David R. Hawkins – Descompunerea Eului

Valoarea memoriei este diminuată şi de înţelegerea faptului că mintea nu numai că percepe greşit prezentul, dar a făcut acelaşi lucru şi în trecut; ceea ce ne amintim nu constituie altceva decât o înregistrare a iluziilor trecute. Toate acţiunile trecute au fost fundamentate, de fapt, pe o iluzie: aceea că gândurile noastre dintr-un anumit moment s-ar fi suprapus perfect cu propria noastră fiinţă.„Părea o idee bună pe atunci” — iată o frază ce conţine multă înţelepciune.

Odată cu meditaţia şi contemplaţia, şi pe măsură ce înţelegem că toate fenomenele se petrec de la sine – şi nu ca o consecinţă a unui „Eu” interior voliţional – se diminuează şi credinţa că acest „Eu” imaginar ar constitui propriul nostru sine.

Fenomenele vieţii nu sunt cauzate de nimeni şi nimic. Cel puţin la început, înţelegerea faptului că toate evenimentele vieţii constituie nişte interacţiuni impersonale şi autonome ale tuturor faţetelor condiţiilor predominante ale naturii şi universului este una deconcertantă. In rândurile acestor condiţii se numără funcţiile corpului, artefactele minţii, ca şi valoarea şi semnificaţia pe care mintea le proiectează asupra gândurilor şi evenimentelor. Aceste răspunsuri automate sunt consecinţele impersonale ale unei programări anterioare. Ascultându-ne gândurile, înţelegem că nu facem altceva decât să ascultăm de această programare. Nu există nici un „eu” interior care să dea naştere acestui curent al conştiinţei. Putem ajunge la această descoperire dacă recurgem la un exerciţiu simplu – acela de a ordona minţii să înceteze să mai gândească. Astfel, va deveni evident că mintea ignoră dorinţele noastre şi face exact ceea ce vrea ea, întrucât nu acţionează deloc după alegerile noastre voliţionale. Ba, chiar dimpotrivă, foarte adesea, ea face exact invers decât vrem noi.

La baza permanenţei eului şi a capacităţii sale de a domina se găseşte pretenţia acestuia conform căreia el ar fi autorul întregii experienţe subiective. Formularea „eu gândesc” interpune eul drept cauza presupusă a tuturor aspectelor vieţii. Acest lucru poate fi foarte dificil de detectat, dacă nu recurgem la o concentrare intensă a atenţiei – în timpul meditaţiei – asupra originii curentului de gânduri.

Timpul scurs între senzaţia interioară a ocurenţei şi pretenţia eului că el ar fi autorul respectivelor evenimente este de circa 1/10.000 secunde. Odată ce această pauză este descoperită, eul îşi pierde capacitatea de dominare. Devine evident că, de fapt, suntem numai martorii fenomenelor, nicidecum cauza sau autorii acestora. Modul în care acţionează eul este extrem de interesant. De fapt, ceea ce se întâmplă este că eul se interpune între realitate şi minte. Funcţionarea sa este asemănătoare cu cea a unui monitor de mare fidelitate. Acesta derulează programul ce tocmai fusese înregistrat cu o fracţiune de secundă mai devreme. Prin urmare, ceea ce este experimentat de o persoană în viaţa obişnuită nu este altceva decât o reluare imediată a ceea ce a fost înregistrat anterior de către „eu”, în această fracţiune de secundă, „eul” editează instantaneu materialul primit, în conformitate cu programarea sa anterioară. Astfel, distorsiunea este realizată automat.

Acest ecran întunecă realitatea şi o ascunde din faţa conştienţei. Unul dintre primele lucruri care sunt observate atunci când depăşim eul este o copleşitoare transformare a întregii vieţi, care devine o vieţuire foarte intensă. Astfel, ajungem în stadiul de a experimenta realitatea înainte ca aceasta să fie distorsionată şi înnăbuşită de infatuare. Impactul pe care-l are asupra noastră această primă experimentare a adevăratei vieţi este coplesitor. Şi, cu numai câteva clipe înaintea dispariţiei iluziei falsului sine, survine o întrezărire a realităţii într-un mod care depăşeşte orice imaginaţie posibilă. Decesul aparatului de percepţie al eului ne prilejuieşte revelaţia unei splendori minunate. In această fracţiune de secundă, moartea însăşi este percepută ca o simplă reminescenţă a structurii eului.

Rezumând, putem afirma că eul nu constituie altceva decât o sumă de poziţionalităţi ţinute laolaltă de vanitate şi teamă. El este îndepărtat prin smerenia radicală care îi subminează propagarea.

