Allan Kardec – Reintoarcerea la viata corporala

Cunosc Spiritele perioada în care vor fi reîncarnate? „Li se arată, aşa cum un orb simte focul de care se apropie. Ele ştiu că trebuie să recapete un corp, tot aşa cum voi ştiţi că va trebui să muriţi într-o zi, dar fără să ştiţi când va sosi ziua aceea”. Reîncarnarea este deci o necesitate a vieţii spiritiste, aşa cum moartea este o necesitate a vieţii corporale? „Cu siguranţă, aşa este”. Toate Spiritele se preocupă de reîncarnare? „Există şi unele care nu se gândesc de loc, care nici măcar nu o înţeleg; depinde de natura lor mai puţin sau mai puţin avansată. Pentru unele incertitudinea cu privire la propriul viitor e o adevărată pedeapsă”. Spiritul poate apropia sau întârzia momentul reîncarnării sale? „Îl poate apropia apelând la dorinţele sale; îl poate de asemenea îndepărta dacă dă înapoi în faţa încercărilor, căci printre Spirite există de asemenea laşi şi indiferenţi, dar nu o face nepedepsit; de aceea el suferă ca şi cel care dă înapoi în faţa leacului salutar cel poate vindeca”.


Dacă un Spirit s-ar găsi destul de fericit într-o condiţie medie printre Spiritele rătăcitoare, şi dacă nu ar avea ambiţia de a mai urca, ar putea el să prelungească starea aceasta la nesfârşit? „Nu; progresul este o necesitate pentru Spirite; toate trebuie să urce, acesta-i destinul lor”. Unirea sufletului cu cutare sau cutare corp este predestinată, sau se realizează în ultimul moment? „Spiritul este întotdeauna desemnat cu anticipaţie. Alegându-şi proba pe care vrea să o suporte, Spiritul cere să se reîncarneze; or Dumnezeu, care ştie şi vede totul, a ştiut şi văzut cu anticipaţie modul în care un anumit suflet se va uni cu un anumit corp”.

Îi aparţine Spiritului alegerea corpului în care trebuie să intre, sau numai a fetului de viaţă ce trebuie să-i servească de încercare? „El poate să-şi aleagă corpul, deoarece imperfecţiunile acestui corp sunt pentru el încercări care îl ajută să progreseze dacă depăşeşte obstacolele întâlnite; însă alegerea nu
depinde întotdeauna de el, el o poate cere”. Ar putea Spiritul, în ultimul moment, să refuze intrarea în corpul ales pentru el? „Dacă ar refuza, ar suferi mai mult decât cel ce nu ar fi încercat nici o probă”. S-ar putea ajunge în situaţia ca un copil ce urmează să se nască să nu găsească un Spirit care să vrea să se încarneze în el? „Dumnezeu a prevăzut şi aceasta. Copilul, atunci trebuie să se nască viu, este întotdeauna predestinat să aibă un suflet; nimic nu a fost creat fără a fi gândit”.

Unirea Spiritului cu un anumit corp poate fi impusă de Dumnezeu? „Poate fi impusă chiar de diferitele încercări, mai ales când Spiritul nu este încă apt să facă o alegere în cunoştinţă de cauză. Ca ispăşire, Spiritul poate fi constrâns să se unească cu corpul cutărui copil care, prin naşterea sa şi poziţia ce o avea în societate, va putea deveni pentru el un subiect de pedeapsă”. Dacă s-ar ajunge ca mai multe Spirite să se prezinte pentru un acelaşi corp ce trebuie să se nască, cine ar decide între ele? „O pot cere mai multe Spirite, dar numai Dumnezeu hotărăşte care este cel mai capabil să împlinească misiunea căreia îi este destinat copilul; dar, am spus-o, Spiritul este desemnat înaintea momentului când trebuie să se unească cu corpul.

Este momentul încarnării însoţit de o tulburare asemănătoare cu cea care are loc la părăsirea corpului? „Mult mai mare şi mai ales mai lungă. La moarte, Spiritul iese din sclavie; la naştere, intră în ea”.

