Andrew Newberg – Este Dumnezeu real?



Pe tot cuprinsul acestei cărţi, Mark şi cu mine am încercat să vă vorbim cu o singură voce, înlocuind pe eu şi noi. Unele dintre întâmplările personale au fost ale mele, altele au fost ale lui Mark, dar le-am ales pe cele care reflectau cercetarea şi credinţele noastre comune. In încheiere, aş dori însă să vă prezint în câteva pagini călătoria mea personală şi modul în care Dumnezeu mi-a schimbat mie creierul.

Pentru mine, Dumnezeu este un concept foarte personal, unul care mi-a ocupat gândurile încă din copilărie şi adesea am stat nemişcat, urmărind unde doreşte mintea mea să se îndrepte. Intr-o zi, mă gândeam la Dumnezeu şi am avut revelaţia tulburătoare că relaţia era ciudat de asemănătoare cu relaţia cu câinele meu. Nu spun aceasta în sens literal, ci mar degrabă ca pe o metaforă. Mi-a trecut prin cap că, atunci când vine vorba de comunicare, Dumnezeu este pentru om ceea ce este omul pentru câine.

M-am jucat o vreme cu această idee, contemplând enormele diferenţe dintre specii. Viaţa noastră este de mii de ori mai complexă decât a câinelui. Avem mult mai multe relaţii, mult mai multe modalităţi de a ne purta şi de a răspunde altora şi extrem de multe gânduri şi sentimente diferite, când ne comparăm cu viaţa animalului. Le înţelegem, sau cel puţin aşa credem, dar sunt sigur că un câine ne înţelege foarte puţin. Nu poate înţelege ce facem la serviciu, sau cum ştim când şi ce să le dăm de mâncare. Câinii au emoţii şi sentimente, dar acestea sunt extrem de limitate când le comparăm cu cele ale unei fiinţe umane.

Chiar dacă un câine ar putea începe să înţeleagă ce gândim, ar fi imposibil să îi explicăm, de vreme ce animalele au o înţelegere minimală a limbajului nostru. In cea mai mare parte, tot ceea ce înţeleg ei de obicei este numele şi un număr limitat de comenzi cum ar fi „Şezi”, „Stai” şi „Aport”. Ne-ar plăcea să credem că ne înţeleg, dar ceea ce aud probabil că este „bla, bla, bla, Rex, bla, bla, mâncare“. Nu avem cum să le explicăm de ce munca este dificilă, de ce ne simţim frustraţi de către unii prieteni, sau de ce suntem încântaţi că plecăm în weekend numai cu soţia. Din fericire, înţeleg comportamentele de bază. Pot spune dacă îi plăceţi, sau dacă au făcut ceva rău. Dar aceasta este de obicei limita înţelegerii lor. Tot ceea ce facem în rest este un mister pentru ei.

Gândurile mele s-au întors atunci la relaţia cu Dumnezeu. Pentru mulţi oameni, Dumnezeu este în general văzut ca o fiinţă infinită, atotputernică şi atoateştiutoare. In contrast, noi suntem finiţi şi destul de slabi şi de limitaţi, deşi credem că ştim mai multe decât ştim de fapt. Cum am putea spera să înţelegem infinitatea lui Dumnezeu? Este probabil de un milion de ori mai greu decât abilitatea câinelui de a ne înţelege, dar analogia pare potrivită. Nu putem înţelege ce face Dumnezeu la serviciu, dacă Dumnezeu are „prieteni”, cum arată Dumnezeu, sau care este personalitatea lui Dumnezeu. Acestea sunt caracteristici umane şi este puţin probabil că pot fi aplicate lui Dumnezeu.

Desigur, sunt cei care cred că au primit cuvântul lui Dumnezeu, fie direct, fie prin Scripturi. Dar nici măcar Biblia nu poate capta în întregime realitatea lui Dumnezeu. Inţelegerea noastră va fi întotdeauna minimă, indiferent cât de perfecte ar fi cuvintele.

Mie mi se pare o aroganţă să credem că înţelegem pe deplin ce este Dumnezeu sau ce doreşte Dumnezeu cu vieţile noastre. Chiar şi cele Zece Porunci mi se par o versiune extrem de limitată a ceea ce Dumnezeu doreşte să înţelegem şi aceasta îmi aceasta imi aminteste de felul in care dam comenzi scurte animalelor noastre de companie. In loc de “nu musca” “nu latra” si “la picior” ni se spune “sa nu minti” “sa nu ucizi” si “respecta ziua de sabat”. Cainii esueaza adesea in indeplinirea comenzilor noastre iar oamenii eşuează în a asculta poruncile lui Dumnezeu. Va rog să înţelegeţi că nu încerc sub nicio formă să minimalizez sfinţenia lui Dumnezeu. Vreau numai să subliniez că aşa incredibil cum este Dumnezeu, putem spera să îi înţelegem numai cele mai mici aspecte. Este ca povestea bărbaţilor orbi şi a elefantului. Fiecare atinge numai o mică parte şi numai asta vor cunoaşte. Şi când vine vorba de Dumnezeu, cu toţii suntem în parte orbi.