O altă sursă a puterii eului constă în credinţa că el ar constitui sursa înţelegerii şi supravieţuirii noastre. Il privim ca pe o interfaţă a noastră cu lumea, ca pe elementul de legătură care, asemenea unui ecran de televizor, ne aduce lumea şi semnificaţia sa. Ne temem că fără el suntem pierduţi.

De-a lungul vieţii noastre, eul/sinele a constituit punctul central al atenţiei şi strădaniei noastre. Prin urmare, investiţia emoţională în el a fost enormă. Eul constituie deopotrivă sursa şi obiectul strădaniei noastre; lui îi atribuim întreaga gamă a sentimentelor, pierderilor, acumulărilor, victoriilor sau tragediilor umane. Devenim obsedaţi de eu şi ne îndrăgostim de această entitate, de rolurile sau vicisitudinile sale. Volumul mare de investiţii pe care le facem în acest sine îl fac să pară prea valoros pentru a renunţa la el. Suntem ancoraţi în el prin toţi anii de familiaritate intimă, prin speranţele, aşteptările şi visele noastre. Ne ataşăm de acest „eu“ pentru că îl considerăm a fi centrul experienţei vieţii înseşi.

Şi, după această enormă investiţie de-o viaţă în ceea ce credem că ar fi sinele nostru real, apare la orizont spectrul morţii. Informaţia îngrozitoare că acest „eu“ este destinat să se sfârşească pare incredibilă. Perspectiva morţii, care implică un sfârşit definitiv al acestui „eu“ pare nedreaptă, bizară, ireală sau tragică. Ne face să fim serioşi sau înfricoşaţi. Suntem puşi în faţa situaţiei de a retrăi întreaga panoplie a emoţiilor încercate ca o consecinţă a vieţii – numai că, de data aceasta din perspectiva morţii.

Renunţarea la concentrarea exclusivă asupra eului/sinelui ca scop principal al nostru implică abandonarea tuturor ataşamentelor şi vanităţilor. Astfel, ajungem, în cele din urmă, faţă-n faţă cu principala funcţie de control a eului, cea de a-şi asigura continuitatea şi supravieţuirea. Prin urmare, eul se cramponează de toate facultăţile sale deoarece scopul lor principal, acela de a-i asigura supravieţuirea, constituie „raţiunea” fundamentală a obsesiei sale de a aduna, câştiga, învăţa, de a se alia şi a acumula posesiuni, informaţii şi aptitudini. Eul posedă un număr nesfârşit de scheme pentru a-şi mări şansele de supravieţuire – unde grosolane şi evidente, altele subtile şi ascunse.

Pentru o persoană obişnuită, toate cele de mai sus par formidabile şi cam pesimiste. Totuşi, pentru cei implicaţi într-o lucrare spirituală avansată, veştile bune sunt evidente. In realitate, eul/sinele nu trebuie deloc să moară; viaţa nu se sfârşeşte, existenţa nu încetează; nu există nici vreun destin oribil sau tragic căruia să-i punem capăt. Aşa cum stau lucrurile şi în cazul eului însuşi, întreaga poveste este imaginară. Nu trebuie să distrugem eul şi nici măcar să încercăm acest lucru. Singurul lucru pe care trebuie într-adevăr să-l facem este să abandonăm identificarea cu eul ca şi cum acesta ar fi şinele nostru real!

Şi, în ciuda acestei renunţări, viaţa noastră în lume nu va fi cu nimic afectată – râdem, umblăm şi mâncăm exact la fel.

Singura diferenţă este că încetăm să ne mai considerăm corpul ca fiind „eu“ – şi concomitent cu această înţelegere, începem să ne referim la acest corp ca la un terţ, un „acesta”.

Aşadar, tot ceea ce avem de făcut este să abandonăm amăgirea că noi am inventat sau creat acest sine, să renunţăm la autoritatea şi posesia asupra sa şi să înţelegem că această abordare constituia o greşeală. Pe de altă parte, este evident faptul că această greşeală este una cât se poate de firească, inevitabilă chiar. Cu toţii o facem şi numai puţini descoperă eroarea şi sunt în stare – sau vor cu adevărat – să o corecteze.

Corectarea acestei erori de identificare constituie o transformare care nu poate fi realizată fără ajutorul lui Dumnezeu. A abandona ceea ce pare a fi însăşi esenţa existenţei noastre pare a fi un act ce reclamă multă determinare şi mult curaj. La început, această perspectivă pare fantastică şi implică teama de pierdere. Apare, astfel, teama de a „nu mai fi eu”. La aceasta se adaugă şi o frică de pierdere a propriei siguranţe şi familiarităţi. Termenul familiaritate trebuie înţeles în sensul de confort, el presupunând existenţa ideii următoare: „Păi, tot ceea ce am stă în acest „eu“. Abandonarea acestui „eu“ familiar atrage după sine teama de vid, de neexistenţă sau de deşertăciune.

Pentru a ne uşura tranziţia spre identificarea sinelui cu Sinele, este de mare ajutor să înţelegem faptul că are loc o substituire – cele mici sunt înlocuite de cele mai mari. In acest fel, vom realiza că, în realitate, nu există nici o experienţă a vreunei pierderi. Confortul şi siguranţa oferite de identificarea cu micul sine sunt minuscule în comparaţie cu descoperirea adevăratului Sine. Sinele (scris cu majusculă) este mult mai aproape de sentimentul de „eu“. Sinele este un „Eu“, nu un „eu“. Micul eu cunoaşte toate tipurile de neajunsuri, căderi, temeri şi suferinţe, dar adevăratul Eu este dincolo de aceste posibilităţi. Micul eu trebuie să poarte povara fricii de moarte, în vreme ce adevăratul Eu este nemuritor şi dincolo de orice spaţiu şi timp. Atunci când se săvârşeşte această tranziţie, mulţumirea este totală şi completă. Alinarea adusă de înţelegerea faptului că toate temerile de-o viaţă erau imaginare şi nefondate este atât de profundă, încât – cel puţin pentru o perioadă de timp — funcţionarea în viaţa de zi cu zi devine dificilă. Odată cu eliberarea de sentinţa morţii, minunatul dar al vieţii ţâşneşte în adevărata sa splendoare, neumbrit de anxietate sau de presiunea timpului.

Odată cu încetarea curgerii timpului, uşa se deschide spre o eternitate a bucuriei şi iubirea lui Dumnezeu devine Realitatea Prezenţei. Cunoaşterea adevărului oricărei Vieţi şi Existenţe radiază cu o uluitoare revelare de sine. Minunea lui Dumnezeu este atât de copleşitoare, încât depăşeşte orice imaginaţie. A fi, în cele din urmă, acasă şi în compania adevărului este un sentiment profund în totalitatea completitudinii sale.

Ideea conform căreia omul se teme de Dumnezeu devine ridicolă şi absurdă, o nebunie tragică. In realitate, ceea ce constituie esenţa iubirii înseşi dizolvă pentru totdeauna orice teamă. Există, de asemenea, o glumă divină în absurditatea ignoranţei omenirii. In acelaşi timp, luptele şi suferinţele oarbe sunt văzute ca fiind lipsite de scop şi necesitate. Iubirea Divină este infinit de plină de Compasiune; faptul că oamenii cred într-un Dumnezeu care se trezeşte supărat şi mânios pe limitele oamenilor devine tot mai greu de crezut. Lumea oarbă a eului nu este decât un nesfârşit coşmar. Până şi darurile evidente ale acestuia sunt în realitate efemere şi golite de conţinut. Adevăratul destin al omului constă în înţelegerea adevărului divinităţii sursei şi creatorului, ce sunt întotdeauna prezente în cadrul a ceea ce a fost creat şi a ceea ce este creatorul – Sinele.

Preţul amarnic pe care trebuie sâ-l plătim pentru supunerea arătată eului este o viaţă limitată la acesta. Micile avantaje şi plăceri pe care ni le poate oferi eul sunt jalnice şi trecătoare.

Un alt motiv al tenacităţii eului este frica acestuia de Dumnezeu. Această frică este întreţinută de numeroasele dezinformări referitoare la natura lui Dumnezeu (asupra căruia sunt proiectate toate defectele antropomorfice). Fanteziile omului referitoare la Dumnezeu devin – aşa cum a spus-o foarte corect Freud – depozitarul ultim al tuturor temerilor şi deziluziilor omului.

Cu toate acestea, poziţia exprimată de Freud trăda la rândul ei o limită – aceea că, deşi a intuit corect că nu există asemenea falşi zei, el nu a presupus că există totuşi şi un Dumnezeu adevărat (lucru de care este responsabil faptul că Freud calibra la nivelul 499). Carl Jung, unul din psihanaliştii contemporani cu Freud a depăşit însă perspectiva acestuia, proclamând adevărul spiritului uman şi validitatea valorilor spirituale, (astfel, Jung calibrează la nivelul 540). Din observaţiile de mai sus putem vedea limpede limitele raţiunii şi intelectului.