Momentul în care un Spirit trebuie să se încarneze este pentru el un moment solemn? Îndeplineşte acest act ca pe ceva grav şi important pentru el?
„Este ca un călător ce se îmbarcă pentru o traversare periculoasă, neştiind dacă nu-şi va afla moartea printre talazurile ce le înfruntă”. Călătorul care se îmbarcă ştie căror pericole se expune, dar nu ştie dacă va fi naufragiu; la fel stau lucrurile cu Spiritul – cunoaşte probele cărora li se supune, dar nu ştie dacă va sucomba. Aşa cum moartea corpului este un fel de renaştere a Spiritului, reîncarnarea este pentru el un fel de moarte, sau mai degrabă un exil sau o claustrare. Părăseşte lumea Spiritelor pentru lumea corporală, aşa cum omul părăseşte lumea corporală pentru lumea Spiritelor. Spiritul ştie că se va reîncarna, aşa cum omul ştie că va muri; dar, ca şi aceasta, nu are cunoştinţă de faptul întrupării decât în ultimul moment, când a venit sorocul; în acel moment suprem, tulburarea coboară asupra lui, ca şi la omul aflat în agonie, şi această tulburare persistă până când noua existenţă se alcătuieşte clar. Apropierea reîncarnării e un fel de agonie pentru Spirit.

Incertitudinea în care se găseşte Spiritul în legătură cu eventualitatea trecerii cu succes a probelor pe care le va suporta în viaţă, este o cauză a anxietăţii sale înainte de încarnare? „O anxietate foarte mare, de vreme ce probele existenţei sale îl vor întârzia sau avansa, după cum le-a suportat mai bine sau mai rău”. În momentul reîncarnării Spiritul este însoţit de alte Spirite ale prietenilor săi care vin să asiste la plecarea sa din lumea spiritistă, aşa cum vin să-l primească la reîntoarcere? „Depinde de sfera locuită de Spirit. Dacă se află în sferele unde domneşte dragostea,
spiritele care-l iubesc îl însoţesc până în ultimul moment, îl încurajează, şi adesea chiar îl urmează în viaţă”.

Spiritele prietene ce ne urmează în viaţă sunt câteodată cele pe care le vedem în vis, ce ne mărturisesc dragoste, şi ni se prezintă sub trăsături necunoscute? „Foarte adesea sunt acestea; ele vin să vă viziteze, aşa cum voi mergeţi să vedeţi un prizonier aflat după gratii”.

Unirea sufletului cu corpul

În ce moment se uneşte sufletul cu corpul? „Unirea începe odată cu concepţia, dar nu este completă decât în momentul naşterii. Din momentul concepţiei, Spiritul desemnat să locuiască în acel corp se uneşte cu el printr-o legătură fluidă ce se strânge din ce în ce mai mult până în momentul când copilul vede lumina zilei; strigătul ce scapă copilului anunţă că el face parte dintre cei vii şi slujitori ai lui Dumnezeu”.

Unirea dintre Spirit şi corp este definitivă din momentul concepţiei? In timpul acestei prime perioade, Spiritul ar putea renunţa să locuiască corpul desemnat? „Unirea este definitivă, şi în acest sens un alt Spirit nu l-ar putea înlocui pe cel ce a fost destinat acestui trup. Dar cum legăturile ce le ţin laolaltă sunt foarte fragile, ele sunt uşor de rupt, şi pot fi rupte prin voinţa Spiritului care dă înapoi în faţa probei alese; dar atunci copilul nu mai trăieşte”.