Aceasta mă poartă spre un punct final în comparaţia mea alegorică. Câinii abia dacă înţeleg cine suntem şi ce spunem, dar sunt extrem de compatibili cu noi. Dacă le arătăm iubire, ne-o întorc înzecit pentru că depind de noi, cu credinţă, pentru siguranţa lor. In chip similar, dacă credem în Dumnezeu, exprimăm o mare iubire şi devoţiune şi sperăm că Dumnezeu va face la fel.

Şi chiar dacă abia îl înţelegem pe Dumnezeu, mulţi oameni depind cu credinţă de Dumnezeu, pentru siguranţă şi tărie.

Credinţa intervine acolo unde înţelegerea eşuează. Ca medic, s-ar putea să nu fiu sigur dacă va funcţiona un tratament al cancerului, dar sper din tot sufletul că o va face. Şi am încredere că credinţa unui pacient în tratament îi va îmbunătăţi şansele de recuperare. Fizicienii şi astronomii fac acelaşi lucru când se gândesc la univers. Ei îşi dau seama de limitările incredibile ale minţii de a îi înţelege adevărurile şi totuşi au credinţă în ipotezele şi credinţele lor. Oamenii de ştiinţă şi teologii nu renunţă niciodată la căutare.

Dar cum vom şti vreodată dacă ideile noastre despre univers sau despre Dumnezeu sunt corecte sau adevărate ? Nu ar trebui sa experimentăm şi să evaluăm fiecare perspectivă posibilă? Şi cand vine vorba de adevăruri spirituale, există cineva care a citit in întregime textele sacre ale tuturor religiilor de pe pământ sau a participat la toate ritualurile? Sigur că nu! Chiar dacă am putea testa fiecare credinţă religioasă şi practică spirituală, fiecare dintre noi are un creier care va interpreta datele şi experienţele în moduri foarte diferite. Poate că există un adevăr universal sau ultim, dar mă îndoiesc de faptul că limitele minţii umane ne vor permite să îl percepem, mai ales când vine vorba de realitatea lui Dumnezeu.

Găsesc această concluzie oarecum deconcertantă, dar încerc să rămân focalizat pe optimismul meu, crezând că poate există o modalitate de a obţine răspunsurile la marile întrebări din viaţă. Şi cum Mark şi cu mine am afirmat adesea, credinţa este bunul nostru cel mai de preţ.

Metafora ultimă

Privind la partea pozitivă a înţelegerii universului nostru, aş dori să mă gândesc la Dumnezeu ca la metafora căutării de către fiecare persoană a semnificaţiei şi adevărului ultim. Stabilitatea financiară şi relaţională poate fi un scop major pentru majoritatea oamenilor, dar cred că în fiecare dintre noi există impulsul primar de a tinde spre ceva mai înalt. Vrem să înţelegem de ce ne aflăm aici şi care ar trebui să fie scopul nostru. Vrem să înţelegem de unde am venit şi unde vom merge. Şi vrem să înţelegem ce este de fapt realitatea. Cu această înţelegere, suntem apoi determinaţi să acţionăm într-un mod raţional intuitiv.

Immanuel Kant a numit aceasta „imperativul categoric”, noţiunea că suntem impulsionaţi de raţiune să urmăm o lege morală intrinsecă. Acest concept a fost repede adaptat de alţi filosofi pentru a reflecta o voce divină care călăuzeşte spiritul uman întru conştiinţă. Dar eu văd spiritul uman ca fiind determinat de imperativul cognitiv şi, din momentul în care ne naştem, tânjim să învăţăm cât putem de multe despre lume. Impulsul filosofic este înrădăcinat biologic în creierul nostru.

Uneori mă gândesc la faptul că Rock, câinele meu, este poate şi el filosof, dar numai atât cât se întreabă unde sunt. Nu se gândeşte la ce înseamnă să fii câine sau cum ar trebui să se poarte conform „câinismului” lui. Nu se întreabă cum este călăuzit prin viaţă. Dar cred că toate fiinţele umane se întreabă ce înseamnă să fii uman şi cred că majoritatea oamenilor încearcă să se poarte conform umanităţii lor naturale. Şi totuşi umanitatea este adesea o provocare, din cauza egoismului şi tendinţelor negative generate de creierul nostru. Prin urmare, mulţi oameni, începând din copilărie, cred în posibilitatea că există cineva sau ceva care îi călăuzeşte în viaţă în direcţia corectă. Dar creierul uman nu se odihneşte. Vrea să ştie unde ar putea fi Dumnezeu, în acel moment, creierul filosofic devine teolog.

