David R. Hawkins – Despre natura lui Dumnezeu

Deşi poate părea că punem carul înaintea boilor, aspirantului spiritual îi este de folos să ştie câte ceva despre destinaţia sa, pentru a evita să fie indus în eroare. Adesea, eroarea este agresivă şi se răspândeşte cu repeziciune în rândul maselor de oameni care, pe lângă faptul că urmează concepte eronate, le şi propăvăduiesc mai departe, abătând şi pe alţii de la drumul cel drept.

A-l cunoaşte pe Dumnezeu prin intermediul experienţei directe nu este o situaţie întâlnită prea des. Iluminarea este un proces extrem de rar – în cifre statistice, se poate spune că o atinge un singur om din zece milioane. Adevăraţii învăţători sunt puţini, dar lumea abundă de ipocriţi şi pretinşi iniţiaţi. Dacă masele ar fi conduse în direcţia corectă, sfinţenia şi iluminarea ar constitui locuri comune. Dar nu sunt. Buddha a spus: „Nu puneţi pe nimeni deasupra propriei voastre judecăţi. Urmaţi numai învăţăturile adevărate”. Calea adevărată este simplă şi directă.

Calităţile divinităţii

Aceste informaţii sunt importante mai mult pentru a se înţelege ceea ce nu este Dumnezeu. In forma neînţelegerilor şi distorsiunilor la care e supus adevărul (din cauza greşitelor accepţiuni ale eului şi a proiectării percepţiilor antropomorfice ale acestuia), multe religii nu fac decât să ne arate tocmai ceea ce nu este Dumnezeu. A şti într-adevăr ce este Dumnezeu şi a avea la dispoziţie un instrument care să poată calibra nivelurile de adevăr înseamnă a fi foarte bine pregătit pentru ceea ce, uneori, poate fi o călătorie sau un proces dificil.

Dumnezeu este prezent pretutindeni, inclusiv aici şi acum. Dumnezeu nu se află în altă parte (cum ar fi un rai îndepărtat şi distant), nici în viitor, pentru a putea fi atins numai atunci când -şi dacă – mergem în ceruri. Astfel, Prezenţa lui Dumnezeu este -în orice moment – la dispoziţia oricui. A înţelege acest lucru e un aspect ce ţine de conştienţă. Se spune că, fără ajutorul unui guru, mântuitor sau avatar, această conştienţă este puţin probabil să survină în timpul vieţii majorităţii oamenilor, ceea ce poate fi adevărat.

Dumnezeu este dincolo de percepţie, dualitate şi poziţionalitate; Dumnezeu este unul şi unic, nu are părţi. Dumnezeu este mai presus de toate contrariile (de genul binelui/răului sau câştigului/pierderii). Asemeni Soarelui, Dumnezeu străluceşte în mod egal pentru toată lumea. Iubirea lui Dumnezeu nu e rezervată celor câţiva puţini. Şi, deşi numai puţini experimentează în mod direct iubirea Lui, ea străluceşte prin iubirea pe care o experimentăm alături de ceilalţi, inclusiv alături de natură sau de animalele noastre preferate. Gradul la care experimentăm prezenţa lui Dumnezeu variază de la o persoană la alta, în funcţie de nivelul conştienţei fiecăruia.

Prezenţa lui Dumnezeu constituie chintesenţa păcii, liniştii şi iubirii profunde. Este copleşitoare prin profunzimea sa. Este total învăluitoare, iar iubirea Sa este atât de puternică, încât dizolvă orice „non-iubire“ păstrată încă de eul rezidual.

Asemenea vidului, care este netulburat de conţinutul său, sau apei ce nu e afectată nicicum de peştii care înoată prin ea, mintea lui Dumnezeu este dincolo de orice formă. Şi, asemeni spaţiului, ea este în mod egal prezentă în toate obiectele.

Ceea ce este omnipotent, omniscient şi omniprezent nu poate fi vulnerabil la ameninţări sau la suferinţe emoţionale: astfel, Dumnezeu nu e defel înclinat spre răzbunare, gelozie, ură, violenţă, vanitate, egoism sau vreo nevoie de adulaţie sau complimente. Beneficiarul adoraţiei este cel care o săvârşeşte. Dumnezeu este total şi absolut complet şi nu are nici un fel de nevoi sau dorinţe. Dumnezeu nu e nici nefericit, nici supărat dacă n-am auzit niciodată de el sau dacă nu credem în el.

