David R. Hawkins – Constiinta: Calea spre Dumnezeu

Intelectul: Riscul transmiterii de informaţii este acela că eul ascultătorului va încerca să le asimileze ca date, cu ajutorul intelectului. Există studenţi spirituali ce au luat parte la sute de seminarii şi conferinţe şi care au camerele ticsite de cărţi spirituale, dar care, cu toate acestea, n-au progresat deloc în conştienţă; ei sunt într-un impas. Căutarea lor continuă de la o conferinţă la alta, la următoarea carte, la următorul guru şi aşa mai departe.

Lucrarea spirituală nu aparţine intelectului (deşi, cu ajutorul intelectului, putem să obţinem o licenţă sau un doctorat în teologia comparată). Adevărata metafizică nu este decât o abstracţiune, menită facilitării limbajului şi verbalizării pentru a putea comunica ceva care, de fapt, nu poate fi transmis în cuvinte. Cuvintele nu sunt lucrurile ce trebuie realizate. Pentru a fi eficiente, adevărurile învăţate trebuie transpuse în practica zilnică, deoarece ele există dincolo de cuvinte. Dacă acest lucru este făcut, schimbarea se petrece. Scopul informaţiei e acela de a fi absorbită şi apoi maturizată în înţelegere.

Inţelegerea

In lucrarea spirituală, înţelegerea are în sine capacitatea de a da naştere la schimbări. Ea acţionează ca un catalizator şi deschide noi căi de a privi lucrurile. Tot ea este cea care dă naştere la creştere şi dezvoltare spirituală. Pe măsură ce dezvoltarea spirituală continuă, vechile moduri de gândire şi contextualizare sunt abandonate în bucuria noilor descoperiri. Mânia pe care o încercam în faţa absurdităţii vieţii, acum este înlocuită de zâmbet, iar lucrurile pentru care majoritatea oamenilor se vaită şi pentru care fac o melodramă sunt văzute cu detaşare şi cu umor, părând chiar situaţii comice. Invăţăturile spirituale trebuie acceptate pentru a fi integrate. Rezistenţa provine de la ego, căruia îi lipseşte smerenia şi care se opune din mândrie. Este foarte util să înţelegem faptul că, în realitate, nu renunţăm la viziunile negative, ci le adoptăm pe cele benefice. Că pacea este mai bună decât războiul, iar iubirea este preferabilă urii, este un lucru pe care intelectul îl înţelege prea bine, însă eul poate opune rezistenţă, dacă este pus în faţa faptului de a renunţa la stările – atât de dragi lui – ale resentimentului şi urii.

Pentru multe milioane de oameni, precum şi pentru culturi şi societăţi întregi, unicul motiv de supravieţuire este ura. Intreaga societate a acestora este bazată pe răzbunare şi pe dualitatea dintre victimă şi făptaş. Zone întregi ale lumii sunt devotate feluritelor expresii ale urii, care sunt justificate în mod constant prin intermediul recursului la un trecut îndepărtat. Fiecare dintre noi poate cita întotdeauna numele unor strămoşi îndepărtaţi pentru a-şi justifica ura faţă de duşmani. Acest lucru poate fi considerat chiar drept unul eroic, patriotic, lăudabil sau corect din punct de vedere politic.

Disponibilitatea

Abandonarea trecutului este facilitată de disponibilitate, curaj şi credinţă. Progresul spiritual aduce realmente prinos întregii omeniri, prin faptul că ridică nivelul general al conştiinţei. Chiar şi un progres cât de minuscul este important.

Un alt obstacol în calea creşterii spirituale este nerăbdarea. Aceasta poate fi depăşită numai prin abandonare.

Meditaţia

Am descris deja unele aspecte şi tehnici generale referitoare la acest subiect. Putem crede că gândurile sunt interconectate prin asociaţii sau în alte asemenea explicaţii psihologice aparent plauzibile. Cu toate acestea, dacă privim chestiunea îndeaproape, vom observa că gândurile se petrec intr-un mod aleatoriu şi lipsit de sens. Ele sar de la un subiect la altul, fără o legătură reală între ele. Curentul de gânduri este descris, de obicei, din perspectiva limitată a paradigmei lineare newtoniene, care aduce în discuţie cauzalitatea deşi, în realitate, nu există niciuna. Gândurile par a fi aleatorii, non-lineare şi haotice, fără o predictibilitate calculabilă. Ele par a fi absolut întâmplătoare. In ciuda eforturilor lăudabile îndreptate în această direcţie, nu există nici o explicaţie verificabilă a gândurilor, imaginilor, conceptelor, amintirilor, fanteziilor, sentimentelor, speranţelor sau temerilor, iar conţinutul minţii refuză să fie controlat. De fapt, matricea gândirii constituie produsul constant al activităţii mentale, care instituie o succesiune nesfârşită de gânduri. Acestea sunt generate intenţionat, pentru a preveni orice posibilitate de apariţie a liniştii. Cu cât încercăm să ne controlăm mintea mai mult, cu atât ne joacă feste, devenind rebelă şi refuzând să fie controlată în vreun fel.