Ce ajunge Spiritul, atunci când corpul pe care l-a ales a murit înainte de naştere? „Alege un alt corp”. Care poate fi utilitatea acestor morţi premature? „Imperfecţiunile materiei sunt cel mai adesea cauzele acestor morţi”. Ce utilitate poate avea pentru un Spirit încarnarea într-un trup care moare la puţine zile după naştere? „Fiinţa nu are conştiinţa existenţei sale suficient de dezvoltată; importanţa morţii e aproape nulă; adesea, aşa cum am mai spus, constituie o încercare pentru părinţi”. Spiritul ştie de la început când corpul ales nu are şansă de viaţă? „Câteodată o ştie, dar dacă îl alege pentru acest motiv, este pentru că el dă înapoi în faţa încercării”.

Atunci când pentru Spirit o încarnare este greşită, dintr-o cauză oarecare, ea este înlocuită imediat printr-o altă existenţă? „Nu întotdeauna imediat; Spiritului îi trebuie timp pentru a alege din nou, afară de cazul când reîncarnarea instantanee nu provine dintr-o determinare anterioară”. Spiritul, odată unit cu trupul unui copil, şi atunci când nu se mai poate dezice de acesta, regretă câteodată alegerea făcută? „Vrei să spui că, asemenea omului, se plânge de viaţa ce o are? Că ar dori o alta? Odată încarnat, Spiritul nu poate regreta o alegere de care nu are cunoştinţă; dar poate găsi sarcina prea grea, şi dacă o consideră mai presus de forţele sale, recurge la sinucidere”.

În intervalul dintre concepţie şi naştere, Spiritul se bucură de toate facultăţile? „Mai mult sau mai puţin după o anumită perioadă, căci el încă nu este încarnat, ci ataşat. Încă din momentul concepţiei, tulburarea începe să sesizeze Spiritul avertizând astfel că a venit momentul să înceapă o nouă existenţă. Această tulburare merge în crescendo până la naştere; în acest interval, starea sa este foarte apropiată de cea pe care Spiritul încarnat o are în timpul somnului corpului. Pe măsură ce momentul naşterii se apropie, ideile sale se şterg, astfel că, odată intrat în viaţă, el nu mai are cunoştinţă de amintirea trecutului său ca om; însă această amintire îi revine puţin câte puţin în memorie în starea sa de Spirit”. În momentul naşterii, Spiritul redobândeşte imediat plenitudinea facultăţilor sale? „Nu, ele se dezvoltă gradual odată cu organele. Pentru el este o nouă existenţă; trebuie să înveţe să se servească de instrumentele sale; ideile îi revin puţin câte puţin ca unui om ce se trezeşte din somn şi se găseşte într-o stare diferită de cea avută în starea de veghe”.

Unirea Spiritului cu corpul nefiind complet şi definitiv consumată decât după naştere, se poate considera fetusul ca având un suflet? „Spiritul ce trebuie să-l anime există într-un fel în afara lui; fetusul nu are deci un suflet propriu-zis, de vreme ce încarnarea este doar pe cale de a se efectua; dar este legat de cel ce trebuie să-l aibă”. Cum se explică viaţa intra-uterină? „Este ca cea a unei plante ce vegetează. Copilul trăieşte viaţa animală. Omul are în el viaţa animală şi viaţa vegetală completate la naştere cu viaţa Spirituală”.

Există, aşa cum indică ştiinţa, copii care, încă de la sânul mamei, sunt hărăziţi morţii. În ce scop se petrece acest lucru? „Se întâmplă adeseori; Dumnezeu permite aceasta ca probă, fie pentru părinţi, fie pentru Spiritul desemnat să-i ia locul”. Există copii născuţi morţi, care nu au fost deloc destinaţi încarnării unui Spirit? „Da, există unii care nu au avut niciodată un Spirit destinat trupului lor: pentru ei nu trebuie să se facă nimic. Acest copil a venit atunci doar pentru părinţi”. O fiinţă de această natură poate veni la termen ? „Da, câteodată, dar atunci nu trăieşte”.

