David R. Hawkins – Calea Constiintei : Mintea

Căile tradiţionale către Dumnezeu au fost descrise, în general, ca fiind marile filozofii yoga: Raja Yoga, Karma Yoga şi, printre altele, Advaita. Acestea sunt căile prin inimă, renunţare, dragoste, servire, veneraţie, devotament şi, în fine, Advaita, calea prin minte. S-a mai spus că această cale ce trece prin minte nu ar fi potrivită pentru cea mai mare parte a aspiranţilor în decursul acestei perioade Kali Yuga (echivalentul Unui eon sau a 58.000 de ani, cât durează o mişcare completă de” revoluţie a zodiacului), dat fiind că există prea multe distrageri lumeşti. Calea minţii reclamă capacitate de concentrare şi o minte centrată pe un singur scop. Cu toate acestea, se poate dovedi cea mai bună alegere pentru aceia care îşi canalizează energia mai degrabă spre gând şi judecată decât spre sentiment.

Redăm în rândurile de mai jos o orientare generală pentru a aborda şi a pomi pe acest făgaş. Majoritatea aspiranţilor urmează în acelaşi timp şi calea inimii; este doar o chestiune de accentuare a uneia sau a celeilalte. Desigur, ele nu sunt exclusive, iar în final devin una şi aceeaşi. Expunerea noastră cu privire la acest subiect va implica şi o abordare a stilurilor de meditaţie.

Observaţia

La o primă observaţie, mintea pare a fi o maşină de vorbit cu program non-stop, cu un baraj constant de neîncetate gânduri, idei, concepte, înţelegeri, amintiri, planuri, rezolvări, îndoieli şi repetiţii fără înţeles. Apoi, apar fragmente de muzică, întâmplări din trecut, povestiri, scenarii, opinii, presupuneri, imagini ale unor obiecte şi oameni ce aparţin deopotrivă trecutului ori prezentului. Urmează închipuiri, fantezii, reverii, temeri, speculaţii şi multă fantasmagorie. Apoi, în toată această bolboroseală sunt întreţesute fragmente de ştiri, evenimente media, secvenţe din filme, showuri de televiziune şi conversaţii pe internet. In fruntea tuturor acestora sunt grijile financiare şi pentru afaceri, facturile ce trebuie plătite, planurile, familia, cultura, politica, neliniştile şi aşa mai departe, la infinit.

La o primă vedere, totul pare a fi o încurcătură copleşitoare şi de nerezolvat, asupra căreia avem foarte puţin control – dacă îl avem şi pe acesta. Prin intermediul atenţiei şi concentrării se pot cristaliza anumite succesiuni logice ale gândurilor dar, imediat după aceea, mintea cade iarăşi, mereu şi mereu, neîncetat, în noianul ei de gânduri, imagini şi fantezii.

Putem înţelege ceva din toate acestea? Există oare vreun loc din care să putem începe măcar să ne apropiem de acest balamuc total?

Buddha spunea că în pauza dintre gânduri poate fi întrezărit adevăratul sine; cu toate acestea, nu pare a exista nici o întrerupere a nesfârşitelor activităţi ale minţii. Iar dacă totuşi intervine aşa ceva, mintea dă impresia că se angajează într-o activitate interminabilă şi plină de frenezie, de parcă o clipă de linişte ar îngrozi-o mai mult decât orice altceva. Se teme, oare, că tăcerea va însemna propriul ei sfârşit? Oricum, pare să-şi lege speranţa de supravieţuire de o pălăvrăgeală interminabilă. De fapt, chiar şi cea mai mică posibilitate de linişte va fi umplută rapid de către minte cu rime de neînţeles sau cu sunete fără sens; ea va începe să cânte cha-cha-cha, itty-bitty-boo sau bee-bop-a-boo – orice numai să nu fie linişte. Oare ce se întâmplă cu mintea?

Motivul

Prin observare se poate vedea că în spatele imaginilor şi a cuvintelor înseşi, se află o energie propulsoare, o dorinţă de a gândi, de a reflecta, de a se preocupa de orice impuls pe care mintea îl poate găsi pentru a umple golurile. Se poate detecta o „tendinţă spre a gândi „, care este impersonală. Prin examinare, se poate constata faptul că nu există nici un „eu „care să reflecteze asupra gândurilor. De fapt, „eul“ intervine numai rareori. „Eul“ real întâmpină probleme serioase chiar când vine vorba de strângerea laolaltă a câtorva cuvinte sau gânduri logice. Când este capabil să o facă totuşi, numim această intervenţie „concentrare”, dar este nevoie de efort şi energie pentru a înlătura bâlbâială şi distragerile şi pentru a putea să organizeze o succesiune de gânduri logice.

Prima parte a unui astfel de proces constă în concentrarea pe subiectul vizat şi limitarea fluxului conţinutului la tema aleasă pentru contemplaţie şi studiu. In acest punct, psihologii presupun că fluxul gândirii este determinat de tendinţe instinctuale – sau conţinutul gândirii este organizat în funcţie de asocieri şi condiţionări. Toate teoriile şi speculaţiile cu privire la natura gândurilor pleacă de la premisa existenţei unui „gânditor” intern, un homunculus invizibil care răspunde de acest set neîntrerupt de procese cu factori multipli, numit gândire.

Calculatoarele modeme studiază aceste fenomene şi se speră că ele, graţie unor programe extrem de complexe de inteligenţă artificială, le vor da de cap. Cu toate acestea, chiar şi în cel mai bun caz, acestea nu fac decât să imite anumite procese logice limitate. Procesele complexe şi multifaţetate ale întregii minţi sunt non-lineare şi, prin urmare, nu pot fi cuprinse în paradigma newtoniană. Acest lucru înseamnă că nu sunt potrivite computerizării. Conţinutul primar al minţii este descris cel mai bine prin termenii aleatoriu sau haotic, intersectând accidental traiectoriile logicii, raţiunii sau inteligenţei, după care, la fel de repede, se pierde din nou în zgomotul pălăvrăgelii nesfârşite.

