David R. Hawkins – Ce se poate spune despre manie?

Raspuns (David R. Hawkins): Pe măsură ce progresăm din punct de vedere spiritual, mânia devine tot mai puţin frecventă, iar atunci când are loc este foarte nedorită. Cel mai adesea, e mai degrabă vorba despre nerăbdare. Prin urmare, ea poate fi rezolvată prin înţelegerea faptului că nu suntem propriu-zis mânioşi, ci grăbiţi. A cunoaşte acest lucru ne eliberază de vinovăţie. Mânia provine din poziţionalitate; ea poate fi rezolvată prin acceptarea unui alt punct de vedere.

E util să înţelegem că mânia nu este ceva, ci o lipsă. Sutem mânioşi nu pentru că cineva e egoist, avar ori obraznic, aşa cum credem, ci pentru că nu este atent, iubitor şi generos. Dacă recontextualizarea e făcută în acest fel, atunci oamenii sunt văzuţi a fi limitaţi şi nu răi/buni. Fiecare persoană s-a dezvoltat numai până la un anumit punct al evoluţiei şi, prin urmare, e mai uşor să înţelegem şi să acceptăm limitarea decât vina.

O altă cauză predominantă a mâniei este dorinţa, mai exact a nu obţine ceea ce dorim. Este mânia copilului care persistă şi în adult, in forma egoismului. Eul confundă nevoile cu dorinţele şi este nerăbdător. El doreşte în mod constant câte ceva. In acest punct, abandonarea dorinţelor şi străduinţelor lui Dumnezeu aduce după sine un progres spiritual rapid şi semnificativ.

Abandonarea acestui punct central al eului implică un avans spiritual rapid. Acesta este punctul focal şi sursa eului, care se concentrează asupra supravieţuirii. Dorinţele sale se pretind esenţiale tocmai din cauza credinţelor referitoare la supravieţuire ale eului. Prin urmare, eul trebuie să primească, pentru că are concepţia că e separat şi, prin aceasta, dependent de surse exterioare (energie, atenţie, posesiuni, statut, securitate, protecţie, imagine, bani, avantaje, acumulări şi putere). Are mereu în vedere lipsa şi, implicit, teama, nevoia, lăcomia şi chiar trădarea şi furia criminală. Frica este motorul său.

Din punct de vedere al conştiinţei şi al iluminării, domnia fricii nu încetează până nu îi abandonăm lui Dumnezeu dorinţa pentru existenţa însăşi. In liniştea survenită apare măreaţa înţelegere a faptului că existenţa noastră s-a datorat întotdeauna prezenţei Sinelui, care a atras din Univers tot ceea ce era necesar pentru supravieţuire. Destinaţia karmică spre supravieţuire ne asigură apoi că această supravieţuire este oferită în virtutea puterii Sinelui de a asigura necesităţile de genul respiraţiei, puterii, foamei, curiozităţii şi inteligenţei.

Eul este făptaşul imaginar din spatele gândurilor şi acţiunii. Prezenţa sa este considerată a fi necesară şi esenţială pentru supravieţuire. Motivul este acela că principala calitate a eului este percepţia, care e limitată de paradigma cauzalităţii. In această paradigmă limitată a dualităţii, eul se percepe pe sine ca pe o cauză, iar acţiunea şi evenimentele ca pe nişte efecte. In realitate, acţiunile şi supravieţuirea au loc automat şi sunt autonome. Ele sunt activate de energia vieţii care emană din Sine, iar calităţile Universului alimentează formele. Observaţi, de exemplu, că în stările clinice de amnezie viaţa umană continuă chiar atunci când sursa identităţii imaginate s-a pierdut. Mai observaţi că orice frică are la bază frica de pierdere a identităţii, a existenţei şi a supravieţuirii.