Multe dintre descrierile vechi ale lui Dumnezeu sunt reprobabile, nefiind în realitate altceva decât plăsmuiri ale proiecţiilor de teamă şi vinovăţie ale omului. Primitivii credeau că orice furtună însemna că Dumnezeu e mânios şi că trebuie să facă sacrificii pentru a-l calma. De asemenea, erupţiile vulcanilor erau puse pe seama mâniei lui Dumnezeu. Eul pretinde explicaţii şi caută „cauzele”. Prin urmare, Dumnezeu fusese redus la „cauza” evenimentelor terestre ce generau teamă (cum erau, de exemplu, cutremurele, foametea, inundaţiile, ciuma, furtunile, seceta sau bolile). Dumnezeu era considerat marele răzbunător, dar şi marele răsplătitor. Aşa au apărut numeroşii zei, cu toate descrierile lor atât de diferite din tradiţiile culturilor din cadrul cărora au provenit aceste mituri. (Dezastre naturale s-au petrecut încă înainte ca omenirea să apară pe planetă).

Dumnezeul străvechi este o proiecţie a energiilor eului asociate în mod tradiţional cu chakra splinei. Zeii splinei constituie într-adevăr nişte concepţii foarte greşite, fiind responsabili, de asemenea, pentru faptul că multe religii străvechi – supuse fiind testării kinesiologice – generează slăbirea tonusului muscular al subiecţilor. Aceşti zei străvechi constituie reprezentări demonice ale fricii, urii, invidiei, geloziei şi răzbunării. Cu toate acestea, teama de „mânia justificată” a lui Dumnezeu a rămas până în ziua de azi un sentiment larg răspândit.

Pe de o parte, am putea observa faptul că ideea de justificare nu este decât o vanitate arbitrară a poziţionalităţii, iar pe de alta, că un Dumnezeu atotprezent şi atotputernic ar putea cu greu fi supus unei limitări emoţionale ca mânia.

Dumnezeu nu e vătămat de faptele noastre rele şi, prin urmare, nici nu e încercat de vreo dorinţă de răzbunare. Cu toate acestea, imaginea unui Dumnezeu crud, represiv şi care recurge adesea la pedepse este foarte greu de eradicat din gândirea noastră. Dumnezeu este invinuit pentru tot ceea ce, în realitate, nu este altceva decât un produs al eului însuşi. Eul – şi nu altcineva -constituie sursa vinovăţiei, păcatului, suferinţei, condamnării şi inventării tuturor infemelor. Insă, eul caută să se salveze, transferând toată vinovăţia asupra lui Dumnezeu. Şi face acest lucru transformându-1 pe Dumnezeu în contrariul său. Zeii vechilor religii sunt adevăraţi demoni. In realitate, Dumnezeu n-ar putea fi manipulat intr-o asemenea măsură încât să devină un criminal sau o victimă. Dumnezeu nu e co-dependent şi nici nevrotic şi nu suferă nici de grandomanie, nici de psihoză paronoidă.

Ceea ce este atotştiutor şi atotprezent înregistrează totul. Conştiinţa detectează şi înregistrează instantaneu fiecare eveniment, gând, simţământ şi întâmplare şi, astfel, ştie totul, pentru totdeauna. Putem verifica printr-un simplu test kinesiologic că fiecare fir de păr este cu adevărat numărat, observat şi clasificat de către Conştiinţa Infinită însăşi. Această condiţie este impersonală şi automată şi are loc graţie calităţilor înnăscute ale conştienţei. Dumnezeu nu are o miză personală în toate acestea şi nici nu reacţionează. Dumnezeu nu se supără şi nici nu e ofensat de fiecare impertinenţă sau lipsă a bunului gust de care dăm atât de des dovadă. Mila şi iertarea infinită a lui Dumnezeu e dincolo de orice concepţie, fiind total neimplicată în trivialitatea evenimentelor lumeşti. Dumnezeu nu este jumătatea unei dualităţi. în infinitate nu există vreun „rău“ la care să se reacţioneze. Dumnezeu nu e nici sadic, nici crud. El nu poate fi lezat şi, prin urmare, nu e încercat de nici un fel de dorinţă de răzbunare.