Orice copil care supravieţuieşte naşterii are deci neapărat un Spirit încarnat în el? „Ce ar fi fără el? Nu ar mai fi o fiinţă umană”. Care sunt, pentru Spirit, consecinţele avortului? „O existenţă fără valoare de reînceput.” Avortul voluntar este o crimă, indiferent care ar fi perioada de la concepţie? „Avortul este întotdeauna o crimă din moment ce încălcaţi legea lui Dumnezeu. Mama, sau oricine altcineva va comite întotdeauna o crimă luând viaţa copilului înainte de naştere, căci împiedică sufletul să suporte probele pentru care corpul trebuie să fie instrumentul”. În cazul în care viaţa mamei ar fi în pericol prin naşterea copilului, este o crimă de a sacrifica copilul pentru a salva mama? „Este mai bine să sacrifici fiinţa care nu există în favoarea celei ce există”.

Este raţional de a acorda aceeaşi atenţie unui fetus ca şi corpului unui copil ce ar fi trăit? „În toate acestea, vedeţi voinţa şi lucrarea lui Dumnezeu; nu trataţi deci cu uşurinţă lucruri pe care ar trebui să le respectaţi. De ce să nu respectăm operele creaţiei ce sunt incomplete câteodată prin voinţa Creatorului? Toate acestea intră în proiectele sale pe care nimeni nu are dreptul să le judece”.

Facultăţi morale şi intelectuale

De unde-i vin omului calităţile sale morale, bune sau rele? „Sunt calităţile spiritului încarnat în el – cu cât Spiritul este mai pur, cu atât omul este
condus spre bine”. Pare a rezulta de aici că omul de bine este încarnarea unui Spirit bun, şi omul vicios a unui Spirit rău ? „Da, dar spune mai degrabă un Spirit imperfect, altfel s-ar putea crede în Spirite rele pentru totdeauna, cele pe care le denumiţi demoni”.

Care este caracterul indivizilor în care se încarnează Spiritele nebunatice şi uşuratice? „Zăpăciţi, nebunatici, şi câteodată fiinţe răufăcătoare”. Au Spiritele pasiuni ce nu aparţin omenirii? „Dacă ar fi altele vi le-ar fi comunicat”. Acelaşi Spirit dă omului atât calităţile morale cât şi cele legate de inteligenţă? „Cu siguranţă, este acelaşi spirit, şi este în funcţie de gradul la care a ajuns. Omul nu are două Spirite în el”.

De ce oamenii foarte inteligenţi, ceea ce denotă la ei un Spirit superior, sunt câteodată foarte vicioşi? „Deoarece Spiritul încarnat nu este suficient de pur, şi omul cedează influenţei altor Spirite mai rele. Spiritul progresează pe nesimţite printr-un marş ascendent, dar progresul nu se realizează simultan în toate sensurile; într-o anumită perioadă el se poate să avanseze în ştiinţă, în alta în moralitate”.

Ce gândeşti despre opinia conform căreia diferitele facultăţi intelectuale şi morale ale omului ar fi în aceeaşi măsură produsul diferitelor Spirite încarnate în el, şi având fiecare o aptitudine specială? „Reflectând la ea, să recunoaştem că este absurdă. Spiritul trebuie să aibă toate aptitudinile; pentru a putea progresa, îi trebuie o voinţă unică; dacă omul ar fi un amalgam de Spirite, această voinţă nu ar exista, şi nu ar exista de loc pentru el o
individualitate, fiindcă la moartea sa toate aceste Spirite ar fi ca un zbor de păsări scăpate dintr-o colivie. Omul se plânge adesea că nu înţelege anumite lucruri, şi este curios să vezi cum amplifică dificultăţile, în timp ce are la îndemână o explicaţie atât de simplă şi de naturală. Aceea de a lua efectul drept cauză; de a face cu omul ceea ce păgânii făceau cu Dumnezeu. Credeau în tot atâţia dumnezei ai fenomenelor din univers, dar printre ei oamenii cu judecată nu vedeau în aceste fenomene decât efecte având drept cauză un Dumnezeu unic”.