Acest lucru este legat de identificarea sinelui şi sursei existenţei vieţii în lumea formei (gânduri, sentimente, corp). Depăşirea fricii constă, prin urmare, în disponibilitatea de a ne abandona existenţa (cu toate expresiile acesteia) lui Dumnezeu. Cu această renunţare totală se naşte conştienţa că Sinele este lipsit de formă şi că nu forma, ci cele lipsite de formă constituie sursa vieţii. Devine, apoi, evident că moartea, în accepţia sa tradiţională, nu poate constitui nici măcar o posibilitate.

Nu există ceva contrar sau o alternativă la Dumnezeu. Cel ce spune „eu sunt” e spiritul din cadrul corpului. Corpul însuşi nici măcar nu ştie că există.

Intrebare: Ce este simplitatea?

Raspuns: Fiecare concept spiritual conţine tot adevărul spiritual. Deci, este necesar să înţelegem complet şi total un singur concept pentru a le înţelege pe toate – şi a înţelege totodată Realitatea. Secretul succesului este să alegem un concept spiritual drept instrument şi să ne ocupăm de el intens, necontenit, până la final. Poate fi vorba de ducerea la absolut a iertării sau bunătăţii – sau de al treilea pas din programul bazat pe cele 12 etape. Insă, acestea trebuie aplicate la fiecare gând, sentiment, acţiune ori comportament – fără excepţie. E nevoie de un singur bisturiu pentru a diseca întregul corp uman şi tot un singur bisturiu (dar spiritual, de data aceasta) este necesar pentru a ne separa şi elibera de „eu“.

La început, acest lucru cere efort din cauza rezistenţei, dar atunci când disponibilitatea a fost perfecţionată datorită abandonării treptate, instrumentul nostru prinde o viaţă proprie. Nu mai există un „eu“ care să facă acţiunea. Inţelegem în cele din urmă că instrumentul în cauză este ghidat de altceva/altcineva decât sinele personal. Noi nu „găsim“ adevărul, aşa că e inutil să-l „căutăm”. Divinitatea se revelează singură şi fără efort.

Există şi agonia bruscă a morţii, apoi survine un profund sentiment de revelaţie, pe măsură ce revelează Adevărul întregii Creaţii drept Sinele suprem, dincolo de orice timp şi cuvinte, dincolo de toate universurile, în perfecţiunea şi frumuseţea sa absolută în care şi prin care orice formă nu e decât o percepţie, fără o existenţă independentă. Totul este Una, nu există aici sau acolo, nici subiect sau obiect, nici eu sau tu. Mintea este liniştită pentru totdeauna. Nu mai există nici un sine individual. Totul există în virtutea propriei sale esenţe, care străluceşte în mod spontan, în perfecţiune absolută. Nu există cauzalitate, totul există deja. Corpul este mai mult un terţ, o jucărie aflată în bătaia vântului karmei, care îşi împlineşte destinul de la sine. De fapt, el niciodată nu a avut nevoie de un „eu“ pentru a funcţiona. Oare cum de a putut apărea şi persista un astfel de gând? Nu e nimic mai minunat decât să te întorci acasă, la propria Sursă.

Intrebare: Cum putem rezolva problema identificării cu mintea şi corpul?

Raspuns: Eul se identifică pe sine în calitate de autor al experienţelor şi acţiunii şi, prin urmare, cu esenţa corpului şi minţii. Acest lucru este consolidat constant de gândire şi limbaj, dat fiind că toate acţiunile sunt precedate de prefixul „eu”. Prin exerciţiu, se poate atinge un punct în care mintea să gândească într-un limbaj conform Realităţii. Acest lucru este realizat prin folosirea unui termen neutru în locul pronumelui personal „eu“. Astfel, în realitate este vorba de corp sau minte şi nu de corpul meu, respectiv mintea mea. Cea care are gânduri şi sentimente este mintea, iar cel care acţionează este corpul. Ne putem referi la diferitele posesiuni folosind sintagme de genul: maşina, casa -şi nu maşina mea, casa mea. Deşi formele corpului/minţii/eului sunt în realitate incluse în cadrul Totalităţii Sinelui, eul foloseşte termenul „eu” într-un sens iluzoriu. In realitate, atât corpul, cât şi mintea, nu sunt decât nişte terţi şi este mai corect să fie desemnate prin folosirea pronumelor la persoana a treiea.