Perioadele în care survin totuşi succesiuni logice inteligente lasă impresia că apar haotic. Aşa cum procedează şi în cazul reveriilor, fanteziilor ori visării, mintea selectează la întâmplare scurte perioade de procesări secvenţiale concentrate pe realitate. Salturile intuitive apar pe neaşteptate. In aceeaşi măsură, pot apărea şi perioade de blocare a gândirii, lapsusuri, uitări, precum şi alte fragmente pierdute intr-un labirint nesfârşit.

Un singur lucru e clar – mintea este total imprevizibilă. Nu se poate pune o bază reală pe ea. Nu poate fi consecventă, iar performanţa ei este sporadică şi schimbătoare. Va uita să ia cheile de pe birou, nu-şi va aduce aminte unele numere de telefon şi adrese şi va constitui o sursă de frustrare sau iritare. Mintea este contaminată de emoţii, sentimente, prejudecăţi, refuzuri, proiecţii, paranoia, fobii, frică, regrete, vini, griji, anxietate, precum şi de fantomele înfricoşătoare ale sărăciei, bătrâneţii, bolii, morţii, eşecului, respingerii, pierderii şi dezastrului. Pe lângă cele menţionate mai sus, mintea a fost programată de interminabile propagande, sloganuri politice, religioase şi dogme sociale, precum şi de continue denaturări ale faptelor, ca să nu mai vorbim de falsificări, greşeli, erori de judecată şi dezinformări.

Chiar şi în cazul în care sunt atent orchestrate şi stăpânite, instituţiile sociale tradiţionale precum dreptul, procedurile legale, procesele penale şi deciziile judecătoreşti abundă în erori (după cum o demonstrează în mod categoric testele ADN). Chiar şi martorii oculari pot greşi complet şi în mod repetat. Mai presus de toate acestea, principalul defect al minţii nu constă doar în conţinutul său (de obicei irelevant sau greşit), ci mai ales în faptul că mintea nu are nici un mijloc de a distinge adevărul de falsitate.

Cum să procedăm

Din cele afirmate mai sus se poate observa că este inutil să încercăm să găsim adevărul pe calea minţii. (Avantajul căii inimii sau Calea Iubirii Necondiţionate este că depăşeşte multe dintre capcanele şi încurcăturile aşa-numitei minţi). Chiar dacă am putea admite că mintea poate realiza un produs logic solid, ea nu poate sesiza semnificaţia contextului, interpretând sau aplicând greşit rezultatele. Un bun exemplu al acestora este actuala tendinţă spre „corectitudinea politică”, care nu pare niciodată să anticipeze consecinţele neaşteptate.

Calea minţii este, de fapt, calea „lipsirii de minte”, pentru că tehnicile sale sunt proiectate în aşa fel încât să evite întru totul mintea şi gândirea. Am putea compara mintea cu un acvariu cu peşti. Apa este conştiinţa însăşi. Peştii sunt gândurile şi conceptele. Dincolo de conţinutul minţii se află contextul sau spaţiul de unde apar gândurile. Apa rămâne mereu neschimbată – şi nu este afectată de gânduri. Tindem să ne agăţăm de gânduri pentru că eul, în vanitatea sa, îşi arogă paternitatea şi posesia acestora. Acesta este orgoliul posesiei, care adaugă automat valoare şi importanţă oricărui lucru (posesiuni, ţări, rude, opinii) de îndată ce privitor la acestea se instalează idea de „al meu/a mea“. Odată ce presupusa valoare a unui gând este prefaţată de prefixul „meu“, acesta îşi va asuma un rol tiranic, tinzând să domine modelele de gândire şi denaturându-le automat. In realitate, majoritatea oamenilor se tem de propria minte, trăind cu această frică. Pe neaşteptate, fără a da vreun semn prealabil în acest sens, liniştea mentală a absolut oricui poate fi periclitată de accese de frică, temeri bruşte, regrete, sentimente de vinovăţie, remuşcări, amintiri etc.

Pentru a elimina dominaţia conţinutului mental este necesară înlăturarea iluziei că gândurile ne aparţin personal ori că sunt valoroase. Precum corpul, mintea şi conţinuturile sale constituie realmente un produs al lumii. Ne naştem cu un organ numit creier, care este predeterminat din punct de vedere genetic să aibă atât anumite structuri şi capacităţi, cât şi unele limitări, în funcţie de cromozomi, de combinaţiile genelor, de modelele ADN-ului etc.

Din toţi aceşti factori genetici apare un model fragil şi totodată complex de neuroni şi sinapse cerebrale, ce face apoi obiectul influenţelor intrauterine şi condiţiilor post-natale, precum nutriţia, creşterea şi climatul emoţional şi intelectual. Pe lângă acestea, mai există influenţa unui număr infinit de neurotransmiţători, hormoni cerebrali, riscuri de mediu şi programări accidentale. Coeficientul de inteligenţă este deja stabilit; convoluţiile sunt la locul lor, iar acum trebuie să scoatem tot ce-i mai bun din acestea, pentru că societatea (cu toată complexitatea şi greşelile ei), procedează apoi la programarea sistematică a acestui organ imperfect cu un soft de o acurateţe, utilitate şi veridicitate îndoielnice.

Precum corpul, mintea nu constituie sinele nostru real şi, analog corpului, este esenţialmente impersonală. Dispune de gânduri, dar acestea nu sunt produse ale sinelui. Chiar dacă o persoană nu-si doreşte o minte, are oricum una. Nu există posibilitate de alegere în această privinţă. Mintea ne este impusă şi băgată pe gât fără a ne fi întrebat cineva mai înainte. A avea o minte constituie o obligaţie nevoluntară, iar această înţelegere ajută la clarificarea faptului că în acest punct nu încape nici o alegere sau decizie personală.