Lumea fizică şi lumea morală ne oferă în legătură cu acest subiect numeroase puncte de comparaţie. S-a crezut în existenţa multiplă a materiei, atâta timp cât ne-am oprit la aparenţa fenomenelor; astăzi se înţelege că aceste fenomene atât de variate pot foarte bine să nu fie decât modificări ale unei materii elementare unice. Diversele facultăţi sunt manifestări ale unei aceleiaşi cauze care este sufletul, sau spiritul încarnat, şi nu a mai multor suflete, aşa cum diferitele sunete ale orgii sunt produsul aceluiaşi fel de aer, şi nu mai multe feluri de aer există în aceeaşi măsură în sunetele ei. Ar rezulta din acest raţionament că atunci când un om pierde sau câştigă anumite aptitudini, anumite înclinaţii, aceasta s-ar datora în aceeaşi măsură Spiritelor care vin sau pleacă, ceea ce ar face din el o fiinţă multiplă fără individualitate, şi, prin urmare, fără responsabilitate. Mai mult, el este contrazis de exemplele atât de numeroase ale manifestărilor prin care Spiritele probează personalitatea şi identitatea lor.

Influenţa organismului

Spiritul, odată unit cu corpul se identifică oare cu materia? „Materia nu este decât învelişul Spiritului, aşa cum costumul este învelişul corpului. Spiritul, unindu-se cu trupul, păstrează atributele naturii spirituale”. Facultăţile Spiritului se exercită în toată libertatea după unirea sa cu trupul? „Exercitarea facultăţilor depinde de organele care le servesc drept instrument; ele sunt slăbite de caracterul grosier al materiei”. După cele spuse, anvelopa materială ar fi un obstacol pentru libera manifestare a facultăţilor Spiritului aşa cum o sticlă opacă se opune propagării libere a luminii”? „Da, chiar foarte opacă”. Se mai poate compara acţiunea materiei grosiere a corpului asupra Spiritului cu cea a unei ape noroioase care împiedică mişcările corpului ce se află cufundat în ea.

Libera exercitare a facultăţilor sufletului este subordonată dezvoltării organelor? „Organele sunt instrumentele manifestării facultăţilor sufletului; această manifestare este subordonată dezvoltării şi gradului de perfecţionare a acestor organe aşa cum calitatea muncii este subordonată calităţii uneltelor”.

În legătură cu influenţa organelor – se poate deduce un raport între dezvoltarea organelor cerebrale şi dezvoltarea facultăţilor morale şi intelectuale? „Nu confundaţi efectul cu cauza. Spiritul are întotdeauna facultăţi proprii; or, nu organele sunt cele ce dau facultăţile, ci facultăţile sunt cele care accelerează dezvoltarea organelor”. În consecinţă, diversitatea aptitudinilor omului ţin doar de starea Spiritului? „Nu este întru totul exact; calităţile Spiritului, care poate fi mai mult sau mai puţin avansat – acolo trebuie văzut principiul, însă trebuie ţinut seama de influenţa materiei ce împiedică mai mult sau mai puţin exercitarea facultăţilor sale”.

Spiritul, încarnându-se, poartă anumite predispoziţii, şi dacă se admite pentru fiecare un organ corespondent în creier, dezvoltarea acestor organe ar fi un efect şi nu o cauză. Dacă facultăţile şi-ar avea principiul în organe, omul ar fi o maşină fără liber arbitru, şi fără responsabilitatea actelor sale. Ar trebui să admitem că cele mai mari genii, savanţi, poeţi, artişti, nu sunt genii decât pentru că hazardul i-a înzestrat cu organe speciale de unde ar rezulta, că fără aceste organe, aceştia nu ar mai fi fost genii, şi că ultimul imbecil ar putea fi un Newton, un Rafael, sau un Vergiliu dacă ar fi fost dotat cu anumite organe; supoziţie şi mai absurdă când se aplică şi calităţilor morale. Astfel conform acestei logici, sfântul Vincent de Paul, dotat de natură cu cutare sau cutare organ, ar fi putut fi un scelerat, şi nu ar lipsi celui mai mare scelerat decât un organ pentru a fi un sfânt Vincent de Paul. Admiţând din contră că organele speciale, atâtea câte există, sunt consecutive, că se dezvoltă prin exercitarea facultăţii, ca şi muşchii prin mişcare, nu veţi avea nimic iraţional. Să luăm o comparaţie vulgară în sprijinul adevărului: în anumite trăsături fizionomice, recunoaşteţi omul dedat băuturii; sunt aceste semne cele ce-l fac beţivan, sau beţia este cea care dă naştere acestor trăsături? Se poate spune că organele primesc amprenta facultăţilor.