In meditaţie, putem vedea din perspectiva unui martor şi observator, că însuşi câmpul conştiinţei urmăreşte mintea şi că este zadarnic să ne luptăm cu el. Este foarte util să înţelegem faptul că „noi“ nu suntem mintea noastră. Mintea este seducătoare, încearcă să ne convingă că ea este adevăratul nostru sine. Identificarea cu corpul nu este depăşită prin distrugerea corpului. La fel, nici identificarea cu mintea nu este depăşită prin distrugerea minţii. Dar, dacă înţelegem faptul că nici corpul, nici mintea nu constituie adevăratul nostru sine, încetează şi orice nevoie de a le distruge, de a le cuceri ori de a ne lupta cu ele. Gândurile se produc de la sine – şi nu pentru că ar fi cauzate de cineva sau de ceva.

Natura minţii este să gândească. Prin concentrare şi intenţie, putem s-o forţăm să intre în limitele unei gândiri logice şi secvenţiale pentru perioade scurte de timp. In acest fel, ea poate rezolva anumite „probleme”. Mintea este rapidă şi eficientă. Ea îşi arogă paternitatea gândurilor. Trebuie să fim extrem de concentraţi şi intenşi pentru a putea surprinde momentul în care mintea îşi arogă paternitatea gândurilor, pentru că acesta se petrece la o fracţiune de nanosecundă după ce gândul a avut loc deja.

Atunci când reuşim să surprindem acest moment, dispare şi iluzia centrată pe afirmaţia „eu gândesc”.

Buddha a spus acelaşi lucru: mintea Buddhică este descoperită între gânduri. In realitate, gândurile nu înseamnă nimic şi nu sunt necesare pentru supravieţuire. Pretenţia eului conform căreia el ar fi adevăratul autor al gândurilor se petrece într-un interval de aproximativ 1/10.000 secunde. In realitate, totul se petrece de fapt de la sine. Viaţa noastră este un dar continuu, iar continuitatea sa, de la clipă la clipă, este susţinută de Dumnezeu şi nu de ego. Nu putem să ne blocăm gândurile în nici un fel; pur şi simplu, ele se reîntorc la noi. Oamenii se tem că dacă îşi scapă mintea de sub supraveghere sau dacă nu reuşesc s-o controleze, vor muri sau vor înnebuni.

Obiectivele eului/minţii nu pot fi atinse niciodată. Eforturile sale sunt zgomotoase şi supărătoare. In realitate, ne-ar fi mult mai bine fără ele. Din momentul în care observăm că obiectivele minţii nu pot fi realizate, putem începe să le abandonăm prin simplul fapt de a nu le mai acorda atenţie şi interes, reuşind astfel să ne debarasăm de fascinaţia hipnotică a eului pentru a ajunge în cele din urmă la conştienţa care iluminează conştiinţa. Sinele poate fi descris ca un spaţiu în mod fundamental lipsit de orice formă.

Mintea se află sub presiunea constantă a anticipaţiei de a încerca să controleze următoarea fracţiune de nanosecundă a experienţei. Ne putem concentra asupra sursei acestei voinţe de a gândi, pentru a o abandona la nivelul disponibilităţii, eliberându-ne astfel şi de dorinţa de a controla următorul moment al experienţei.

Astfel, lucrarea spirituală constituie o nesfârşită abandonare a formei, retrăgându-ne din faţa a ceea ce este irelevant, pentru ca apoi să-l ignorăm cu totul. Direcţia concentrării se mută apoi de pe conţinutul gândurilor asupra a ceea ce observă şi experimentează gândirea pentru ca, după aceea, să se focalizeze asupra descoperirii următorului fapt: conştienţa este conştientă în virtutea unei calităţi înnăscute, nefiind deloc un act voliţional al unui sine imaginar şi independent.

Conştienţa transcede locaţia, corpul, spaţiul, timpul, mintea, gândurile şi sentimentele. Precum cerul, ea constituie fundalul pe care plutesc norii. Starea ultimă a conştiinţei nu este tulburată de nici un conţinut şi nici existenţa ei nu depinde de acesta.

Transcederea celor cunoscute reclamă curaj, credinţă şi convingere. Reclamă, de asemenea, putere spirituală şi energie, a căror sursă este înnăscută în câmpurile superioare ale conştiinţei, precum şi în marii învăţători şi învăţăturile lor. Iluminarea însăşi este realizată prin graţia lui Dumnezeu dar, pentru a se petrece, are nevoie, de asemenea, de propriul nostru acord şi alegere interioară.