Observaţii suplimentare

După ce am observat domeniul general al minţii, este evident că nici conţinutul specific al fluxului gândirii înseşi nu poate fi profitabil decât într-un caz foarte puţin probabil. Trebuie să-l părăsim, să mergem mai departe, spre următorul nivel al conştiinţei şi să ne întrebăm cine anume este cel care veghează, observă, este conştient şi înregistrează fluxul gândurilor. In aceeaşi măsură în care ochiul nu este afectat de ceea ce observă sau urechea de ceea ce aude, nici procesul continuu de observare nu este influenţat de obiectul observaţiei sale.

Tot astfel, nici în cazul de faţă nu există vreo entitate care să producă gândirea, ori vreun martor anume în spatele procesului observaţiei. Aceasta din urmă constituie un aspect impersonal, înnăscut şi caracteristic conştiinţei înseşi. Putem să încetăm a ne mai implica în conţinutul gândurilor, alegând perspectiva observatorului. Reuşita acestui lucru va necesita un oarecare exerciţiu. De exemplu, putem să exersăm privind prin parbrizul unei maşini şi fixându-ne privirea într-un anumit loc al geamului; atunci, concentrarea noastră nu se mai focalizează pe fiecare obiect în parte, ci pe o anumită fantă imaginară, prin care obiectele par să defileze. Acest exerciţiu are drept rezultat că nu mai putem identifica cu certitudine fiecare obiect în parte, deoarece nu ne mai concentrăm individual asupra acestora.

Asistarea sau observarea nu se concentrează pe o idee sau o imagine, dar le permite acestora să curgă fără a ne implica în vreun fel. Atunci realizăm că imaginile gândirii apar spontan, iar gândurile nu constituie alegeri făcute prin decizie personală, înţelegem că fluxul gândirii este impersonal. Gândurile nu sunt „ale mele“, pentru că nici un „eu“ nu este implicat. Deşi ochiul anatomic vede anumite imagini, nu pretinde paternitatea lor, după cum nici urechea nu o pretinde pe cea a sunetului. Prin urmare, cu ajutorul experienţei în acţiunea observaţiei pure, devine, de asemenea, evident că gândurile nu sunt create de un personaj unic numit „eu”. Ele constituie rezultatul unor combinări şi permutări de programe ideatice şi emoţionale, care se derulează pe ecranul minţii. Inţelegerea faptului că mintea nu este identică cu „eu“ sau cu „mine” are darul de a elimina identificarea sinelui cu mintea.

Această descoperire poate fi extrapolată şi asupra corpului, atunci când realizăm că suntem doar martori, experimentatori şi observatori ai senzaţiilor. De fapt, noi nici nu experimentăm cu corpul, ci doar cu simţurile.

In imediata apropiere a observaţiei se află acţiunea de a experimenta. Avem de-a face mai întâi cu observarea, iar apoi cu experimentarea a ceea ce este observat. Mutând unghiul de observare de la ceea ce este examinat asupra examinării înseşi, următorul pas în câmpul conştiinţei constă în conştienţa experimentării. Oare mai sus invocata experimentare este realizată de „cine-va“ sau de „ceva”?

Prin observare, vom descoperi că mai degrabă „ceva” decât cineva funcţionează în postura de experimentator şi observator impersonal. Acest „ceva” nu este modificat sau afectat în vreun fel de conţinutul observaţiei sau experimentării sale.

Un alt aspect demn de luat în seamă este acela că formele compun conţinutul minţii. Pentru ca forma să poată fi observată, ea trebuie să apară pe un fundal de non-formă. Prin analogie, obiectele sunt vizibile doar în spaţiu, pentru că spaţiul însuşi este gol şi fără formă. In mod similar, putem auzi un sunet doar pe un fundal de linişte. Folosirea sunetului pur pentru a da naştere vorbirii constituie un exemplu evident în acest sens. Intrucât conştiinţa este lipsită de formă şi conţinut, ea este capabilă de a recunoaşte forma. Gândurile sunt perceptibile doar dacă se mişcă într-un câmp de non-gând. Prin urmare, fundalul minţii este liniştea câmpului conştienţei. La rândul ei, conştiinţa (care este un câmp de energie potenţială) este detectabilă tocmai deoarece este iluminată de lumina conştienţei (Sinele).

Meditaţia: Observarea fluxului conştienţei mentale

Intenţionalitate

Fluxul gândirii este propagat şi energizat de o serie de straturi de motive şi intenţii, pe care le putem identifica după cum urmează:

1. Dorinţa de a exprima emoţii. Aceasta ia forma reamintirii, repetiţiei şi unei procesări repetate de evenimente şi idei legate de emoţii. Uneori, la acest proces se face referire ca la acţiunea minţii de a-şi procesa neajunsurile.

2. Anticiparea. Elaborarea de planuri pentru unele aşteptate ori posibile evenimente viitoare sau pentru unele conversaţii ori întâlniri preconizate.

3. Transformarea trecutului.

4. Rescrierea de scenarii, reale sau imaginare.

5. Crearea de scenarii imaginare – reveriile.

6. Reamintirea – reluări şi aduceri-aminte.

7. Rezolvarea de probleme.

Neintenţionalitate

1. Repetiţii involuntare ale celor de mai sus.

2. Divagaţii, fraze fără sens, fragmente de gândire, voci şi muzică în fundal.

3. Comentarii.

4. Amintiri greu de suportat, momente dureroase, evenimente şi sentimente neplăcute.

Reducerea minţii la tăcere; depăşirea acesteia

Motive

Se poate observa că mintea obţine satisfacţii din procesele ei meditative şi de gândire. Plăcerea rezultă atât din gândirea însăşi, cât şi din funcţia de „a face ceva”. (De exemplu: „Nu mă deranja. Acum gândesc”.) O parte din plăcerea de a face ceva este iluzia că ne atingem un scop, creând soluţii prin repetiţii şi planuri, îndreptând rele imaginare sau, pur şi simplu, arătând altora de ce anume este în stare mintea noastră. Prin urmare, este vorba de motivaţia de a ne remodela viaţa şi istoria acesteia într-o imagine mai satisfăcătoare şi care se reflectă într-un mod mai favorabil. Este o încercare de a ne recupera respectul de sine şi de a ne creşte capacitatea de supravieţuire. Intenţiile fundamentale ale activităţii mentale obişnuite sunt: (1) să ne simţim mai bine şi (2) să supravieţuim.