Experienţa lui Dumnezeu e inaccesibilă eului, care e limitat de percepţii şi se ocupă de concepte, sentimente şi formă. Fiind non-material, Dumnezeu este nedetectabil de razele X, spectro-metre sau peliculă fotografică, contoare Geiger, detectoare de metale sau detectoare cu ultraviolete sau infraroşu (care constituie instrumentele predilecte ale investigatorilor paranormali aflaţi în căutarea ,,spiritului“).

Iubirea lui Dumnezeu este necondiţionată. Ea nu este nici arbitrară, nici efemeră, nici rezervată unui număr anume de drepţi care o merită. De altfel, înţelegerea adecvată a faptului că Dumnezeu este iubire înlătură toate aceste noţiuni şi credinţe. Dumnezeu nu ia decizii, nu are nevoie de ştiri sau de rapoarte favorabile pentru a funcţiona. Ceea ce este complet şi total o totalitate a iubirii nu are vreo capacitate de a înceta să fie ceea ce este.

Prin analogie, s-ar putea spune că spaţiul nu poate decide să devină brusc non-spaţiu. Totul este complet identic cu esenţa propriei sale existenţe. Iubirea nu se poate transforma în non-iubire, nici Dumnezeu nu poate deveni non-Dumnezeu mai mult decât poate o girafa să devină o non-girafa.

Dumnezeu nu este nici un copil tulburat, nici un părinte. El nici nu citeşte ştirile, nici nu-i pedepseşte pe cei neascultători, într-un univers care – prin natura sa – e just şi autoechilibrat, nici o judecată arbitrară nu este necesară. Fiecare entitate experimentează consecinţele propriilor sale acţiuni, alegeri, dorinţe şi sisteme de credinţă. Ceea ce este complet liniştit, paşnic şi plin de iubire respinge automat ceea ce e neiubitor, zgomotos şi împotriva păcii. Eul experimentează aceste stări negative în forma infernului. Prin urmare, infernul se vădeşte a fi o creaţie a eului.

Toate acţiunile, evenimentele, gândurile, ideile, conceptele şi deciziile sunt acompaniate de un câmp energetic ce poate fi calibrat. Astfel, prin propriile sale acţiuni, eul se aduce la propriul său nivel din marea conştiinţei. Asemeni forţei arhimedice, calitatea impersonală a mării conştiinţei determină în mod automat nivelul la care se ridică, respectiv se scufundă cineva. Faptul că un lucru este ceea ce este constituie însăşi natura universului. Explicaţia la care recurge atât eul, cât şi percepţia, pentru a descrie rezultatul automat al acţiunii este numită, judecată”, ceea ce constituie o iluzie, exact aşa cum explicarea evenimentelor ce se petrec în lumea materială este atribuită „cauzalităţii”.

Dumnezeu nu e limitat de concepte, idei, gânduri sau limbi. Graţie omniprezenţei sale, Dumnezeu include Tot Ceea Ce Este, inclusiv gândirea omului, deşi nu se implică direct în aceasta. Dumnezeu nu se adresează nimănui. O voce tunătoare din ceruri este, în cel mai bun caz, o interpretare a unei experienţe interioare proiectată în lumea fizică. Sunetul este o vibraţie fizică. Dumnezeu este atotprezent în cadrul celor fizice. Ceea ce este fără formă nu manipulează unde sonore.

Fiinţele iluminate nu relatează nici o experienţă în care Dumnezeu le-ar fi vorbit sau li s-ar fi adresat verbal. Acest fapt ar presupune o dualitate – a lui Dumnezeu versus persoana căreia îi vorbeşte Dumnezeu. In realitate, Sinele, Dumnezeu şi Totalitatea sunt una. Nu există nici o separaţie între cel care vorbeşte şi cel căruia i se vorbeşte. Misticii „intră pe aceeaşi frecvenţă” cu Dumnezeu prin intermediul unei cunoaşteri nerostite. Mesajele presupuse a proveni de la Dumnezeu sunt de fapt de la eul spiritual care, devenind disociat, se proiectează ca o realitate „diferită”. De cele mai multe ori, vocile divinităţii nu sunt altceva decât halucinaţii. Ocazional, ele sunt datorate entităţilor astrale, dintre care unele îşi arogă atribute divine.

Prezenţa Infinită nu are nici o intenţie, deoarece – repetăm încă o dată – într-un atare caz ar trebui să existe o dualitate între cel ce intenţionează şi direcţia intenţiei sale. Toate aceste idei nu reprezintă decât conceptualizări bazate pe dualitatea percepţiei.