Intrebare: Cum ne putem detaşa de posesiuni?

Raspuns: Insuşi cuvântul „posesiune” constituie o iluzie. Relaţia este exprimată în lumea formei prin cuvinte şi concepte, dar existenţa acestora este doar operaţională şi lingvistică. Din cauza tendinţei eului spre concret, ajungem să credem că respectivul termen trebuie să aibă o existenţă independentă şi obiectivă.

Toate relaţiile sunt numai nişte convenţii şi înţelegeri sociale. Deoarece nu au o realitate independentă, ele pot fi, de asemenea, anulate în urma schimbării amintitelor convenţii. Spre exemplu, a „poseda” ceva este de fapt o imposibilitate. Ceea ce vrem să spunem este că avem un drept legal de a folosi sau poseda ceva, dar acest aspect este exterior adevăratei relaţii dintre respectivul obiect şi presupusul lui posesor. „Dreptul” de posesiune nu este decât un contract social. Putem apuca un obiect, îl putem folosi sau păstra undeva în siguranţă, dar a-l poseda înseamnă un concept abstract. In realitatea radicală, a poseda un obiect înseamnă a deveni una cu el, a te contopi perfect cu acesta.

In culturile native, pământul aparţine tuturor şi nimeni nu pretinde că ar poseda vreo parte din el. Pământurile tribale sunt deţinute de trib, iar folosirea unor porţiuni survine prin acord mutual. A avea posibilitatea de a poseda cu adevărat ceva presupune să avem un control absolut şi necondiţionat, în vreme ce, în realitate, noi avem numai unul temporar.

Aceleaşi condiţii se aplică şi în domeniul aşa-numitelor „drepturi”. Ele sunt doar înţelegeri politice, contractuale sau juridice şi se bazează pe nisipurile mişcătoare ale opiniei publice şi deciziilor judecătoreşti. Multe aşa-numite drepturi nu sunt decât nişte convenţii arbitrare şi vremelnice. In cel mai bun caz, societatea le poate garanta numai temporar.

Intrebare: Ce anume înţelegeţi prin „momentul radical Acum”?

Raspuns: Precum notele muzicale care dispar imediat ce sunt cântate, experienţele vieţii sunt curgătoare şi efemere. Fiecare moment se află deja în procesul încetării încă din secunda în care ia fiinţă. Focalizarea conştienţei se aseamănă cu raza unei lanterne într-o noapte întunecată, ce iluminează fiecare obiect şi apoi trece imediat spre altul. Ele apar şi dispar. Prin urmare, pentru observator, viaţa este doar o procesiune de apariţii şi dispariţii. Astfel, nu se poate spune despre nimic că se întâmplă, din cauza acestei fragmentări constante a atenţiei. Prin urmare, focalizarea constituie o poziţionalitate arbitrară şi este responsabilă în acelaşi timp pentru aşa-numitul dans al lui Shiva.

Precum orice alt moment temporal, chiar şi momentul Acum nu este altceva decât o iluzie. Simpla acţiune de a observa ceva nu crează o realitate obiectivă şi autoexistentă numită Acum. Nu există nici acum, nici atunci după cum nu există nici trecut sau viitor: Spre exemplu, un drum este deja complet de la început la sfârşit. Călătorul nu crează nici un loc special în spaţiul pe care-l numeşte „aici“.

Intrebare: Dacă momentul „acum” dispare, atunci el este înlocuit de infinitatea eternităţii. Dacă momentul „acum” este o iluzie, atunci cum poate exista existenţa?