Formarea gândurilor

Pentru îndeplinirea obiectivelor sale, se poate observa că mintea este preocupată în primul rând cu activitatea sa de fiecare clipă de a controla momentul imediat următor; ea anticipează neîncetat, dorindu-şi avantajul asupra următoarei fracţiuni de secundă şi încercând să monitorizeze fiecare clipă a experienţei. Această intenţie centrală stă la baza tuturor formelor pe care le poate lua procesarea mentală – şi este tot timpul prezentă. Este poziţionată exact sub suprafaţa conţinutului gândurilor înseşi. Mobilul său este supravieţuirea şi perpetuarea propriei funcţionări. Mintea pare a se teme că va dispărea dacă va exista chiar şi o singură clipă de linişte (majoritatea oamenilor alungă liniştea recurgând la muzică de fond sau conversaţie).

Pentru a determina mintea să tacă, trebuie să abandonăm anumite motivaţii, încredinţandui-le lui Dumnezeu.

Acestea

1. Dorinţa de a gândi

2. Dorinţa plăcerii de a gândi

3. Confortul rezultat din garanţia privind continuarea existenţei noastre.

Nu este recomandabil să încercăm să stopăm gândirea printr-un act de voinţă, dat fiind că acest lucru nu ar face decât să perpetueze mintea, forţând-o să-şi dorească propria oprire. O tehnică mult mai eficientă este aceea de a renunţa la dorinţa de a gândi şi la recompensele sau beneficiile imaginare pe care presupunem că ni le aduce acţiunea de a gândi. De fapt, în spatele gândurilor nu există nici o entitate personală. Ele sunt automotivate din obişnuinţă. Mai mult, gândurile reprezintă şi servesc doar un confort – ele nu au nimic de-a face cu supravieţuirea, pentru că şi atunci când mintea amuţeşte, viaţa continuă cu dinamism şi bucurie.

Pe când ne pregătim să abandonăm mintea, primul lucru care ne va atrage atenţia este că ea crează povestiri şi lungi scenarii. Dorinţa sa de a face acest lucru poate fi abandonată. Apoi, mintea va vorbi în fraze, sintagme şi grupări de cuvinte tot mai scurte. In spatele formei pe care o adoptă gândurile (indiferent care ar fi aceasta şi indiferent de conţinutul sau imaginile gândurilor), se află acelaşi motiv al dorinţei de autopropăşire orientată spre controlarea şi anticiparea experienţei momentului următor.

Gândurile iau diverse forme şi devin tot mai detaliate pe măsură ce apar dintr-un aspect mai difuz, care, la rândul său, ia naştere din câmpul energetic care sprijină şi propagă gândirea. Dacă ne concentrăm asupra faptului de a abandona motivele din spatele gândirii, este posibil să descoperim gândurile chiar pe când se află în plin proces de formare. Putem detecta această matriţă formatoare de gânduri chiar în fracţiunea de secundă ce precede formarea unui gând concret. Matriţa despre care vorbim constituie scena tensiunii imperceptibile ce stă în spatele „producţiei de gânduri”. Abandonarea acestei intenţii duce la încetarea gândirii. In liniştea care urmează, tăcerea Prezenţei domneşte, fiind Tot ceea ce Există. Divinitatea Esenţei sale radiază în afară, ca fiind cele lipsite de formă din spatele oricărei forme, într-o perfecţiune desăvârşită, aflată dincolo de orice timp şi spaţiu.

Eliberarea de gândire este facilitată de conştienţa şi perspectiva spirituală că toate gândurile sunt deşarte, lipsite de un adevăr sau valoare intrinsecă. Atracţia lor provine din valoarea exagerată pe care o dezvoltă faptul că le considerăm a fi „ale noastre” – şi deci speciale, demne de respect, admiraţie sau de o atentă conservare. Pentru a scăpa de sub dominaţia minţii este nevoie de smerenie radicală şi de o disponibilitate intensă de a abandona motivaţiile fundamentale. Această disponibilitate primeşte energie şi putere din voinţa ce ia naştere din iubirea de Dumnezeu şi pasiunea de a abandona iubirea gândirii pentru iubirea de Dumnezeu.

O altă ezitare în a ne elibera de gândire constă în identificarea iluzorie a gândurilor nu doar ca fiind „ale mele”, ci chiar ca fiind „eu”. Mintea tinde să fie mândră de gândurile sale, de parcă ar avea cine ştie ce comoară. Ne este util să realizăm că Sinele se compară cu partea hardware (sau corpul principal al unui computer), iar gândurile apar, de fapt, doar în forma softului, ca programe de origine externă ce pot fi înlocuite.