Dumnezeu este nondualist, total şi complet, Unicitate şi Unitate. Interpretările greşite referitoare la Dumnezeu provin din faptul că eul se ocupă de percepţie şi de formă. De asemenea, acelaşi eu indentifică – tot în mod eronat – Forţa cu Puterea.

Puterea este analoagă unui câmp gravitaţional sau magnetic, în cadrul căruia tot ceea ce se petrece constituie consecinţa implacabilă şi automată a naturii câmpului însuşi. Câmpul nu „alege” să atragă nimic şi nici nu are reguli diferite pentru obiecte diferite. Câmpul reprezintă egalitatea totală. în mod asemănător, într-un câmp spiritual de putere, tot ceea ce există este atras şi influenţat în virtutea propriei sale constituţii sau „greutăţi” spirituale, vibraţiei sau câmpului de atracţie.

Unele entităţi sau euri personale simt respinse de un câmp pozitiv. Mulţi oameni sunt în mod sincer „izgoniţi” de orice este iubitor, spiritual sau binevoitor. O mare parte a oamenilor urăşte cu adevărat liniştea şi pacea; acestea îi înebunesc de-a dreptul. Oare nu constituie izolarea şi tăcerea pedeapsa supremă?

Se pare că la nivelul 200 al conştiinţei are loc o schimbare de polaritate. E ca şi cum de la nivelul 200 în sus entitatea este încărcată pozitiv, în vreme ce sub nivelul 200 e încărcată negativ. Se poate vedea foarte clar în societate că aceia care inclină spre criminalitate sunt atraşi de aceasta şi de alţii de acelaşi soi, în vreme ce aceia care aleg pacea şi iubirea sunt atraşi de oamenii cu acelaşi înclinaţii.

Principiile care sunt evidente şi atractive peste nivelul 200 pot deveni nişte absurdităţi respingătoare în nivelurile inferioare acestuia (fiind adesea chiar ridiculizate). Societăţile a căror putere derivă din păstrarea unui nivel de conştiinţă foarte scăzut în rândurile cetăţenilor (cum ar fi, pentru a da un exemplu din istoria recentă, societatea Cambodgiei), iau chiar poziţii politice oficiale împotriva iubirii sau a expresiilor acesteia.

Prin contrast, o persoană motivată din punct de vedere spiritual va considera pacea şi iubirea drept cele mai importante oportunităţi. Dumnezeu se află în vârful scalei conştiinţei şi nu la baza acesteia – iată un fapt care, deşi pare a fi absurd de simplu şi de evident, pentru cea mai mare parte a omenirii constituie, din nefericire, o necunoscută. De asemenea, un fapt evident pentru cei avansaţi din punct de vedere spiritual (dar nu şi pentru marea masă a oamenilor), e acela că puterea şi creaţia radiază de sus în jos şi nu invers. Puterea creaţiei îi aparţine numai lui Dumnezeu. Lumea fizică nu posedă puterea creaţiei sau a cauzalităţii; astfel, este imposibilă începerea creaţiei de la formă şi materialitate şi, trecând prin viaţă, să ajungă în cele din urmă la non-formă. Oamenii nu sunt „co-autori“ alături de Dumnezeu. Dumnezeu nu are nevoie de ajutor. Şi, în definitiv, ce anume ar putea să creeze o fiinţă umană? Dumnezeu e dincolo de orice formă.

Oamenii obişnuiţi gândesc în termenii formei. De ce ar fi interesat de jocurile lumeşti ceea ce e omnipotent, omniprezent şi lipsit de formă? Nu există nimic care să aibă nevoie să fie creat.

Efectele prezenţei lui Dumnezeu emană din Esenţa Divină însăşi. Neexistând, în realitate, nici întâmplări, nici evenimente, nu există nici nevoia vreunei corecţii sau intervenţii.

Intre Dumnezeu şi om există o ierarhie de niveluri energetice spirituale şi câmpuri de putere graduală. Acestea sunt intuite şi ne referim la ele ca la Duhul Sfanţ, Sinele superior, Graţia lui Dumnezeu, îngerii, arhangelii şi cerurile. Nivelurile de conştiinţă situate în ierarhia spirituală la valoarea 1000 şi chiar peste aceasta, reprezintă o putere dincolo de capacitatea imaginaţiei umane.

