Carlos Castaneda – Tacerea interioara

Conform spuselor lui don Juan, tăcerea interioară era starea pe care şamanii din Mexicul străvechi căutau cu orice chip să o dobândească. Don Juan o definea drept o stare naturală a percepţiei umane, în care orice gând este blocat şi toate facultăţile umane operează de la un nivel al conştientizării ce nu necesită folosirea sistemului nostru cognitiv cotidian.


Tăcerea interioara a fost întotdeauna asociată cu întunericul de către şamanii din spiţa lui don Juan, poate din pricină că percepţia umană, lipsită de însoţitorul său obişnuit, dialogul interior, se prăbuşeşte în ceva ce se aseamănă unei gropi întunecoase. Corpul funcţionează normal, mi-a spus el, dar percepţia devine mult mai pătrunzătoare. Deciziile sunt instantanee şi par să izvorască dintr-un tip special de cunoaştere care nu beneficiază de verbalizarea gândurilor.

Conform lui don Juan, percepţia umană care funcţionează în condiţii de tăcere interioară este capabilă să atingă niveluri incredibile. Unele dintre aceste niveluri de percepţie sunt lumi în sine, care nu se aseamănă cu lumile la care se ajunge prin visare. Sunt stări indescriptibile, de neexplicat în termenii paradigmelor liniare folosite de starea firească a percepţiei umane pentru explicarea universului. Don Juan înţelegea că tăcerea interioară este matricea pentru un pas gigantic în evoluţie: cunoaşterea tăcută sau acel nivel al conştientizării umane la care cunoaşterea se produce automat şi instantaneu. La acest nivel, cunoaşterea nu este produsul reflecţiei cerebrale sau al inducţiei şi deducţiei logice, nici al generalizărilor bazate pe similarităţi ori deosebiri. La nivelul cunoaşterii tăcute nu există nimic a priori, nimic ce ar putea constitui un bagaj de cunoştinţe, deoarece totul există acum în mod iminent. Pot fi receptate informaţii complexe fără alte cunoştinţe preliminarii. Don Juan credea că omul din străvechime a avut acces la cunoaşterea tăcută, dar nu a devenit cu adevărat posesorul ei. Experienţa pe care a trăit-o omul de atunci era infinit mai puternică decât ceea ce îi este dat omului modern să cunoască, deoarece în ziua de azi cunoaşterea este produsul învăţării mecanice.

Conform unei axiome a vrăjitorilor, deşi am pierdut experienţa omului din străvechime, drumul care duce la cunoaşterea tăcută va rămâne întotdeauna deschis omului, prin intermediul tăcerii interioare. Don Juan le împărtăşea discipolilor săi metoda dură adoptată de şamanii din spiţa sa: tăcerea interioară trebuie să fie dobândită printr-o disciplină de fier. Trebuie sporită sau stocată bucată cu bucată, secundă cu secundă. Cu alte cuvinte, trebuie să ne constrângem să tăcem, chiar dacă numai pentru câteva secunde. După spusele lui don Juan, era un lucru ştiut printre vrăjitori că, dacă persişti, persistenţa devine deprindere şi astfel este posibil să ajungi la un anumit prag de secunde sau minute acumulate, care diferă de la persoană la persoană. Dacă, de exemplu, pragul tăcerii interioare este de zece minute pentru un anumit individ, atunci, în momentul în care individul respectiv atinge pragul acesta, tăcerea interioară se instalează de la sine, prin propria sa voinţă, ca să zicem aşa.

Am fost avertizat de la bun început că nu există nici o modalitate de a şti care ar putea fi pragul meu, singurul mod de a-l afla fiind experienţa directă. Este exact ceea ce mi s-a întâmplat. La sugestia lui don Juan, m-am încăpăţînat să mă oblig să tac şi, într-o bună zi, în timp ce mă îndreptam spre universitate, mi-am atins pragul misterios. Mi-am dat seama că-l atinsesem pentru că într-o fracţiune de secundă am avut o experienţă despre care don Juan îmi vorbise pe larg. El o numise a opri lumea, într-o clipită, lumea a încetat să mai fie ceea ce era şi pentru prima oară în viaţă am devenit conştient că vedeam energia aşa cum curgea ea în univers. A trebuit să mă aşez pe nişte trepte de cărămidă. Ştiam că şedeam pe nişte trepte de cărămidă, dar ştiam acest lucru doar la nivel intelectual, prin intermediul memoriei. Ceea ce trăiam însă în acea clipa era că şedeam pe energie. Eu însumi eram energie şi la fel tot ceea ce mă înconjura, îmi anulasem sistemul de interpretare.

