale. Intr-adevăr, domnia vinovăţiei, a păcatului şi a fricii era serios periclitată de un Dumnezeu infinit de milos, plin de compasiune şi iubitor.

Până acum, înţelegerea omului nu a cuprins faptul că adevărul aduce pacea, iar falsitatea – teama. Prin intermediul acestui semn, se poate observa diferenţa.

La sfârşitul anilor ’80, nivelul conştiinţei omenirii a sărit de la 190 (unde stagnase multe secole), depăşind şi pragul critic 200 (nivelul Integrităţii), pentru a ajunge, în cele din urmă, la actualul nivel de 207. Acest nivel superior al conştiinţei nu mai este defel propice cruzimii şi urii, lucru confirmat şi de faptul că o mare parte a societăţii – inclusiv bisericile – au renunţat să mai accentueze păcatul şi teama. Ele vorbesc acum despre Dumnnezeul iubirii. Actualul Papă se pronunţă împotriva uciderii, execuţiilor şi inchiziţiei, recunoscând totodată şi eşecul apărării nevinovaţilor. (Cartea a apărut în versiunea originală engleză în anul 2001, deci sub pontificatul lui Ioan Paul al II-lea. N.tr.)

Este pe cale să se ivească promisiunea unei noi ere a înţelegerii umane cu privire la Dumnezeu. Nivelul conştiinţei omenirii este suficient de ridicat acum pentru ca, în locul adorării dumnezeului urii şi vinovăţiei, să poată fi recunoscut adevărul Dumnezeului Iubirii.

Omenirea se găseşte astăzi la marele prag al adevăratei treziri, care poate constitui adevărata natură a celei de-a Doua Veniri a lui Hristos de care vorbesc scripturile. După ce aproape a atins punctul autoexterminării nucleare, civilizaţia „s-a dat cu capul de prag“ şi s-a reîntors spre Lumină. Subvergenţa adevărului spiritual în contrariul său se poate petrece numai dacă nivelul conştiinţei omenirii se găseşte sub pragul valorii de 200, dar începe să se corecteze atunci când nivelul predominant al conştiinţei umanităţii depăşeşte linia Adevărului şi Integrităţii (situată la acelaşi nivel 200).

Abia în anii din urmă, omenirea a acceptat graţia discernerii adevărului de eroare. Ghilotina nu mai semnifică legalitate, libertate ori fraternitate, ci poate fi văzută în adevărata sa lumină. Acum societatea se confruntă cu noi dileme morale, provenite din juxtapunerea rămăşiţelor vechilor zei cu noua paradigmă a realităţii. Intâlnim, aşadar, situaţia paradoxală a ateilor care vin în faţa justiţiei pentru a le fi recunoscut dreptul la libertate – care, conform constituţiei le-a fost oferit de Dumnezeu. (Constituţia şi Declaraţia Drepturilor (Bill of Rights) afirmă că libertăţile şi drepturile provin din faptul că Dumnezeu i-a creat pe oameni egali).

Imediat ce trecem de nivelul 200 al conştiinţei, Dumnezeu este văzut ca esenţă a dreptăţii, egalităţii şi libertăţii. El devine binevoitor şi prietenos. Paradisul poate fi atins – iată un fapt care devine o realitate plauzibilă, pe măsură ce răsar noi speranţe din abisul de disperare al generaţiilor lipsite de speranţă ale omenirii. Umanitatea este intr-un proces de renaştere, iar Dumnezeul bucuriei îl înlocuieşte pe cel al ororii şi al fricii.

 
Cartile lui David R. Hawkins se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

 

Dăruieşte şi vei primi inzecit. Sustine munca si existenta acestui website:


Vrei să fii la curent cu toate postarile de pe websitul acesta? Abonează-te acum ... Vei putea primi de la mine prin WhatsApp cele mai noi articole publicate.

Invitatie Grup WhatsApp