Atingerea unui arhanghel este atât de puternică şi devastatoare, încât eul este ca paralizat, fiind redus la tăcere. Această putere este absolută şi totală. (Puterea unui arhanghel calibrează la un nivel de ordinul milioanelor). Dacă viaţa continuă în forma corpului fizic, poate dura ani pentru a putea funcţiona din nou în termeni lumeşti.

Mai mult, fiecare existenţă constituie o consecinţă a Prezenţei şi fiecăreia îi este dată capacitatea de a-şi împlini destinul. Puterea de a atinge experienţa iluminării (şi de a-i supravieţui) este oferită de Duhul Sfânt, în forma energiei ce ajută împlinirii destinului. Şi tot prin intermediul Duhului Sfânt revenim la starea de a ne folosi capacităţile (deşi acestea, în urma experienţei amintite, sunt schimbate pentru totdeauna). Mulţi ani, nici măcar nu se poate vorbi despre această „experienţă”. Nu există nimeni care să o relateze şi nimic de raportat. Nu există vorbitor şi nimeni care să decidă să vorbească. Viaţa e direcţionată şi propulsată de Prezenţă. Iluzia unei voinţe independente şi personale a dispărut pentru totdeauna. Probabil că acţiunile ulterioare sunt consecinţele sau implicaţiile unei convenţii sau unei angajări anterioare. Totul se petrece de la sine. Viaţa se autorealizează şi îndeplineşte de la sine. Nu există vreun sine personal care să facă ceva; nu există vreun gânditor care să gândească, vreun actor care să acţioneze şi nici vreun factor de decizie care să decidă. Toate verbele, adjectivele şi pronumele devin lipsite de semnificaţie.

Realitatea lui Dumnezeu

Dumnezeu nu provoacă inundaţii, conflagraţii, cutremure, erupţii vulcanice, furtuni, fulgere sau averse de ploaie. Acestea nu reprezintă decât efecte impersonale ale condiţiilor existente în cadrul lumii fizice şi a universului acesteia. Dumnezeu nu-şi iese din fire şi nici nu nimiceşte oraşe, civilizaţii, cetăţi sau grupuri etnice. Toate aceste lucruri s-au întâmplat pe planetă încă înainte de a exista societăţi. Dumnezeu nu se implică în conflictele umane, în luptele politice şi religioase sau în dezbinare. Dumnezeu nu are nici un interes pentru câmpurile de luptă. El nu are duşmani ce trebuie nimiciţi.

Necredincioşi, credincioşi şi alte catalogări de acest tip, nu reprezintă decât poziţionalităţi ale eului uman. Chiar şi oamenii sensibili sunt dincolo de asemenea micimi ale minţii şi ale judecăţilor acesteia. Dumnezeu nu e interesat deloc de credinţa noastră în „El”; cu toate acestea, consecinţele vor fi foarte diferite, în funcţie de atitudinea noastră cu privire la acest subiect.

Iubirea gravitează spre ceruri în vreme ce ura e sortită să se scufunde în direcţia opusă. Dumnezeirea nu respinge niciuna dintre acestea. Ce se aseamănă se adună: iubirea e atrasă de iubire. Dumnezeu nu întreprinde nici o acţiune împotriva nimănui şi împotriva a nimic. Unele suflete sunt atrase de lumină, altele de întuneric. Selecţia aceasta provine însă din cadrul eului şi nu e impusă din afară.

Dumnezeu e dincolo de formă

Este important să recunoaştem faptul că ceea ce este dincolo de formă nu poate fi atins sau manipulat din lumea formei. Prin urmare, implicarea în practici esoterice sau oculte constituie o capcană şi o întârziere. Aceste practici îi conduc pe entuziaşti şi prozelitiţi la planuri astrale. Nu există nici o putere în modelele geometrice, icoane, picturi, statui sau incantaţii. Orice valoare reală decurge prin intenţie, dedicaţie, credinţă, şi implicare a credinciosului. Lumea e plină de naivi (dar bine intenţionaţi) recitatori de mantre, adoratori ai obiectelor sacre, amuletelor, hrisoavelor, locurilor sfinte, ruinelor druizilor, amuletelor mistice şi locuri de pelerinaj de genul unor Machu Pichu, Stonehenge, piramidele, Gangele, templele antice, vârtejurile de energie şi toate celelalte. Am putea numi acest lucru „parcurgerea circuitului” dar, în cele din urmă, tot va trebui să ne îndreptăm atenţia spre interiorul nostru. „Impărăţia cerurilor este în voi” a spus domnul Iisus Hristos.