Dintre toate programele acestea, opiniile sunt deseori foarte bine apreciate deşi, la o privire critică, se dovedesc a nu avea nici o valoare. Fiecare minte are infinite opinii cu privire la orice, chiar şi în cazul în care nu ştie nimic despre subiectul în discuţie. Toate părerile nu sunt decât vanităţi, fără nici o valoare intrinsecă, fiind, de fapt, rezultatul ignoranţei. Opiniile simt periculoase pentru cei ce le deţin pentru că au încărcătură emoţională şi declanşează dezacord, rivalitate, ceartă şi poziţionalitate. Nu putem susţine o opinie şi, în acelaşi timp, să depăşim contrariile. Desfiinţarea opiniilor este înlesnită de o atitudine umilă. Mai mult, atunci când mintea îşi învinge narcisismul, realizează că, de fapt, nu este capabilă să cunoască nimic în adevăratul sens al cuvântului. Mintea dispune doar de informaţii şi închipuiri despre ceva; ea nu poate „cunoaşte” cu adevărat, pentru că „a cunoaşte” înseamnă a fi ceea ce este cunoscut. Orice altceva este doar speculaţie şi ipoteză. Atunci când mintea este depăşită, nu mai rămâne nimic de aflat, pentru că, de fapt, Sinele este Tot Ceea ce Există. Nu rămâne nimic nici de lămurit. Celui ce este complet nu îi lipseşte nimic, iar această desăvârşire vorbeşte de la sine în Totalitatea sa.

Abandonarea tuturor pretenţiilor privind cunoaşterea constituie o mare uşurare şi este resimţită ca un uriaş beneficiu – şi nicidecum ca pierderea de care ne temeam. Fără ca măcar s-o ştim, am fost în robia conţinutului şi, prin urmare, eliberarea de minte este însoţită de un intens simţământ de pace şi securitate absolută. Când se întâmplă acest lucru, înseamnă că am ajuns în sfârşit acasă, fără să mai avem vreun dubiu. Nu mai este nimic de câştigat, nici nu mai trebuie nimic îndeplinit sau gândit. Finalitatea este absolută, profundă, imobilă şi silenţioasă. Interminabila problemă a dorinţelor, pretenţiilor şi crizei de timp a ajuns în punctul final, iar lipsa lor de conţinut este revelată.

Poziţionalitatea

Când poziţionalitatea încetează, devenim conştienţi că ea a fost sursa tuturor supărărilor, fricilor şi nefericirilor anterioare, înţelegem, totodată, că fiecare poziţionalitate este inerent eronată. Toate atitudinile adoptate pot fi iertate. Datorită programării şi contextului au părut a fi o idee bună la acea vreme. Toate ideile de genul acesta se bazau pe aceeaşi noţiune greşită că, într-un fel, ele serveau la propagarea supravieţuirii unui eu— sau a unei identităţi de sine separate şi independente. In realitate, atunci când aceasta dispare, nici o pierdere nu este posibilă şi nici o acumulare nu mai e necesară. Insăşi iluzia a constituit cauza reală a durerii şi suferinţelor nesfârşite.

Prin însăşi natura, structura şi calităţile sale, falsul eu/sine nu este capabil de a aduce pacea sau fericirea adevărată. In cel mai bun caz, el experimentează plăcerea, care se bazează pe condiţii a căror pierdere duce la tristeţe şi la întoarcerea nefericirii. La sfârşit, se va afla că presupusul sacrificiu al abandonării minţii constituie, de fapt, cel mai mare dar pe care îl poate primi cineva. Recompensa este atât de mare, încât depăşeşte orice aşteptări pe care le-am fi putut avea. Pe măsură ce eul se dezintegrează, iar mintea îşi pierde autoritatea insaţiabilă asupra identităţii noastre, apar alte noi temeri. Fără o minte care să asigure supravieţuirea, cum va supravieţui oare „eul“ şi cum anume va merge viaţa mai departe? Cum va fi gătită masa, dacă nu o planificăm? Cum vor fi întâmpinate necesităţile vieţii? Oare eul nu este necesar pentru supravieţuire?

Toate aceste întrebări se bazează pe limitările conceptelor de cauzalitate ale eului/minţii. La rândul lor, acestea se bazează pe dualitatea imaginară că există o identitate între gândire şi sine care, prin gândurile şi dorinţele sale, face ca lucrurile să se întâmple prin intermediul acţiunilor. Astfel, se spune că se va întâmpla „acel“ lucru ca urmare a „acestei cauze“ din lume.

Există, prin urmare, o separare iluzorie între cauză şi efect, între un „eu“ izolat şi un eveniment din lume cauzat de aceste planuri şi idei ale „eului“. Astfel, dacă se consideră că nu există gânduri ale eului care să determine ocurenţa a ceva, cum va fi susţinută oare supravieţuirea? Aceasta este sursa multor temeri, a insecurităţii şi furiei, atunci când apar blocaje ale planului şi acest mecanism imaginar de supravieţuire este ameninţat.

Intr-o activitate spirituală serioasă este necesar să avem câteva unelte simple, fundamantale, în totalitate demne de încredere şi pe care să ne putem baza pentru a depăşi frica si nesiguranţa. Un adevăr binecunoscut, care prezintă o inestimabilă valoare şi utilitate, constă în dictonul că orice frică este falsă şi nu se bazează pe adevăr. Frica este depăşită experimentând-o în mod direct, mergând drept spre ea, până când ajungem la bucuria de a constata că frica a încetat. Bucuria care urmează înfruntării oricărei frici spirituale provine din descoperirea faptului că aceasta a fost doar o iluzie, lipsită de orice bază sau realitate.

Eul/Mintea sunt limitate la paradigma newtoniană a realităţii, nefiind astfel capabile să înţeleagă cu adevărat natura vieţii înseşi. In realitate, orice lucru îşi are sursa în sine însuşi, fără nici o cauză exterioară. Fiecare lucru şi fiecare eveniment constituie o manifestare a totalităţii a tot ce este, aşa cum se află la un moment dat. Odată văzut în totalitatea sa, tot ceea ce există este perfect dintotdeauna şi nimic nu necesită o cauză externă pentru a-l schimba în vreun fel. Din punctul de vedere al poziţionalităţii eului şi al înţelegerii sale limitate, lumea pare să aibă nevoie de nesfârşite consolidări şi corectări. Iluzia aceasta se prăbuşeşte, dovedindu-se a fi doar o vanitate inutilă.