Raspuns: Chiar şi gândul presupus de „a exista” înseamnă a tăia o fracţiune de secundă din conştiinţă. Realitatea absolută este dincolo de existenţa însăşi. „A exista” nu este decât o noţiune trecătoare. Ea presupune descrierea unei anumite realităţi independente şi obiective. Toate aceste afirmaţii nu sunt decât produse ale conştiinţei. Realiatea este dincolo de existenţa însăşi. Existenţa este posibilă doar ca experienţă a conştiinţei, în cadrul conştiinţei însăşi, dar fără o fiinţare sau realitate independentă.

Intrebare: Dacă nu există nici „momentul acum”, nici „trecut” sau „prezent”, iar Realitatea se găseşte complet în afara timpului, atunci când anume există „Sinele”?

Raspuns: Răspunsul este evident; el nu există. Realitatea absolută este pentru totdeauna. Observaţi că termenii „este”, „era”, „există” şi „fiinţare” constituie denotaţii temporale. Toate aceste afirmaţii sunt doar nişte categorii mentale ale gândirii.

Intrebare: Puteţi explica, vă rog, mai multe cu privire la identitate?

Raspuns: Eul se teme de disoluţie şi, prin urmare, opune rezistenţă la a renunţa la iluzia unei existenţe separate într-un „aici” şi „acum” imaginare. El se teme că va fi dizolvat, devenind vid şi, prin urmare, va înceta şi conştienţa sa conştientă. Cu ajutorul examinării, va deveni evident că realitatea noastră este, de fapt, o Totalitate intens iubitoare, mult mai apropiată, alinătoare şi dătătoare de împlinire decât sentimentul anterior al eului.

In evoluţia conştiinţei, sentimentul micului „eu” este înlocuit de un sentiment mai profund, invulnerabil şi netrecător al unei prezenţe universale. Sentimentul „sinelui” este acum infinit, mai măreţ, mai subtil, mai puternic şi mai conştient decât cel care aparţinea,unicului sine”. Micul sine este precum un biet şuierat în comparaţie cu simfonia completă a Sinelui.

Intrebare: Ce sentiment induce Sinele?

Raspuns: Este realizarea supremă de a te reîntoarce şi a fi acasă. Există o conştientizare a finalităţii, concluziei, împlinirii satisfacţiei, perfecţiunii şi frumuseţii. Calitatea Iubirii dizolvă orice posibilitate de a suferi sau dori. Nici un gând sau proces mental nu se mai petrece şi nici nu este necesar. Un profund sentiment de siguranţă predomină. Divinitatea este evidentă.

Nu există nimic în cadrul experienţei umane obişnuite care să poată fi comparat cu bucuria prezenţei Iubirii lui Dumnezeu. Nici un sacrificiu nu e prea mare şi nici un efort nu e suficient pentru a înfăptui această Prezenţă.

Intrebare: Care este adevărul ultim al realităţii noastre?

Raspuns: Realitatea noastră absolută este dincolo de conştiinţa însăşi. Ea este substratul conştiinţei, fiind dincolo de Totalitate sau Vid. Este anterioară Creaţiei, dincolo de manifestat şi nemanifestat. Este anterioară existenţei şi fiinţării. Este dincolo de identitate, deşi din ea provine Sinele. Nu este nici transcendentă, nici imanentă, ci amândouă deopotrivă. Constituie potenţialitatea infinită din care provine atât Totalitatea, cât şi Unicitatea. Sinele constituie Prezenţa exprimată ca Existenţă – şi tocmai din această conştienţă provine sensul Existenţei.

Intrebare: Când şi unde se poate petrece iluminarea? Dacă nu există nici timp, nici spaţiu şi nici un sine real care să fie iluminat, cum de este totuşi posibilă?

