Patrick Drouot – Creierul o holograma care interpreteaza un univers holografic

Astăzi, imaginile holografice aproape că fac parte din universul nostru familiar. Holograma este cu adevărat una din invenţiile cele mai remarcabile ale fizicii moderne, imaginea sa spectrală poate fi văzută sub mai multe unghiuri şi pare suspendată în spaţiu. In plus, are o proprietate uluitoare: ansamblul informaţiilor privind obiectul reprezentat este înregistrat în fiecare din punctele sale. Dacă o hologramă este ruptă, fiecare din particule este capabilă să reconstituie imaginea întreagă. Dacă se ia de exemplu imaginea holografică a unui cal şi se măreşte coada, în formatul holografic al ansamblului se va obţine nu o coadă imensă, ci un nou cal întreg.

Ceea ce l-a condus pe neurochirurgul american Karl Pribram la formularea modelului său holografic a fost problema de a şti cum şi unde sînt stocate amintirile noastre în creier – de exemplu amintirea grădinii bunicului. Asfel de urme memoriale erau numite engrame şi oamenii de ştiintă nu aveau nici o idee asupra constituirii lor. In 1946, Pribram a lucrat sub conducerea celebrului neuropsiholog Karl Lashley, care timp de 30 de ani a încercat să descopere sediul memoriei, engrama. Ceea ce l-a stupefiat pe Lashley este faptul că, după ce a antrenat nişte şobolani într-o anumită direcţie şi după ce le-a excizat diverse părţi ale creierului, ei îşi aminteau de ceea ce au învăţat. Spre marea sa surpriză, neuropsihologul nu putea să le şteargă memoria.

Pribram a fost încă de la început foarte intrigat de misterul absentei de localizare a memoriei, de inexistenta materială a engramei. Pentru el, singurul răspuns părea să stea în faptul că amintirile nu erau localizate, ci distribuite în creier. Pe la mijlocul anilor 60, Karl Pribram a citit în revista “Scientific American” un articol care descria prima construcţie a unei holograme şi a văzut acolo imediat un model remarcabil al modului în care creierul ar putea să înmagazineze memoria. Dacă era posibil pentru o bucată de hologramă să conţină toată informaţia necesară pentru a crea imaginea globală, părea aşadar la fel de posibil pentru fiecare parte a creierului să contină informaţia necesară chemării unei amintiri întregi. In 1966, Pribram şi-a publicat primul articol despre posibila natură holografică a creierului şi a continuat cercetările în anii următori.

Ca urmare, el şi alţi cercetători au descoperit strategiile de calcul folosite de creier în materie de cunoaştere şi senzaţie. Pentru a vedea, auzi şi simţi, creierul întreprinde calcule complexe asupra frecventelor datelor pe care le primeşte. Astfel, o persoană, un copac, o culoare n-ar fi decît game de frecvente pe care creierul le-ar percepe şi decodifica.

In timpul experienţei realizate la Monroe Institute, mi-a fost posibil să o revăd pe Teena şi să o “creez” pe Fay din lumină. Deşi n-am întîlnit-o pe Teena decît trei minute şi-am aruncat o privire de cîteva zeci de secunde pe fotografia lui Fay, le fotografiasem cerebral. In 1972, la Harvard, Daniel Pollen şi Michael Tractenberg , specialiştii în mecanismele vederii, au sugerat că teoria creierului holografic ar putea explica faptul că unele persoane posedă memorii fotografice (memorii eidetice). Indivizii care posedă memorie fotografică au nevoie de cîteva secunde ca să baleieze (scanning) scena pe care vor să o memoreze. Cînd vor să revadă scena, ei proiectează o imagine mentală a ei în spatele pleoapelor închise. In ciuda distantei care mă desparte de experienţa de la Monroe în timp şi spaţiu, eu ştiu că pot să o regăsesc într-o regiune memoriei mele holografice. A crea iluzia că lucrurile se găsesc acolo unde nu sînt este o caracteristică esenţială a hologramei aşa cum creierul are capacitatea de a ne păcăli, de a ne iluziona.