Nu ne-am născut însă cu minte filosofică sau teologică, ci numai cu potenţial pentru aceasta. Copii fiind, conexiunile noastre neuronale sunt atât de incomplete, încât suntem foarte dependenţi de ceilalţi pentru a ne învăţa în ce să credem. Suntem prea mici ca să îl inventăm sau să îl descoperim pe Dumnezeu şi totuşi suntem înconjuraţi de alţii care proclamă activ existenţa lui Dumnezeu. De bine, de rău, ne începem viaţa cu credinţele religioase ale părinţilor şi ale societăţii.

La acest nivel vag de conştiinţă, Dumnezeu rămâne o incertitudine. Dar creierului uman nu îi place ambiguitatea, aşa că încearcă să îi dea lui Dumnezeu o formă, începând cu chipul. De ce ? Deoarece chipurile ne vorbesc despre stările emoţionale interioare ale celorlalţi. Cu această informaţie, creierul poate determina dacă o persoană este prieten sau duşman, ceva ce este esenţial pentru un copil să înţeleagă. Majoritatea copiilor se vor îndepărta de o păpuşă care are pe chip o expresie furioasă sau înspăimântătoare.

In primii ani de viaţă copiii pot construi lumea folosind imaginile concrete din minte, deci în toate culturile, conceptele spirituale sunt mai întâi înrădăcinate în obiectele familiare care există în plan fizic. In jurul vârstei de zece ani, se întâmplă ceva în creierul copilului. Cu cât copilul se gândeşte mai mult la Dumnezeu, cu atât Dumnezeu devine o forţă abstractă sau supranaturală. Aceasta deoarece conexiunile neuronale care guvernează raţionamentul abstract cresc cu o rapiditate uimitoare.

La adolescenţă, majoritatea conexiunilor neuronale sunt aproape complete, iar creierul uman, având acces la o mai mare cunoaştere şi cogniţie, începe să îşi reevalueze vechile credinţe, în această căutare biologică a independenţei, se naşte creierul sceptic şi astfel majoritatea adolescenţilor încep să pună sub semnul întrebării aproape fiecare aspect al vieţii: valorile, morala şi mai ales credinţele religioase. Unii vor să creadă, dar nu pot, iar cei care cred încep să aibă îndoieli. Unora le place ideea de Dumnezeu iubitor, protector, dar cei mai mulţi dispreţuiesc imaginea unui Dumnezeu mânios, autoritar.

La acest nivel al dezvoltării umane, mulţi adolescenţi sunt tulburaţi de apariţia unui creier agnostic. Pentru unii, Dumnezeu poate părea real, dar distant. Pentru alţii, ştiinţa şi spiritualitatea pot părea incompatibile. Pentru puţini, experienţele religioase negative pot cauza conflicte interne şi durere. Dar pentru cei care rămân cu mintea deschisă, sau experimentează ritualuri religioase diferite, se întâmplă ceva în creier care poate înclina balanţa spre acceptarea adevărurilor spirituale. Pentru unii oameni, Dumnezeu este o realitate vie. Pentru alţii, Dumnezeu devine o metaforă pentru valorile interioare. Pentru câţiva, vechile noţiuni pot face loc percepţiei transcendentale a lumii. Astfel de experienţe pot fi atât de profunde, încât pot schimba cariera unei persoane.

Pentru cei care se îmbarcă în călătoria spirituală, Dumnezeu devine o metaforă care reflectă propria căutare a adevărului. Este o călătorie interioară către conştiinţa de sine, mântuire sau iluminare, iar pentru cei care au această experienţă mistică, viaţa devine mai semnificativă şi mai bogată.

Personal, cred că trebuie să existe un adevăr absolut al universului. Nu ştiu care este, dar mă simt impulsionat să îl caut, folosind ca ghid ştiinţa, filosofia şi spiritualitatea. Mark, însă, are o perspectivă mult mai sceptică:

Personal, găsesc ştiinţa mult mai satisfăcătoare şi mai misterioasă decât filosofia sau teologia. Deci pentru mine, Dumnezeu este o metaforă, nu un fapt. Consider totuşi căutarea lui Dumnezeu ca fiind una nobilă, iar punerea sub semnul întrebării a existenţei lui Dumnezeu este o parte esenţială a acestei căutări. Sunt fascinat de povestirile pe care mi le spun oamenii despre călătoria lor spirituală, fie ei fundamentalişti, atei, agnostici sau mistici. Văd adevăruri şi valori în credinţele şi necredinţele oamenilor, deci presupun că asta mă face un umanist şi un pluralist. Dar chiar şi aceşti termeni nu reuşesc să surprindă cine sunt sau în ce cred cu adevărat. Detest de fapt toate categoriile şi etichetele, pentru că ele creează linii arbitrare de separare între oameni.