Raspuns: Dacă ar fi un fenomen ce s-ar petrece intr-un anumit moment sau loc, într-adevăr nu ar putea constitui o posibilitate. Singura explicaţie posibilă este că această stare sau condiţie numită iluminare constituie într-adevăr o realitate şi, prin urmare, pentru a putea fi realizată nu trebuie decât să-i fie permisă ocurenţa. Ceea ce este deja nu are nevoie de nici un viitor. Acceptarea constituie o opţiune dintotdeauna prezentă. Abandonarea completă lui Dumnezeu dezvăluie Adevărul. Nimic nu este ascuns; numai eul este orb. Realitatea se află dincolo de minte.

Adevărul devine predominant atunci când falsitatea este abandonată. Cu toate acestea, a face acest lucru reclamă o mare dedicare, curaj şi credinţă – care sunt oferite prin inspiraţia divină ca răspuns la această renunţare. Declanşatorul acestora este consimţământul Voinţei.

Intrebare: Puteţi să spuneţi mai multe despre când şi unde poate surveni înţelegerea lui Dumnezeu?

Raspuns: Poarta spre Dumnezeu ne stă la dispoziţie ca o experienţă directă, în fracţiunea de secundă a momentului acum (care este discernibilă între două gânduri). Pentru minte, acest moment apare şi trece. Intre aceste momente ale apariţiei şi trecerii se găseşte deschiderea care-i permite conştiinţei să devină conştientă de această Realitate mereu prezentă, infinită şi atemporală. Apariţia acestui moment constituie desfăşurarea lui Dumnezeu în forma Creaţiei. Universul constituie înregistrarea istorică a creaţiei lui Dumnezeu. Amintiţi-vă faptul că timpul prezent al momentului prezent devine după numai o secundă un timp trecut al unui moment trecut.

Nu există nici o separaţie între Creator şi Creaţia Sa, nici între subiect sau obiect; toate acestea sunt unul sau acelaşi lucru. Termenii de genul „nou“ sau „vechi“ nu sunt decât nişte puncte de vedere lipsite de o existenţă reală. Suntem în fiecare moment al creaţiei martorii constanţi ai acesteia. Ceea ce observăm noi este experimentarea Mâinii lui Dumnezeu. Conştienţa este „ochiul“ sau martorul, iar creaţia constituie lucrarea Sinelui infinit.

Adevărul desfăşurării creaţiei este ascuns în spatele credinţelor, percepţiilor şi iluziilor cauzalităţii. Miracolul creaţiei este continuu.

Intrebare: Ce se poate spune despre dualitatea dintre eu şi spirit?

Raspuns: Acesta este unul dintre primele seturi de contrarii ce trebuie depăşite. Este util să privim cele două concepte operaţional. In starea de a fi Una cu Spiritul, Sinele, în virtutea calităţilor noastre înnăscute, cunoaşte întotdeauna totul. In lumea formei, eul este programat să divizeze această performanţă instantanee şi lipsită de efort şi, astfel, peste timp, a evoluat un set de operaţii extrem de complexe. Eul poate fi numit centrul esenţial al procesării şi planificării, focalizarea integrativă, executivă şi strategică (care orchestrează, sortează şi stochează). Pe lângă aceasta, el alege între diferitele opţiuni şi evaluează, cântăreşte, compară şi împarte pe categorii aceste opţiuni. Pentru a face aceasta, el are nevoie de abstractizări, simboluri, ierarhii ale semnificaţiilor şi valorilor, ordine de priorităţi şi selecţie.

Acest lucru este eficientizat prin constanta achiziţie de fapte şi realinierea acestora în straturile modificate ale semnificaţiei, pentru a cauza nesfârşite detalii şi, în acelaşi timp, a căuta plăcerea şi supravieţuirea şi a evita acele lucruri lipsite de plăcere sau dureroase. Această performanţă complexă necesită un grad extrem de înalt al educaţiei, pregătirii şi dezvoltării instrumentelor mentale şi cognitive numite inteligenţă şi logică. O altă funcţie esenţială a eului este aceea de a analiza, corela, integra, sintetiza, memora, subordona, aranja şi dezvolta programe complexe ale facultăţiilor, aptitudinilor şi modelelor comportamentale.

In spatele acestei uimitoare performanţe se ascunde „marele vrăjitor din Oz” numit „Eul“. Existenţa acestui „sine“ este presupusă, deoarece performanţele eului au de-a face cu forma, iar acesta integrează întreaga sa experienţă în sistemul de credinţă numit „cauzalitate”. Prin urmare, marele vrăjitor din Oz constituie centrul acestei cauzalităţi şi, aşa cum se întâmplă în structura sintactică a unei propoziţii, „eu-l” devine subiectul acţiunilor şi experienţelor.

Intrebare: Pe măsură ce avansăm pe drumul conştiinţei se naşte următoarea întrebare: Cine este oare marele vrăjitor din Oz? „Eul“ sau un terţ?

Raspuns: Deoarece eul operează prin forme şi definiţii, el nu poate cuprinde Sinele, care este dincolo de orice formă – deşi, în lipsa sa, nici o formă nu ar părea că există. In Realitate, nu există nici subiect, nici obiect; prin urmare, nu există nici vreo relaţie de explicat. Nici o cauzalitate nu este necesară, pentru că aceasta ar sta sub semnul timpului şi spaţiului sau al dihotomiei dintre subiect şi obiect într-un fel particular, eul este prins în faimoasa diadă a făptaşului versus victimei. Eul se gândeşte: „dacă nu voi cauza ceva, atunci ceva exterior îmi va cauza mie însumi ceva”. Acesta este conceptul fundamental pe care se bazează construcţia interacţiunii sociale contemporane, în care societatea este văzută drept o alternare a rolurilor victimei şi făptaşului.

Intrebare: Cum putem scăpa din această capcană?

Raspuns: Deşi a fost descrisă o mare varietate de metode, una foarte utilă este de a înceta să avem şi să emitem opinii despre orice. Deoarece toate opiniile nu sunt decât vanităţi, ele sunt fundamentate pe dualitate şi tind să o consolideze. De exemplu, se poate observa faptul că organizaţiile spirituale care posedă un nivel calibrat foarte înalt „evită să emită opinii asupra chestiunilor exterioare”.

Intrebare: După apariţia a ceea ce a fost numit iluminare, ce anume mai rămâne din fostul sine personal?

Raspuns: Starea interioară este similară somnului, prin faptul că presupune tăcere, pace şi linişte. Nu există voinţă, mişcare sau formă. Se manifestă o totală absenţă a gândurilor sau a activităţii mentale. Este nevoie de energie şi voinţă pentru a deplasa atenţia de la Sinele lipsit de formă spre procesarea informaţiilor. In stările superioare, conştiinţa observă numai interacţiunea esenţelor, prezenţelor şi semnificaţiilor. A da atenţie detaliilor şi formei presupune mai multă energie şi constituie o acţiune ce poate fi realizată numai printr-un act de voinţă, ca răspuns la valoarea vieţii. Ceea ce rămâne din sinele personal este o umbră a fostei persoane, dar aceasta nu are dorinţe sau nevoi. Nu încearcă nici vreo nevoie de a controla evenimentele, împrejurările sau oamenii. Nu-i lipseşte nimic, prin urmare nu caută nici o acumulare, deoarece este totală şi completă în fiecare moment. Nu are nici măcar dorinţa de a se perpetua, după cum îi lipseşte orice nevoie sau dorinţă a experimentării.