Ceea ce a dat apă la moară lui Pribram a fost aspectul matematic al hologramei, obţinut în 1947 de un matematician genial, Dennis Gabor. Pe vremea aceea, Gabor lucra la perfecţionarea microscopului electronic şi folosea pentru aceasta un mod de calcul creat de un matematician francez din secolul al XlX-lea, Joseph Fourier. Studiul lui Fourier asupra teoriei analitice a căldurii l-a condus la obţinerea unui mod matematic ce permitea conversia de unde complexe in unde simple şi viceversa. Cu alte cuvinte, procesul seamănă cu o cameră de televiziune care transformă o imagine în frecvenţe electromagnetice şi un post de televiziune care retrânsformă aceste frecvenţe în imaginea originală. Ecuaţiile pe care le-a obţinut pentru a transforma imaginile în forme de undă şi viceversa sînt numite transformările lui Fourier. Aceste serii matematice i-au permis lui Dennis Gabor şă transforme imaginea unui obiect într-o gamă de frecvenţe înregistrate pe un film holografic şi să retransforme aceste frecvenţe în imaginea obiectului original.

La sfîrşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70, diverşi cercetători au pus în evidenţă faptul că ochiul funcţionează ca un analizor de frecvenţa. Acest fapt a fost demonstrat pentru ureche de către un fiziolog german din secolul trecut, von Helmholtz. Astfel, imediat ce o imagine se imprimă pe retină, ea este convertită în gamă de frecvenţe numite transformările lui Fourier, de-a lungul fibrelor nervoase fine. La începutul anilor 70, Pribram a adus el însuşi un ultim contra-argument, dacă creierul ajunge efectiv la cunoaştere adunînd holograme, transformînd matematic , frecvenţele venite de oriunde, cine interpretează în creier aceste holograme? Unde este “eul? Cine este fantoma ascunsă în maşină? Dacă modelul creierului holografic este exact, atunci realitatea obiectivă, aceea a painii şi a brînzei, aceea a dimineţilor de primăvară şi a cîmpurilor cu flori nu există sau cel puţin nu există în sensul crezut de noi.

Este posibil, îşi spune Pribram, ca învăţătura milenară a misticilor să fie exactă? Se poate ca lumea să fie iluzie, maya, un spectacol de magie, un teatru de umbre, o simfonie de forme de undă, un aranjament frecvenţial transformat în lumea pe care noi o cunoaştem după ce a pătruns în simţurile noastre fizice?

Bănuind că soluţia se poate afla dincolo de domeniul competenţei sale, a cerut sfatul fiului său, om de ştiinţă care l-a sfătuit să citească lucrările fizicianului englez David Bohm. A fost un şoc. Bohm, fostul asistent al lui Einstein la universitatea Princetown, New Jersey, Stateie Unite, descria şi el un univers holografic: “Ceea ce pare o lume tangibilă, stabilă, vizibilă”, spunea el,” este o iluzie. Dacă este dinamică, caleidoscopică, nu se află cu adevărat acolo. Ceea ce vedem noi în mod normal este ordinea lucrurilor explicite, desfăşurate, care se derulează ca un film ai cărui spectatori sîntem noi, dar există o ordine subiacentă, implicită, repliată, care este tatăl şi mama acestei realităţi de gradul doi”. Ordinea implicită fiind domeniut lucrurilor invizibile, ascunse faţă de universul exterior, vizibil, ordinea explicită. Bohm descria un univers repliat asupra lui însuşi şi un altul deschis, desfăşurat.

Lucrările lui David Bohm au făcut să se nască o nouă idee în mintea lui Pribram: procesele matematice cărora li s-ar supune creierul ar acţiona ca declicul unui aparat fotografic, făcînd să apară obiectul din ceaţă, dîndu-i formă, culoare, sunet, miros şi savoare. Dacă n-am avea această lentilă, poate că am cunoaşte o lume organizată în domeniul frecvenţelor fără spaţiu sau timp, în care există numai evenimente. Realitatea ar fi decodificată şi făcută inteligibilă plecînd de la acest domeniu frecvenţial? Aceste consideraţii l-au condus la presupunerea că experienţele mistice şi stările transcendente ar permite poate accesul direct la aceste domenii, limitînd accesul matematic al creierului. Nu este imposibil ca în cursul stărilor de expansiune a conştienţei şi în cursul lecturilor/ decodificărilor de cîmpuri de energie umană, matematicile cerebrale să basculeze către alt mod de calcul încă necunoscut acum. Teoria holografică postulează deci faptul că creierul construieşte o “realitate concretă”, interpretînd frecvenţele provenite dintr-o dimensiune care transcende timpul şi spaţiul. Creierul ar fi deci o holograma care interpretează un univers holografic. Totuşi termenul hologramă se referă în mod obişnuit la o imagine statică, care nu reflectă natura dinamică a universului. Este motivul pentru care David Bohm a preferat termenul “holomişcare”.

Matrix = Holograma

Vizioneaza clipul online:

Dacă informațiile găsite aici te-au ajutat, spune "mulțumesc" printr-o donație: