David R. Hawkins – Cum apar „erorile” spirituale?

Raspuns (David R. Hawkins): Ceea ce urmează ar putea părea abstract. Eroarea apare în interiorul conştiinţei înainte chiar de a fi implicată vreo „persoană”. Conştiinţa se poate experimenta pe sine fie ca singularitate, fie ca unicitate. Cu toate acestea, conştienţa sa este indusă în eroare prin credinţa în ideea că nu are decât opţiunea existenţei ca singularitate sau non-existenţei, ca vid. Eroarea rezidă tocmai în credinţa că există un opus al adevărului. Acest lucru ar putea părea dificil de înţeles până nu ne întoarcem la înţelegerea fundamentală a faptului că, unicele posibilităţi reale sunt Adevărul, Totalitatea, Dumnezeu şi Existenţa. Non-existenţa, nimicul, vidul şi falsitatea nu constituie posibilităţi în Realitate. Acestea nu există decât în calitate de concepte ale minţii.

In măsura în care conştiinţa crede, însă, că acestea constituie posibilităţi efective, se naşte teama de non-existenţă şi de vid. Eroarea constă tocmai în confuzia pe care o face conştiinţa între Totalitate şi vid. Această eroare nu este deloc una abstractă, dimpotrivă, pătrunde în orice gând al omului şi constituie însuşi fundamentul fricii de moarte. Ea există în limbajul nostru aşa cum există şi termenii „adevăr versus fals”. O demonstraţie foarte bună a acestui fenomen ne-o oferă testarea kinesiologică. Atunci când braţul devine puternic, spunem că răspunsul este „pozitiv” „da“ sau „adevărat”.

Acum priviţi cu atenţie acest fapt. Verbalizăm un răspuns slab drept „negativ”, „nu“, respectiv „fals”. Aceasta reprezintă perfect natura erorii. In realitate, amintitul răspuns slab nu provine dintr-o realitate numită „falsitate”, ci reprezintă de fapt un non-răspuns.

Am putea spune, pentru a clarifica problema, că singurul răspuns posibil este cel afirmativ. In acest punct se poate face o analogie cu electricitatea. Intr-un cablu, aceasta este fie prezentă, fie nu. Când este prezentă, spunem că lumina este „aprinsă”. Când însă electricitatea nu este prezentă, spunem că este lumina este „stinsă”. Am dat aceste exemple pentru a sublinia eroarea fundamentală – nimic de genul negativului, vidului ori nimicniciei nu există!

Este crucial să avem puterea de înţelegere a acestui fapt, deoarece eroarea amintită mai sus stă la baza tuturor iluziilor. Nu există un opus al lui Dumnezeu. Nici un opus al existenţei nu are o realitate posibilă. Doar adevărul are capacitatea de a exista. Doar Totalitatea este posibilă. Acest lucru este greu de înţeles, dar odată cuprins, rezolvă toate problemele şi erorile.

In completarea înţelegerii acestei erori fundamentale vine ideea conform căreia credinţa poate crea experienţa. Ceea ce este considerat adevărat în interiorul minţii este perceput ca având totodată şi o existenţă exterioară, deoarece este proiectat, iar mintea nu este conştientă de mecanismul de proiecţie. Această percepţie se autoconsolidează. Astfel, imaginaţia devine atât produsul, cât şi sursa erorii.

Permiteţi-ne să comparăm acest lucru într-o schemă simplă:

Orice experienţă a „realităţii” din dreapta listei de mai sus provine numai din sistemele de credinţă lipsite de o existenţă independentă şi efectivă în Realitate. Acestea nu au o existenţă autonomă şi independentă; toate depind doar de imaginaţie şi credinţă.

Toate aceste artefacte ale imaginaţiei constituie fantezii şi produse ale fricii şi distorsiunii. Ele nu sunt decât produse ale minţii. Mintea include forma, cu toate că, în mod bizar, chiar şi vidul este imaginaţie. Dacă toate atributele reale ale adevărului sunt negate, mintea crede că experimentează vidul.

Vidul constituie o stare creată doar prin credinţa minţii; mintea crede în ea ca într-o posibilitate efectivă. In Realitate, singurele posibilităţi efective sunt Existenţa, Totalitatea şi Fiinţarea. Este evident că opoziţiile teoretice la acestea ar fi concepute ca non-Dumnezeire şi non-Totalitate, fiind conferită calitatea existenţei şi celor ce nici măcar nu pot fi posibile.

Dilema acestei aparente posibilităţi de a opta între existenţa sub forma unui corp versus iluzia non-existenţei este considerată a fi o posibilitate. De fapt, am experimentat-o puternic în această viaţă, la vârsta de trei ani. Dintr-o dată, din inconştienţă, am ajuns la conştienţă şi la experimentarea prezenţei unui „eu“ sub forma unui corp ce stă într-un mic vagon. Inaintea acestui moment a existat doar uitare. Odată cu conştientizarea faptului că „Eu exist“ a apărut imediat teama de non-existenţă; iar în mintea mea s-a născut ideea că „s-ar fi putut întâmpla să nu mă fi născut”. Nu era vorba de o teamă de moarte, ci de posibilitatea (pentru imaginaţie) de a nu fi deloc, de vid.

Mintea a început apoi să se teamă cu adevărat de posibilitatea (aşa cum o vedea ea) ca vidul să fie o realitate. Teama de non-existenţă, ca opus al existenţei se afla în spatele experienţei reale. Nu era vorba de teama de a nu avea un corp, ci de aceea de a nu trăi experienţa unui „Eu”.

Prin urmare, existenţa este experimentată ca sens al „Eului”, a lui „eu sunt”. Bineînţeles, dacă nu ar fi existat deja un „Eu”, acest fapt ar fi rămas necunoscut, deoarece n-ar fi fost nimeni care să-l cunoască! La vârsta de trei ani, oricum, acest lucru nu era evident.

Starea anterioară conştientizării existenţei a fost de fapt una a uitării. Prin urmare, uitarea ar fi o existenţă lipsită de conştienţă acelei existenţe. In viaţa obişnuită, numim această stare „inconştienţă” sau „somn”. In somn „suntem”, dar nu suntem conştienţi că suntem. Se pare totuşi că în această stare de uitare nu este posibilă vreo suferinţă. De fapt, în fiecare seară aşteptăm să ne cufundăm în ea, iar dacă pe timpul nopţii uitarea nu este deplină, ne plângem că n-am dormit bine şi că nu ne-am odihnit.

Conştiinţa pare fericită în perioadele în care nu-şi aminteşte nimic şi este pace. Posibilitatea de a suferi nu se naşte decât după revenirea identificării cu singularitatea (eu, corpul). Astfel, la baza tuturor suferinţelor stă credinţa în separare şi singularitate, în starea de Totalitate, nici o suferinţă nu este posibilă.

Astfel, reîncarnarea înseamnă renaşterea sentimentului de a fi “Eu” (ca singularitate separată). Aceasta este o recurenţă total independentă de a avea sau nu un corp fizic. In experienţele de decorporalizare şi de moarte clinică, singurul lucru care persistă este acest sentiment de a fi “Eu”, nu şi necesitatea unui corp fizic. Sentimentul vieţii, al fiinţării, precum şi conştienţa existenţei sunt fenomene care apar în interiorul conştiinţei. Acest lucru este evident şi în stările meditative, în care dispare conştienţa corpului şi individul se dizolvă în conştiinţă, fără a încerca nici o senzaţie a locaţiei, timpului, spaţiului, dimensiunii sau duratei.

Iluminarea devine starea de înţelegere subiectivă a existenţei conştienţei, fără identificări limitative. Subiectivitatea pură se autoîndeplineşte, totală şi completă, fiind absolut identică cu o cunoaştere a Totalităţii existenţei de dincolo de timp şi spaţiu. Este netulburată, permanentă, independentă, omniprezentă, omniscientă şi omnipotentă, complet îndeplinită şi fără nici o opoziţie. Ea împlineşte în absolut totalitatea tuturor posibilităţilor şi epuizează toate potenţialităţile posibile, până la cea ultimă.

Sinele este conştienţa, sursa sa, desăvârşirea sa, împlinirea sa, totalitatea şi esenţa sa. Este Realitatea Realităţii, Unicitatea şi Totalitatea Identităţii. Este „Eu“-ul suprem al conştiinţei, în calitate de manifestare a nemanifestatului. Numai astfel poate fi descris indescriptibilul. Amin.

 
Cartile lui David R. Hawkins se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

 

Dăruieşte şi vei primi inzecit. Sustine munca si existenta acestui website:


Vrei să fii la curent cu toate postarile de pe websitul acesta? Abonează-te acum ... Vei putea primi de la mine prin WhatsApp cele mai noi articole publicate.

Invitatie Grup WhatsApp