Pentru a înţelege natura lui Dumnezeu este suficient să cunoaştem natura iubirii înseşi. A înţelege cu adevărat iubirea înseamnă, de fapt, a-l înţelege şi cunoaşte pe Dumnezeu, iar a-l cunoaşte pe Dumnezeu, înseamnă a înţelege iubirea.

Pacea constituie conştienţa ultimă şi cunoaşterea în prezenţa lui Dumnezeu. Pacea proclamă siguranţa şi protecţia infinită. Nici o suferinţă nu mai este posibilă. Nu mai există un trecut de regretat şi nici vreun viitor de care să ne temem. Deoarece totul este cunoscut şi dintotdeauna prezent, orice incertitudini ori posibile temeri în faţa necunoscutului sunt dizolvate pentru totdeauna. Garanţia supravieţuirii este absolută: nu există nori la orizont şi nici ceva de genul viitorului sau al următoarei secunde ce ar putea ascunde nefericirea noastră viitoare. Viaţa constituie un permanent „astăzi”.

Starea de Realitate înlătură existenţa oricăror cauze. Nu este posibilă nici o relaţie între subiect şi obiect. Astfel, nu există substantive, pronume, adjective şi nimic „altceva”. De fapt, nimic de genul relaţiei nu este posibil în Realitate. Nu este posibil nici un câştig şi nici o pierdere. Sinele este deja Tot Ceea ce Este, nimic nu e incomplet. Nu există nimic care să aibă nevoie să fie cunoscut, nici o întrebare nu mai rămâne. Toate obiectivele au fost atinse complet, toate dorinţele au fost satisfăcute. Sinele nu are nici un fel de dorinţe. El are deja totul în virtutea faptului că este totul. A fi Tot Ceea ce Este înlătură orice lipsă posibilă. Nu mai există gânduri la care să te gândeşti. Nu mai există o minte care să te preocupe. Sinele-Dumnezeu-Atman nu are nici o nevoie. El nu devine mulţumit ori nemulţumit. Nu are sentimente sau emoţii, nici credinţe ori atitudini. Existenţa Sinelui e total lipsită de efort. Ceea ce constituie sursa existenţei este pentru totdeauna liber şi necondiţionat. Puterea plină de splendoare a lui Dumnezeu este autoluminoasă în lumina pură a conştiinţei înseşi, care nu are nevoie nici de corp, nici de vreo materialitate sau formă. Ceea ce este lipsit de formă constituie substratul formei. Sinele este non-critic, imparţial total disponibil şi prezent.

Este complet sigur să abandonezi sinele Sinelui. Iubirea necondiţionată a Sinelui pentru sine reprezintă garanţia milei. Emanaţia Sinelui spre sine este domeniul Duhului Sfânt, care constituie legătura între spirit şi ego. Prin intermediul rugăciunii, noi cerem şi alegem (graţie liberului arbitru) să-i permitem Duhului Sfânt să ne călăuzească. Prin graţia lui Dumnezeu este făcută posibilă transformarea spre iluminare.

S-a spus că descompunerea eului este îngreunată de rezistenţă. Eul nu vrea să se schimbe sau să fie schimbat în ciuda suferinţelor, temerilor şi regretelor sale. El se cramponează de ideea de a fi „drept” cu orice preţ, păzindu-şi gelos şi vigilent proprii-le-i convingeri. De fapt, el nu este un duşman ce trebuie nimicit, ci un pacient ce trebuie vindecat. De fapt, Eul este bolnav, el suferă de iluzii intrinseci în însăşi structura sa. Revenirea la sănătate presupune doar umila disponibilitate. Adevărul devine auto-revelat: nu e ceva ce trebuie atins ori dobândit, el stăluceşte de la sine. Pacea lui Dumnezeu e profundă şi absolută. Prezenţa sa este extrem de tandră şi de completă. Nimic nu e lăsat neatins şi nevindecat. Aceasta e natura şi calitatea iubirii. Sinele constituie mulţumirea supremă în manifestarea Creatorului ca existenţa însăşi. Nimic din ceea ce se găseşte în afara iubirii lui Dumnezeu nu exista.