Iertarea şi inocenţa conştiinţei

Pentru mintea obişnuită, iertarea constituie un pas dificil, dată fiind poziţionalitatea arbitrară a acesteia, care crează o dualitate conflictuală a binelui şi răului, respectiv a ceea ce e drept versus ceea ce este nedrept. Aceasta e „problema contrariilor” Rezolvarea acestor opoziţii reclamă un anumit nivel de înţelegere cu privire la natura conştiinţei.

Compasiunea pentru slăbiciunea umană temperează dorinţa de a judeca. Mintea umană plasează standarde ipotetice asupra comportamentului uman prin prisma unei atitudini moraliste. De exemplu, în cazul ţării noastre (cartea a apărut în versiune engleză în SUA, n. tr), ceea ce este denumit îndeobşte prin moralitate este mai exact o expresie a puritanismului. Şi aceste două noţiuni nu sunt deloc acelaşi lucru. Puritanismul înseamnă dorinţa de a-i judeca pe alţii. Este o atitudine dură, nemiloasă şi punitivă, căreia îi lipseşte compasiunea şi iertarea. Puritanul face apel la egotism pentru că se consideră drept şi virtuos. Operează prin intermediul condamnării ruşinii, vinovăţiei şi fricii şi caută răsplata şi pedeapsa.

Prin contrast, conştiinţa însăşi este înnăscut inocentă. Ea devine programată în mod progresiv, adesea numai prin influenţe sociale accidentale. Acest lucru ia naştere în anumite subculturi. La nivelul cel mai de jos, ea se găseşte în zona găştilor de cartier sau a cultelor seculare, cu tot cortegiul de simboluri, secrete, iniţieri şi obedienţă faţă de grup şi liderii acestuia. La acest nivel al societăţii, consecinţele încălcării regulilor grupului pot merge chiar până la moarte. Există stiluri vestimentare specifice grupului (adesea adevărate uniforme) gesturi simbolice, expresii, precum şi un control strict asupra grupului. Membrilor acestuia li se spală creierul şi sunt intimidaţi, iar şansele lor de scăpare sunt mici. Dintr-un punct de vedere, aceste comportamente sunt antisociale, din alt punct de vedere ele nu sunt decât un mod de adaptare. Deşi aceste atitudini sunt disonante faţă de întregul societăţii, ele au o consistenţă interioară.

Esenţa subculturilor rezidă în programare. Conţinutul acesteia este exprimat în versurile melodiilor subculturilor. Normele sociale sunt ridiculizate şi nu li se dă nici o importanţă.

La nivelurile sociale mai ridicate are loc acelaşi tip de programare, numai că într-un mod mai puţin evident sau zgomotos. Şi aici este aşteptată o anumită loialitate de grup faţă de programele sociale. Variaţia este pedepsită prin mijloace mai subtile sau prin respingere.

Conştiinţa oamenilor de la fiecare nivel al societăţii este întreţinută de un nivel calibrat al conştiinţei predominant într-un „câmp de atracţie” ascuns. Câmpul de atracţie este un termen derivat din dinamicile nonlineare şi semnifică faptul că, în cadrul a ceea ce pare a fi aleatoriu, există, în realitate, un model invizibil şi organizator al unui câmp de influenţă care influenţează ocurenţa fenomenelor din cadrul fiecărui nivel al conştiinţei. Acesta stabileşte, de asemenea, parametrii care limitează înţelegerea şi conştienţa. Dacă un concept se află dincolo de înţelegerea unui anumit nivel al conştiinţei, oamenii spun pur şi simplu „nu înţeleg”.

Când analizăm natura conştiinţei, putem spune că mintea este înnăscut inocentă, dat fiind că nu are mijloacele de a împiedica programarea sa. Ea este un instrument care poate fi programat involuntar cu orice „software, program”. Neajutată, conştiinţa umană nu poate diferenţia adevărul de falsitate. Minţii îi lipseşte un mecanism de protecţie, fiind astfel foarte uşor de influenţat. Mai mult, emoţiile scad capacitatea unei percepţii mature sau echilibrate. Adiţional la acestea, mintea mai are un defect inerent, şi anume acela că operează prin intermediul percepţiei înseşi, care disociază automat realitatea într-o dualitate şi crează falsa pseudo-realitate a polarităţii aparente a contrariilor.

Conştiinţa este asemenea componentei hardware a unui computer, iar programarea socială este precum softul. Indiferent de conţinutul softului, hardul rămâne necontaminat şi inocent.