Dumnezeu se autorevelează şi este dincolo de orice formă, deşi – în acelaşi timp – este prezent şi înnăscut în toate formele. Dumnezeu este liniştit, paşnic, tăcut, nemişcat, atotcuprinzător, pretutindeni prezent şi atoatecunoscător în virtutea faptului de a fi Tot Ceea Ce Este. Dumnezeu este total, complet, iubitor, dincolo de timp şi spaţiu, fără părţi şi diviziuni, nondualistic, şi prezent în mod egal în Tot Ceea Ce Este, nediferit de Sine. Singura posibilă este existenţa. In ciuda greşelilor de traducere şi a neînţelegerilor, Dumnezeu nu este nici vid, nici o bagatelă. Non-existenţa, după cum se poate vedea din propria sa definiţie, nu constituie o posibilitate.

Prezenţa este dincolo de orice gând, stare de spirit, sau chiar observaţie. Conştienţa reprezintă conştienţa de Sine, care provine din cunoaşterea faptului de a fi Tot Ceea Ce Este; prin urmare, nu există nimic de cunoscut „despre” ceva. Nu există un cunoscut şi un cunoscător; acestea sunt în realitate unul şi acelaşi lucru. In starea de Unitate, obiectivul şi subiectivul se pierd unul în celălalt.

Prezenţa este incredibil de liniştită, tandră, şi în acelaşi timp – paradoxal – dură ca o stâncă, imuabilă, atotputernică; o coeziune infinită ce ţine la un loc „toată realitatea” unui univers care constituie o Creaţie perpetuă. In prezenţa lui Dumnezeu, dispar iluziile de cauză şi efect. Prezenţa nu cauzează nimic; dimpotrivă, tot ceea ce pare a se întâmpla este Prezenţa.

In Prezenţă, orice senzaţie de timp dispare, fapt care constituie un aspect crucial al păcii. Odată ce presiunea timpului încetează, timpul este recunoscut ca fiind unul dintre sursele principale ale tristeţii ce însoţeşte condiţia umană. Sentimentul curgerii timpului crează stress, presiune, anxietate şi teamă. Acest „stress al timpului” acompaniază toate activităţile şi căutările, şi tot el crează iluzia secvenţialităţii şi cauzalităţii. Fiecare acţiune umană se exprimă într-o presiune a timpului imposibil de redat, mintea calculând constant „cât timp” poate fi „alocat” fiecărei activităţi. Acest fapt sfârşeşte prin a genera panică, teamă, îngrijorare, vinovăţie, ruşine şi mânie. „Prea mult timp cheltuit cu acest lucru”. „Prea puţin timp alocat respectivei chestiuni”. „Ar fi multe de făcut, dar nu avem timpul necesar pentru acest lucru”. „Timpul va expira”. Până ce senzaţia curgerii timpului nu va înceta, nu avem nici o posibilitate de a cunoaşte sentimentul păcii şi libertăţii adevărate.

Dumnezeu este Libertate, Bucurie, Cămin şi Sursă

Orice suferinţă încetează în prezenţa lui Dumnezeu. Ne întoarcem la sursa noastră, care nu diferă cu nimic de propriul nostru Sine. Este ca şi cum am fi uitat şi ne-am fi trezit acum dintr-un vis. Toate temerile se dovedesc a fi nefundamentate; toate îngrijorările a fi doar imagini prosteşti. Nu există nici un viitor de care să ne temem şi nici un trecut pe care să-l regretăm. Nu există nici vreun eu/sine rătăcitor pe care să-l admonestăm sau să-l corectăm. Nu există nimic care să necesite o schimbare sau o îmbunătăţire. Nu există nimic de care să ne simţim vinovaţi sau ruşinaţi. Nu există vreun „altul” de care să ne putem separa. Nici o pierdere nu este posibilă. Nimic nu trebuie făcut, nici un efort nu este necesar şi suntem liberi de eternul lanţ al dorinţei.