Pentru mine nu contează dacă o persoană alege să creadă sau să nu creadă în Dumnezeu. Ceea ce contează mai mult, cel puţin pentru mine, este cum se poartă faţă de ceilalţi. Dacă foloseşti credinţa în Dumnezeu ca să practici mila, compasiunea şi acceptarea, e minunat. Dar dacă îţi foloseşti credinţele ca să generezi orice nivel de discriminare, atunci am personal o problemă cu asta. Cred însă în fiinţele umane şi cred că fiecare dintre noi poate fi făcut responsabil pentru crearea unei vieţi etice care ne permite să ne înţelegem cu ceilalţi, indiferent de credinţele religioase sau politice. Dacă vom face o treabă bună în această privinţă, toate celelalte lucruri se vor aşeza la locul lor firesc.

Spre deosebire de Mark, nutresc speranţa şi credinţa că Dumnezeu sau o realitate ultimă, indiferent de forma pe care o are, există. Nu ştiu dacă intuiţia mea este adevărată, dar mă simt bine cu incertitudinea mea. Mă ajută într-adevăr să apreciez ambele părţi ale oricărui argument sau dezbateri. Trebuie să îi mulţumesc tatălui meu pentru asta, căci am petrecut multe ore, adolescent fiind, discutând despre tot ceea ce este sub soare, inclusiv Dumnezeu. Tatăl meu este un agnostic adevărat, cu licenţă în Drept, aşa că indiferent ce perspectivă abordam, el pleda strălucit — şi câştiga — pentru punctul de vedere opus. Dar o făcea cu o iubire imensă, aşa că am crescut cu ideea că fiecare perspectivă nu este nici bună, nici rea, şi că ambele părţi reflectă puncte de vedere valide venind de la un creier limitat care încearcă să înţeleagă universul limitat.

Mark poate depune mărturie pentru această calitate a mea, căci de fiecare dată când încearcă să mă ţintuiască într-un loc, involuntar pledez pentru locul celălalt. Aş spune chiar, despre această calitate, că reflectă un adevăr spiritual de bază care se învecinează cu misticul, perspectivă care este surprinsă de următoarea povestire sufi:

Mulla Nasrudin (un personaj capricios care apare în numeroase pilde din Orientul Mijlociu) stătea într-o zi la tribunal.

Un soţ şi soţia lui au venit ca să rezolve problema legată de care dintre ei ar trebui să fie responsabil de educarea fiului lor. Soţia a argumentat că ei ar trebui să i se dea custodia, oferind numeroase motive care să îi sprijine cererea. Mulla a spus „Ai absolută dreptate!” Atunci soţul a vorbit în apărarea poziţiei lui. In răspuns, Mulla a exclamat „Ai absolută dreptate!“ Imediat, un cleric din spatele sălii s-a ridicat şi a strigat „Nasrudin, nu pot avea amândoi dreptate!” La care Mulla a răspuns „Ai absolută dreptate!”

Trebuie să recunosc faptul că sunt ca Mulla, iar aceasta îmi îngăduie să văd adevărul în toate. Aş dori numai ca adevăraţii credincioşi religioşi să simtă la fel. Atei, agnostici şi teologi au avut cu toţii contribuţii substanţiale la umanitate, moralitate şi în căutarea adevărului ultim.

Nu ştiu cum ar putea fi realitatea sau adevărul ultim, dar, din câte ştiu eu, nimeni nu ştie. Asta ne aduce pe toţi înapoi la credinţele nostre interioare, pe care trebuie să ne bazăm în încercarea de a înţelege lumea. Contemplarea lui Dumnezeu ne aduce faţă în faţă cu astfel de chestiuni ultime, în vreme ce concepte inferioare (cum ar fi banii) nu ne vor purta spre acele întrebări profunde. Pentru unii oameni, ştiinţa va pune astfel de probleme, dar am argumentat de asemenea că ştiinţa, in ea însăşi, nu este suficientă pentru a înţelege semnificaţia de fond a vieţii.

 
Cartile lui Andrew Newberg se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

 


Grup Whatsapp whatsapp