Prezenţa este atotîmplinitoare. Deoarece deja suntem una cu Totalitatea, nu mai există nimic de dorit şi nici o separaţie. Nu mai există nici un viitor de anticipat. Nu se manifestă nici un interes spre achiziţie sau materialitate. Alimentarea sau îngrijirea corpului provin în pricipal din partea celorlaţi, a căror iubire susţine fenomenele fizice. Se manifestă o întârziere în procesarea vorbirii, evenimentelor sau detaliilor formei într-un nivel mult mai semnificativ şi mai lipsit de formă. Această traducere este efectuată de un aspect al Sinelui numit Duhul Sfânt, care înlocuieşte ceea ce fusese înainte voinţa, selecţia sau procesele mentale. Activarea Duhului Sfânt pare a se petrece ca rezultat al voinţei şi este asociată cu alegerea.

Focalizarea centrală a eului (care a fost abandonat) este înlocuită de un efect mai puternic al prezenţei Duhului Sfânt, care orchestrează fără efort simultaneitatea şi sincronicitatea pe măsură ce sortează automat ceea ce este relevant de cele irelevante, deoarece interacţionează exclusiv cu Realitatea. Astfel, ceea ce pare a fi miraculos nu este decât acţiunea Duhului Sfânt, care sortează adevărul de falsitate. In acest fel, ceea ce părea imperfect se revelează a fi perfect. Pentru eu, care acţionează numai în cadrul cauzalităţii, nici o asemenea ocurenţă nu este logică sau posibilă, dar pentru Spirit, această calitate este automată şi inerentă în Realitate.

Intrebare: Auzim adesea ideea că o persoană are nevoie de o anumită formă a eului pentru a putea supravieţui. Care este adevărul cu privire la acest lucru?

Raspuns: Este o întrebare care poate fi înţeleasă şi care provine din credinţa în cauzalitate. Aşa cum îl cunoaştem noi, eul posedă un număr mare de operaţii complexe. El îşi închipuie că există un „Eu“ în spatele acestora. In realitate, aceste operaţii sunt autonome şi nu necesită existenţa unui asemenea eu. Tranziţia principală se petrece în momentul în care nu ne mai identificăm cu aceste operaţii şi nu ne le mai considerăm a fi efectele unei entităţi voliţionale şi independente.

Acest lucru este lesne de înţeles dacă privim spre relaţia cu propriul nostru corp. Deşi oamenii îl numesc în mod eronat „eu“, ei nu se referă la genunchiul lor ca la propria lor persoană, ci-l numesc pe acesta din urmă „al meu“. Genunchiul constituie o parte fizică ce operează fără facultatea gândirii. Operaţiunile corpului simt extrem de complexe, similare cu cele ale eului şi se petrec în mod autonom. Atunci când încetăm să ne mai identificăm fie cu mintea, fie cu trupul nostru, funcţiile acestora continuă în mod autonom, numai că fără identificarea cu propria noastră persoană. Sentimentul conform căruia am fi autorii acţiunilor dispare. Permanenţa supravieţuirii este autonomă, iar continuitatea constituie o expresie a conştiinţei aliate cu Duhul Sfânt. Condiţiile predominante se leagă de karmă şi operează impersonal. Astfel karma devine parte a acestor condiţii impersonale.

Prin analogie, ne poate plăcea foarte mult o anumită melodie fără ca eul să pretindă că el este autorul partiturii. Muzica ne place în mod spontan. Dacă pretindem că suntem autorii acesteia, generăm multe sentimente de anxietate – ce au de a face cu sistemele de credinţă referitoare la perfecţiune, aprobare, dezirabilitate şi acceptare.

 


Cartile lui David R. Hawkins se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

 


Vrei să mă ajuti cu ceva? Daca da, in primul rand ma bucur că simti să daruiesti. Ajută acest blog să ramâna deschis si făra reclame. Am nevoie de ajutorul tău pentru a acoperi costul serverului ce gazduieste acest blog, o mică donație ma va ajuta foarte mult! Va multumesc tuturor.


Vrei să fii la curent cu toate postarile de pe websitul acesta? Abonează-te acum ... Vei putea primi de la mine prin WhatsApp cele mai noi articole publicate.

WhatsApp Group Invite