Dumnezeu este atoatemilostiv

Ceea ce este – în sine – o perfecţiune absolută nu are nimic de iertat. Toate „întâmplările” nu constituie altceva decât percepţii ale eului şi nu au nici un fel de existenţă reală. Nu există evenimente de explicat sau pentru care ar trebui să dăm socoteală sau să aşteptăm recompense. Compasiunea constituie o calitate a iubirii necondiţionate. Perfecţiunea nu vede nici o imperfecţiune şi nici o lipsă.

Dumnezeu Poate fi Revelat ca o Prezenţă Neaşteptată

Diferenţa dintre starea obişnuită a conştiinţei şi trezirea neaşteptată este una extremă. Nu există, într-adevăr nici o cale de a ne pregăti pentru ea. Ea se revelează rapid, fără vreo atenţionare prealabilă. Este încercat sentimentul morţii carapacei rămase a eului sleit. Acum suntem într-un domeniu nou şi splendid, într-o dimensiune diferită şi în prezenţa unei stări (sau condiţii) diferite. Nu apare nici un ghid spiritual, nici un sfânt şi nici un înger. Nu există nici o fiinţă superioară cu care să ne întâlnim sau care să ne iasă în întâmpinare. Toate consideraţiile, aşteptările şi orice activitate mentală sau emoţională încetează şi sunt înlocuite de o cunoaştere tăcută ce nu are formă ori conţinut. A fi Tot Ceea Ce Este nu lasă nici o întrebare fără răspuns şi nimic necunoscut. Ceea ce se considera înainte a fi un „eu“ a dispărut. Suntem invizibili în această stare.

E ca şi când ne-am strădui din greu să atingem un munte şi ne trezim deodată singuri în vârful Kilimanjaro, de unde se pot vedea numai întinderile infinite ale munţilor înzăpeziţi. Ajunşi în vârf, observăm că, în acelaşi fel misterios, suntem una cu muntele, cu cerul şi cu îndepărtatele întinderi de zăpadă. Nimeni nu este acolo; chiar de corpul este prezent. Il percepem ca pe ceva neimportant, ca de exemplu o sanie. Pare a fi o curiozitate a peisajului, ceva neesenţial. Ne uităm spre sanie şi ne minunăm că odată, cândva, am putut gândi că suntem o sanie.

Sinele este conştient de sine dincolo de simţuri. Divinitatea radiază o imensă revelaţie. Evidenţa sa este o radianţă puternică şi viguroasă. Esenţa sa constituie siguranţa şi finalitatea, totalitatea şi completitudinea. Toate căutările au încetat.

Unul dintre aspectele conştienţei este calitatea de a fi tot ceea ce este, în contrast cu o conştiinţă obişnuită, care pare a trăi şi a percepe numai suprafaţa lucrurilor. Perspectiva Prezenţei constă în cunoaşterea interioară a Tot Ceea Ce Este. Sinele este în mod egal sania, muntele, zăpada, cerul, norii, şi vântul. Este Toate acestea simultan – şi în acelaşi timp niciuna dintre ele. Lumea pare a se fi transformat dintr-o peliculă alb-negru în echivalenta tridimensională şi color a acesteia. Totul are acum o adâncime şi o textură mai mare.

Toate lucrurile sunt în mod egal conştiente de Prezenţă şi împart bucuria şi înţelegerea atemporalităţii. Dacă aşa este destinat, desfăşurarea vieţii este autonomă şi se petrece de la sine. Corpul fizic se mişcă de la sine şi îşi vede de problemele sale. El chiar îşi poartă de grijă dacă este îndemnat astfel, dar dacă nu ar fi îmboldit, nu ar face deloc aceste lucruri. Nu mai avem nevoie nici de o sanie, nici să fim o sanie, aşa că el, corpul nostru, face absolut ceea ce vrea să facă, lucru ce poate fi uneori chiar amuzant. Corpul devine asemenea unui animal de companie favorit care tocmai a fost descoperit – un animal adorabil.

 
Cartile lui David R. Hawkins se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

 

Vrei să mă ajuti cu ceva? Daca da, in primul rand ma bucur că simti să daruiesti. Ajută acest blog să ramâna deschis si făra reclame. Am nevoie de ajutorul tău pentru a acoperi costul serverului ce gazduieste acest blog, o mică donație ma va ajuta foarte mult! Va multumesc tuturor.


Vrei să fii la curent cu toate postarile de pe websitul acesta? Abonează-te acum ... Vei putea primi de la mine prin WhatsApp cele mai noi articole publicate.

WhatsApp Group Invite