In trecut, progresul spiritual era limitat de dominaţia autorităţii religioase şi a dogmelor, fiind învăluit de teamă şi de ameninţarea persecuţiilor. Oricine depăşea sistemul de credinţă general acceptat, ca de exemplu misticii, era suspectat de erezie şi era tratat de parcă ar fi constituit o ameninţare la adresa ordinii eccleziastice şi autorităţii acesteia. (Acest lucru mai este încă actual în anumite ţări.)

In lumea occidentală, acest lucru s-a schimbat şi continuă încă să se schimbe într-o direcţie favorabilă. Cruzimea nu mai este acceptată şi nici trecută cu vederea. Sfântul colegiu al Bisericii Catolice se pronunţă acum împotriva pedepsei capitale şi şi-a înnoit autoritatea spirituală şi puterea prin intermediul unei demonstraţii de modestie şi integritate spirituală. Greşeala nu se afla în cadrul religiei înseşi, ci în interpretarea eronată a acesteia de către aceia care nu-i înţelegeau pe deplin esenţa.

Deoarece conştiinţa umană obişnuită este orbită de însăşi natura percepţiei, ea este complet incapabilă să disceamă adevărul de falsitate. In virtutea inocenţei sale înnăscute, ea poate fi uşor indusă în eroare. De asemenea, orice eroare denotă ignoranţa. De fapt, nivelul conştiinţei care predomina în rîndurile umanităţii în ultimele secole a fost prea puţin ospitalier pentru adevărul spiritual, dar acum, dat fiind că nivelul conştiinţei omenirii în ansamblul său se situează la valoarea 207, adevărul are un teren fertil în care se poate dezvolta.

Voinţa: Inţelegere şi Comprehensiune

Voinţa este determinată de înţelegere şi comprehensiune care, la rândul lor, sunt influenţate de semnificaţie, care este apoi determinată de context. Din semnificaţie şi context provine valoarea şi, prin urmare, alegerea. Voinţa energizează eforturile de a realiza ceea ce este valorizat în virtutea semnificaţiei sale. In termeni mai lumeşti, motivaţia se bazează pe dorinţe şi pe seducţia atracţiei. Aceste dorinţe îşi pierd forţa motivaţională atunci când devin surclasate de voinţă şi decizie. Astfel, voinţa constituie fundamentul creşterii spirituale şi al evoluţiei conştiinţei. Mai degrabă de a fi respinşi de falsitate, suntem atraşi de adevăr. Evoluţia spirituală se aseamănă cu decolarea unei nave spaţiale; la început, acesteia îi este greu să învingă gravitaţia terestră, dar în cele din urmă reuşeşte s-o facă. Intenţionalitatea care consumă energia se dizolvă în cele din urmă în renunţarea lipsită de efort, omul devenind astfel recipientul conştienţei ce se dezvăluie. Relevaţia ia locul descoperirii. Inţelegerea se dezvăluie şi devine autorevelatoare prin graţia lipsită de efort.

Presiunea interioară de a realiza conştienţa spirituală e înlocuită de dorinţa de a fi mai degrabă martorii Adevărului decât căutătorii acestuia. Efortul este înlocuit de descoperirea spontană şi lipsită de efort. Esenţa radiază progresiv prin forma care-şi pierde conturul. Atunci, chiar şi esenţa se pierde în domeniul conştienţei existenţei înseşi, cu divinitatea sa autorevelată.

Despre Natura Păcii

Pacea profundă predomină în Tăcerea care marchează sfârşitul experienţei timpului. Iluzia timpului împiedică Pacea prin faptul că ocazionează expectaţia unui sentiment al pierderii sau anticipării. La nivelurile obişnuite ale conştiinţei, această presiune a timpului şi anxietatea care o însoţeşte se găsesc în afara conştienţei şi trec neobservate. O putem compara cu oamenii care locuiesc în vecinătatea liniilor ferate şi care, în cele din urmă, devin imuni şi chiar indiferenţi la zgomot. Dar, dacă aceste trenuri se opresc, ei sunt copleşiţi de liniştea puternică şi neaşteptată.

Unii oameni care s-au obişnuit cu tumultul şi cu zgomotul sunt deranjaţi de linişte şi pace şi încearcă să se întoarcă la familiaritatea zgomotului. Mulţi oameni nu pot tolera liniştea de la ţară sau dintr-o cameră goală. Prin contrast, tăcerea Divinităţii este profund alinătoare şi dătătoare de împlinire.

 
Cartile lui David R. Hawkins se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

 

Dăruieşte şi vei primi inzecit. Sustine munca si existenta acestui website:


Vrei să fii la curent cu toate postarile de pe websitul acesta? Abonează-te acum ... Vei putea primi de la mine prin WhatsApp cele mai noi articole publicate.

WhatsApp Group Invite