Povestea Adevărului a fost spusă în repetate rânduri de-a lungul veacurilor, dar se impune rostită din nou. In spaţiul vid creat prin faptul că eul a înţeles, în sfârşit, că, în realitate, nu ştie nimic, curge pe neaşteptate iubirea lui Dumnezeu, asemeni unui dig ce se deschide. E ca şi cum Divinitatea a aşteptat toate aceste milenii pentru acest moment final. Intr-un moment de extaz senin, ajungem în sfârşit acasă. Realitatea este atât de copleşitoare, evidentă şi atotprezentă încât pare de necrezut că poate exista vreo credinţă şi în altă formă de „realitate”. E ca o formă ciudată de uitare, precum în povestea zeului hindus care şi-a dorit să devină o vacă, apoi a uitat acest lucru şi a avut nevoie de ajutorul altui zeu pentru a fi salvat.

Uneori, eul se identifică greşit pe sine într-un mod mai specific, şi anume cu personalitatea. El crede despre sine: sunt o persoană „aşa şi aşa” şi mai spune „bine, deci asta simt!” Din această iluzie provine frica că ne vom pierde personalitatea dacă renunţăm la eu. Ne temem de acest lucru ca de moartea „a ceea ce suntem”.

Prin intermediul observaţiei interioare, putem distinge că personalitatea e un sistem de răspunsuri învăţate, iar persoana nu este adevăratul „Eu”. Adevăratul Sine se găseşte în spatele acesteia şi dincolo de aceasta. Suntem martorii personalităţii noastre; nu există nici un motiv de a ne identifica cu aceasta. După emergenţa Sinelui real ca „Eu”, personalitatea, după o anumită întârziere datorată ajustării, îşi continuă interacţiunea cu lumea, care nu pare a observa diferenţa. Personalitatea continuă să fie un fel de divertisment, chiar comic adesea, şi, precum corpul, devine un soi de noutate. In locul adevăratului nostru „Eu” a apărut un „terţ“ autogenerat. Acesta are obiceiuri, stiluri, preferinţe şi antipatii, dar acestea nu mai au vreo importanţă ori semnificaţie reală, nici consecinţe de fericire/nefericire. Tot astfel, o reminiscenţă a emoţiilor umane obişnuite pare, de asemenea, să se îndepărteze şi să revină, dar acestea nu mai au nici o influenţă sau putere pentru că nu se mai identifică cu „Eul“.

Oamenii par a aştepta anumite răspunsuri şi se supără dacă acestea nu apar. Odată ce renunţăm la identificarea Sinelui cu eul, devine dificil şi nenatural să ne implicăm în detaliile lumii, care au nevoie de o procesare lineară. Punctul de concentrare pare a se fi fixat acum asupra existenţei şi nu asupra detaliilor formei (care necesită un surplus de energie). Acest lucru se datorează în parte faptului că frecvenţele EEG ale creierului, care acompaniază stările avansate ale conştiinţei sau iluminarea, sunt nişte unde Theta lente (4-7 cicluri/secundă). Ele sunt mai lente decât undele Alpha (8-13 cicluri/secundă) care survin în timpul meditaţiei. Prin contrast, mintea obişnuită – care este o experimentare a eului – presupune preponderent unde beta, situate la peste 13 cicluri pe secundă.

Lumea pare a acorda o nesfârşită atenţie celor irelevante, fiind astfel necesar să ne amintim că ea consideră aceste lucruri ca fiind importante, semnificative, demne chiar să-ţi dai viaţa pentru ele. Din respect pentru sentimentele oamenilor, unele aproximări cu răspunsuri sociale normale sunt reconfortante, altminteri oamenii se vor simţi respinşi sau neiubiţi. De exemplu, oamenii reacţionează prin fericire sau tristeţe la ceea ce percep a fi câştiguri, respectiv pierderi. In realitate, niciuna dintre acestea nu are loc, dar este evident că sunt experimentate drept reale de către individ. Intre timp, mila a fost înlocuită cu compasiunea şi conştienţa, mai degrabă decât cu o emoţie care i s-ar potrivi. De fapt, ceea ce îşi doresc oamenii este să fie recunoscuţi pentru ceea ce sunt, să înţeleagă faptul că înlăuntrul oricui radiază acelaşi Sine, că acest Sine le vindecă sentimentele de separare şi generează un sentiment de pace. A aduce pace şi bucurie celorlalţi constituie darul binefăcător al Prezenţei.

 


Cartile lui David R. Hawkins se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

 


Dăruieşte şi vei primi inzecit. Sustine munca si existenta acestui website:


Vrei să fii la curent cu toate postarile de pe websitul acesta? Abonează-te acum ... Vei putea primi de la mine prin WhatsApp cele mai noi articole publicate.

WhatsApp Group Invite