După ce-am văzut energia nemijlocit, mi-am dat seama de ceva ce a devenit oroarea acelei zile pentru mine, ceva ce nimeni nu mi-a putut explica în mod satisfăcător, în afară de don Juan. Am devenit conştient de faptul că, deşi vedeam pentru prima oară în viaţă, văzusem energia aşa cum curge ea în univers de când eram pe lume, doar că nu fusesem conştient de acest lucru. A vedea energia aşa cum curge ea în univers nu reprezenta câtuşi de puţin o noutate. Noutatea era îndoiala care s-a iscat în mine cu o asemenea furie, încât m-a readus înapoi în lumea de zi cu zi. M-am întrebat ce anume mă împiedicase să înţeleg că toată viaţa mea văzusem energia aşa cum curge ea prin univers.  Aici trebuie luate în discuţie două aspecte, mi-a explicat don Juan când l-am întrebat despre această contradicţie menită să mă deruteze total. Una este conştientizarea generală. Cealaltă este conştiinţa particulară, deliberata. Fiecare fiinţă umană din lume conştientizează, în termeni generali, faptul că vede energia aşa cum aceasta curge prin univers. Totuşi, numai vrăjitorii sunt în mod particular şi deliberat conştienţi de ea. A deveni conştient de ceva ce conştientizezi la modul general necesită energie, precum şi o disciplină de fier pentru a căpăta această energie. Tăcerea ta interioară a creat o punte peste prăpastia dintre conştientizarea generală şi conştiinţa particulară.

Don Juan sublinia de fiecare dată valoarea atitudinii pragmatice de care e nevoie pentru a favoriza apariţia tăcerii interioare. El definea atitudinea pragmatică drept capacitatea de a absorbi orice eventualitate care s-ar putea ivi. El însuşi era, pentru mine, exemplul viu al unei asemenea atitudini. Simpla lui prezenţă risipea orice incertitudine. Ţinea să-mi repete ori de câte ori putea că efectele tăcerii interioare erau extrem de tulburătoare şi că singurul remediu împotriva neliniştii pe care o provoca era atitudinea pragmatică, ea însăşi un produs al unui trup dotat cu mobilitate, agilitate şi forţă. Pentru vrăjitori, corpul fizic era singura entitate care avea un înţeles, pentru ei neexistând dualitatea dintre minte şi trup. Corpul fizic, mi-a mai spus don Juan, cuprindea atât trupul, cât şi mintea, aşa cum le cunoaştem noi şi, pentru a contrabalansa corpul fizic ca unitate holistică, vrăjitorii au conceput o altă configuraţie prin intermediul tăcerii interioare: corpul energetic.

Don Juan mi-a explicat că experienţa pe care o trăisem în momentul în care oprisem lumea era revenirea la viaţă a corpului meu energetic şi că, de fapt, această configuraţie de energie era cea care fusese dintotdeauna capabilă să vadă energia aşa cum curge aceasta în univers.

 

Toata cartea se poate vedea la aceasta adresa – https://bit.ly/2YiH2um

 
Cartile lui Carlos Castaneda se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

 

Dupa cum observati pe acest blog nu ruleaza reclame, am decis sa fie curat, simplu si usor de citit, dar ca blogul sa functioneze, am nevoie de ajutorul tău pentru întreținerea acestui site web. Pentru ca blogul să funcționeze, am nevoie de ajutorul tău pentru a acoperi costul serverului ce gazduieste acest blog, o mică donație ma va ajuta foarte mult!


Vrei să fii la curent cu toate postarile de pe websitul acesta? Abonează-te acum ... Vei putea primi de la mine prin WhatsApp cele mai noi articole publicate.

WhatsApp Group Invite