In Realitate, orice lucru manifestă automat destinul inerent al esenţei sale, iar pentru aceasta nu are nevoie de nici un ajutor din afară. Cu o atitudine smerită, putem renunţa la rolul autopro-clamat al eului că ar fi mântuitorul lumii, cedându-l direct lui Dumnezeu. Lumea pe care eul o zugrăveşte constituie o proiecţie a propriilor iluzii şi poziţionalităţi arbitrare. O astfel de lume nu există.

In lucrarea spirituală, mai apare şi o altă sursă de ezitare, deoarece se pare că ar exista un conflict trecător între atitudinile sociale obişnuite şi lucrarea evoluţiei spirituale. Obişnuim să pretindem o serie de credinţe şi valori care provin din valorile, aşteptările şi planificările obişnuite. Acestea sunt considerate valoroase atât pentru noi, cât şi pentru societate. Astfel, putem încerca o oarecare sovăială atunci când trebuie să renunţăm la ele. De exemplu, ne putem simţi vinovaţi când vine vorba să abandonăm o serie de convingeri îndrăgite, mecaniciste sau religioase ori, altfel spus, rezultatele obişnuite ale programării. Pentru a depăşi aceste surse de conflict, este bine să ne amintim că drumul spiritual necesită abandonarea tuturor convingerilor şi atitudinilor, pentru a putea face loc „revelării Realităţii”.

Accentul eforturilor noastre, precum şi aşteptările pe care le avem de la acestea, se deplaseză dinspre previzibil şi comun către ceva ce, la început, pare a fi excepţional şi neobişnuit. Este vorba de un abandon temporar a ceea ce se credea a fi de valoare pentru societate. Puncte de vedere considerate de o importanţă crucială sunt acum catalogate drept supoziţii irelevante şi discursuri pline de demagogie. Abandonarea lozincilor noastre favorite relevă faptul că ele, în realitate, nu sunt decât nişte forme incipiente de propagandă operaţională, având scopul ascuns de a-i controla pe alţii şi de a le influenţa gândirea.

Odată cu smerenia vine şi disponibilitatea de a înceta să mai încercăm să controlăm sau să schimbăm oamenii, situaţiile de viaţă ori evenimentele – sub pretextul că o facem „pentru binele lor”. Pentru a deveni un căutător spiritual dedicat, trebuie să abandonezi dorinţa de a fi „drept” sau de a avea o închipuită valoare pentru societate. De fapt, nici eul şi nici sistemul de convingeri al nimănui nu prezintă vreo importanţă pentru societate. Lumea nu este nici bună, nici rea, nici defectă, nici nu are nevoie de ajutor sau de schimbare – pentru că înfăţişarea ei este doar o proiecţie a propriei noastre minţi. Nu există o astfel de lume.

Un alt nărav al minţii, care crează probleme temporare, este folosirea frecventă a ipotezei drept sursă pentru dispute şi ezitări. Intotdeauna intelectul poate construi un set imaginar de concepte în aşa fel, încât să combată orice altceva. Scopul inconştient al poziţiei ipotetice este întotdeauna orgoliul de a avea dreptate şi de a respinge orice alt punct de vedere. Ipoteza nu are nici o justificare şi nici o existenţă în realitate. „Ce-ar fi dacă…“ nu trebuie să apară nici măcar o dată în lucrarea spirituală, dat fiind că este un produs evident al imaginaţiei şi limbajului, a cărui raţiune de a fi este autojustificarea unei pozitionalităţi.

Nivelul conştiinţei intelectului calibrează în marjele valorii 400, ceea ce este util în universul fizic al eforturilor umane, dar constituie o limitare şi o barieră uriaşă în calea iluminării. Insuşi intelectul este o mare limitare, şi cele mai mari genii ale ştiinţei şi strădaniei intelectuale calibrează cu aproximaţie la nivelul 499. Această cifră arată nivelul maxim la care poate accede intelectul, din cauza limitărilor impuse de contextul propriei sale realităţi. Pentru a merge dincolo de această limită este nevoie de un context mai mare, care implică non-cauzalitatea, non-dualitatea, precum şi dimensiunile non-lineare şi non-newtoniene ale gândirii şi înţelegerii.

Trebuie să înţelegem că totul este aşa cum este ca o consecinţă a faptului că universul este dintotdeauna ceea ce este, în totalitatea sa. Fiecare „lucru” pe care credem că îl vedem este, în el însuşi, perfect, total şi o expresie a întregului univers. Intelectul ar putea cel mult să înţeleagă acest lucru ca idee, dar nu va putea să experimenteze adevărul efectiv al acestuia. Chiar dacă eul ar putea cuprinde totalitatea, va continua să vorbească despre percepţia sa asupra unui eveniment şi nu îşi va înţelege propria existenţă. Este util să înţelegeţi că nimic nu poate fi descris sau experimentat decât din afară. Toate descrierile, oricât de bune ar fi, nu sunt altceva decât măsurători perceptuale şi definiţii ale unor presupuse calităţi, care nu au o existenţă în sine.

Nimic nu este aşa cum poate fi descris; prin urmare, toate descrierile arată ce nu este un lucru. Inţelegerea realităţii şi adevărului absolut este cel mai mare dar pe care cineva îl poate face lumii şi întregii umanităţi. Prin urmare, lucrarea spirituală este, în esenţa ei, un serviciu altruist şi o capitulare în faţa Voinţei lui Dumnezeu. Pe măsură ce creşte conştienţa noastră, puterea acelui câmp al conştiinţei creşte logaritmic (atât în sine, cât şi prin sine), iar acest fapt realizează mai mult decât toate eforturile sau încercările de a ameliora suferinţa lumii. Toate aceste eforturi sunt zadarnice pentru că, inevitabil, sunt orientate greşit de falsificările şi iluziile funcţiei perceptive ale eului însuşi.

Impersonalitatea eului

Atâta vreme cât există credinţa într-un „eu“ singular, renunţarea la eu/minte este percepută ca un sacrificiu. Acest fapt este perceput astfel pentru că se crede că eul ar fi ceva unic şi valoros, prin faptul că este personal. Este util să înţelegem că eul este impersonal, nefiind deloc unic. Eul înnăscut al fiecăruia dintre noi operează aproximativ la fel cu al oricărui altcuiva. In afară de cazul când sunt modificate de o evoluţie spirituală, toate eurile sunt orientate spre sine, egoiste, orgolioase, dezinformate şi dăruite unui şir nesfârşit de dorinţe de a obţine avantaje, în toate formele obişnuite ale acestora, precum superioritatea morală, posesiunile, faima, averea, adulaţia şi controlul.

Din cauza poziţionalităţii sale, eul fiecăruia dintre noi are drept consecinţe vina, ruşinea, lăcomia, mândria, supărarea, furia, invidia, gelozia, ura etc. Pentru că eul este alcătuit din poziţionalităţi, acesta nu are altă opţiune de a fi altceva decât este. Prin urmare, devine o sursă inevitabilă de infinită suferinţă şi pierdere. Mai presus de orice, se teme de viitor şi de fantoma morţii înseşi, care este intrinsecă structurii sale. Lucrul de care eul se agaţă în primul rând este convingerea că propria sa existenţă are o realitate independentă. Pentru un timp, eul chiar recurge la căutarea iluminării ca la un mijloc secret de asigurare a supravieţuirii sale în Eternitate. Prin acest tertip, eul spiritual se angajează într-o formă de supravieţuire disperată, dar sofisticată. Fanteziile noastre despre propria noastră realitate ne sunt dragi şi ne opunem abandonării lor. Procesul necesită atât curaj, cât şi credinţă. Să laşi un lucru ştiut pentru altul necunoscut necesită un real angajament, voinţă şi devotament în abandonarea credinţelor noastre lui Dumnezeu.

Cauzalitatea

Anumite descoperiri aduc cu sine salturi importante ale conştiinţei şi, prin aceasta, merită să fie repetate – pentru că, adeseori, ele simt înţelese în primul rând prin procesul familiarităţii, mai degrabă decât printr-o logică lineară şi secvenţială. Progresul este înlesnit prin abandonarea anumitor sisteme de credinţă limitate, dar puternic înrădăcinate, care sunt prin ele însele poziţionalităţi.

In Realitate, nimic nu cauzează altceva. Totul este expresia propriei esenţe şi este autoexistent. Apariţia oricărui lucru depinde de tot ceea ce există în univers şi de punctul de vedere din care este observat. De fapt, orice lucru constituie o autoexistenţă, pentru că orice lucru este parte din Tot Ceea Ce Există, neavând părţi individuale, diviziuni sau o existenţă independentă.

Dat fiind că nu este separat de orice alt lucru din univers, existenţa sa nu necesită nici o cauză exterioară. Ceea ce apare ca manifestat provine direct din nemanifestat, prin procesul creaţiei. Nu apare ca efect al altui lucru. Nu există nici un „altul” şi doar în dualitate pare să existe necesitatea unei explicaţii de tipul cauzalităţii, pentru a explica ceea ce par a fi evenimente separate. De fapt, nu există evenimente separate, lucruri separate sau întâmplări ce trebuie explicate.

Paradigma newtoniană a cauzalităţii, care constituie principala limitare a nivelului calibrat la 400, postulează un proces misterios, denumit „cauzalitate”. Dacă observăm şi examinăm atent succesiunea evenimentelor, observăm că ele sunt, de fapt, o succesiune de aparenţe. Ele sunt create printr-o selecţie arbitrară a unui început şi a unui sfârşit, survenite în timp sau spaţiu. Cauzalitatea este un concept abstract şi, ca toate abstracţiunile, nu are o realitate intrinsecă. Este totuşi un concept lingvistic util în lumea fizică a activităţii uzuale. Putem observa doar condiţiile. Un exemplu evident este acela că nu putem porni decât „de acolo de unde ne aflăm”. Am putea afirma că premisele evenimentelor nu sunt cauze, ci anumite condiţii necesare ale acestora. Chiar modestia intelectuală necesită abandonul construcţiilor ipotetice, care au doar o valoare euristică, aceea de explicaţii lingvistice. Lucrul acesta este evident atunci când copilul întreabă: „de ce se întoarce floarea către soare?” I se explică faptul că acest lucru se petrece prin heliotropism. Explicaţia dată răspunde la întrebare, dar nu constituie de fapt un răspuns. O întrebare retorică nu poate produce decât un răspuns retoric.

Pentru că mintea care operează în cadrul paradigmei cauzalităţii newtoniene nu are nici un mijloc de a discerne adevărul de falsitate, lumea ştiinţifică îi substituie scepticismul – sau chiar cinismul – în încercarea de a se proteja din faţa posibilităţii de a fi indusă în eroare. Pentru a depăşi această limitare, se utilizează tot felul de mecanisme, incluzând statistici elaborate care sunt subcategorizate sub numele de „metoda ştiinţifică”. Aceasta are drept rezultat aşa-numitele experimente ale cercului vicios sau dependenţa de repetarea rezultatelor, implicând criterii statistice şi matematice care se susţin reciproc şi au drept fundament cauzalitatea. Totuşi, din dinamica nonlineară, observăm că diferenţele apar din uniformitate sau altminteri, întreaga Creaţie ar înceta. Doar la o sută de milione de generaţii de cărăbuşi negri se iveşte şi unul alb.

Blocajele cauzate de scepticismul faţă de ipotezele prezentate nu constituie decât întârzieri ale progresului spiritual. Credinţa implică o suspendare voluntară a neîncrederii. Acest fapt sprijină modestia care stă la baza întregului progres spiritual. Siguranţa apare mai târziu, pentru că adevărul iese singur la iveală, este autoevident şi apare ca o prezentare lipsită de efort şi autoîmplinitoare.

Dacă nu există cauzalitate şi nici un lucru nu cauzează un altul, atunci cum ne realizăm scopurile sau schimbările dorite? In realitate, este vorba de producerea condiţiilor necesare care, conform observaţiei istorice, au existat dintotdeauna. Ceea ce se doreşte este asistarea la o secvenţă; Şi tocmai aici este implicată cauzalitatea, pentru că ea operează în cadrul acelei secvenţe.

La o observare atentă, se va înţelege faptul că însăşi secvenţa, precum heliotropismul, este doar un construct intelectual. Nu este vorba de o secvenţă sau de o întâmplare, ci de puncte de observaţie succesive pe o scală imaginară a timpului. Cel mult, am putea observa că acestea ascund ceea ce pare a fi o schimbare a aparenţei.

Dacă renunţăm să ne asumăm un punct de vedere arbitrar şi artificial în timp, dispare şi iluzia schimbării. Presupunerea existenţei unui „aici” comparabil cu un „acolo” constituie un artefact al dualităţii şi un punct de vedere arbitrar.

In Realitate, nu există nici un „acesta” sau „acela”, nici un „aici” sau „acolo”, nici un „acum” sau „atunci”. Acestea sunt doar mecanisme ale gândirii, după cum poziţia nu poate fi descrisă fără un punct de referinţă iniţial. In Realitate nu există un „aici” care să devină „acolo”, nici vreun timp ori distanţă, altele decât iluziile create de selecţia arbitrară a unui punct de referinţă. Acest punct de referinţă selectat în mod arbitrar nu este nici posibil, nici descriptibil. Prin urmare, vorbim despre Realitate ca fiind nelocalizabilă, dincolo de spaţiu şi timp. Realitatea nu este descriptibilă în termeni, care nu sunt decât categorii ale gândirii şi abstracţiuni ale procesului de raţionare. Totuşi, chiar şi acestea sunt utile la nivelurile conştiinţei care calibrează în marjele nivelului 400. La nivelul 500, avem deja de-a face cu un salt paradigmatic major, astfel încât ceea ce era real acum pare ireal, iar ceea ce acum pare a fi ireal, devine însăşi „realitatea”. Fiecare nivel al conştiinţei are propria înţelegere asupra adevărului, iar claritatea provine din înţelegerea acestei calităţi a nivelurilor conştiinţei.

Dacă ideea de cauzalitate nu are o existenţă reală, iar determinarea mecanicistă nu constituie explicaţia pentru ceea ce observăm, ce altă explicaţie putem folosi în perioada de timp până când se va revela o conştienţă mai dezvoltată? Mintea este enigma vieţii, aşa că noi putem să răspundem întrebărilor acesteia cu explicaţia temporară, dar evident satisfăcătoare, a Creaţiei.

Dacă nemanifestatul devine manifestat prin intermediul creaţiei continue, atunci nu simt necesare alte mijloace sau premise intelectuale în încercarea de a explica evidenţa. Am putea afirma că orice lucru este creat pentru a autoevolua, deoarece acest lucru este propriu existenţei sale şi naturii creaţiei înseşi. Dar această explicaţie acuză o altă dualitate, aceea a „creaţiei” versus „creatorului”. Aceasta poate fi repede depăşită observând evidenţa, şi anume că actul Creaţiei şi Creatorul sunt identice. In nondulitate nu există o delimitare între creator şi creaţia sa. Pe măsură ce înlăturăm limitările, universul se dovedeşte a nu fi deloc diferit de Divinitate. Când Sinele este înţeles, divinitatea întregii Creaţii, în toate expresiile acesteia, iese la iveală cu o remarcabilă putere şi siguranţă. Ea apare şi se evidenţiază de la sine, fiind identică sieşi şi completă, într-o unitate şi identitate absolută.

Absolutul este exact acest lucru. Prezenţa infinită a tuturor lucrurilor este dincolo de orice timp şi spaţiu, este întotdeauna completă, perfectă şi totală. Toate punctele de observaţie dispar şi se manifestă omniprezenţa aceluia care Cunoaşte Totul pentru că Este Tot ceea ce Există.

Intrucât Realitatea străluceşte într-o uimitoare evidenţă de sine şi pace infinită, se pare că piedica din calea înţelegerii era mintea însăşi, nediferită de eu; ele sunt unul şi acelaşi lucru.

Starea de conştienţă constituie nivelul „non-minţii”, ceea ce nu este totuna cu „vidul” sau „nimicul”. Aceşti termeni se referă la formă. Domeniul suprem este tărâmul non-formei, al nelimitării şi al nelocalizării şi, deci, al eternei prezenţe a totalităţii Absolute.

Există doar Existenţa. Existenţa nu necesită nici o cauză şi însăşi acţiunea de a gândi aceasta presupune elaborarea unui sofism logic. Când spunem Existenţa, înţelegem ceva perceptibil prin observaţie, fapt care implică o schimbare ipotetică a condiţiilor, de la non-existent la existent. Oricum, ceea ce există a fost dintotdeauna în totalitatea sa, dincolo de orice timp.

Căutarea unei cauze primordiale este un artefact al gândirii, care apare odată cu conceptele de timp şi spaţiu. Dincolo de timp şi spaţiu nu există nici evenimente, nici Începuturi sau sfârşituri.

 


Cartile lui David R. Hawkins se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

 


Dăruieşte şi vei primi inzecit. Sustine munca si existenta acestui website:


Vrei să fii la curent cu toate postarile de pe websitul acesta? Abonează-te acum ... Vei putea primi de la mine prin WhatsApp cele mai noi articole publicate.

Invitatie Grup WhatsApp