Idioţenia, nebunia

Opinia după care cretinii şi idioţii ar avea un suflet de o natură inferioară este fondată? „Nu; ei au un suflet omenesc, adesea mai inteligent decât gândiţi, şi care suferă datorită insuficienţei mijloacelor ce le are la dispoziţie pentru a comunica, aşa cum cel mut suferă că nu poate să vorbească”.

Care este scopul Providenţei atunci când creează fiinţe nenorocite, aşa cum sunt cretinii şi idioţii? „Spiritele pedepsite sunt cele care locuiesc în trupurile idioţilor. Aceste Spirite suferă datorită constrângerii încercate şi neputinţei în care se află, adică de a se manifesta prin intermediul unor organe nedezvoltate sau stricate”. Nu este aşadar exact să spui că organele sunt fără influenţă asupra facultăţilor? „Nu am spus niciodată că organele sunt fără influenţă; ele au una foarte mare asupra manifestării facultăţilor, dar ele nu creează facultăţile; aici este diferenţa. Un bun muzician cu un instrument necorespunzător nu va face o muzică bună, dar acest lucru nu-l va împiedica să fie un bun muzician”.

Trebuie să distingem starea normală de starea patologică, în starea normală, ceea ce este moral depăşeşte obstacolul pus de materie; dar sunt cazuri când materia oferă o astfel de rezistenţă încât manifestările sunt împiedicate sau denaturate, ca în cazul idioţeniei sau nebuniei; acestea sunt cazuri patologice. În aceste stări, sufletul, nebucurându-se de întreaga sa libertate, legea omenească îl eliberează de responsabilitatea actelor sale.

Care poate fi meritul existenţei pentru făpturile ce nu pot progresa, neputând face nici binele nici răul, aşa cum sunt idioţii şi cretinii? „Este o ispăşire impusă datorită abuzului făcut faţă de anumite facultăţi; este un timp de staţionare”. Corpul unui idiot poate astfel să închidă un Spirit ce ar fi animat un om de geniu într-o existenţă anterioară? „Da, geniul devine câteodată un adevărat flagel când se abuzează de el”. Superioritatea morală nu este întotdeauna în acord cu superioritatea intelectuală, şi cele mai mari genii au mult de ispăşit; de aici, adesea o existenţă inferioară pentru ele faţă de cea pe care au efectuat-o deja, şi o cauză a suferinţelor; piedicile pe care Spiritul le încearcă în manifestările sale sunt pentru el asemenea lanţurilor ce împiedică mişcările unui om viguros. Se poate spune că idiotul şi cretinul sunt handicapaţi la creier, aşa cum şchiopul este la picioare, şi orbul la ochi.

În starea de Spirit, are idiotul conştiinţa stării sale mentale? „Da, foarte adesea; el înţelege că lanţurile ce împiedică zborul său sunt o încercare şi
o ispăşire”. Care este situaţia Spiritului în nebunie? „Spiritul, în stare de libertate, primeşte direct impresiile sale şi îşi exercită direct acţiunea asupra materiei; dar, încarnat, se găseşte în condiţii total diferite şi în necesitatea de a nu o face decât cu ajutorul organelor speciale. Dacă o parte sau întregul acestor organe sunt denaturate, acţiunea sau impresiile sale, în ceea ce priveşte aceste organe, sunt întrerupte. Dacă-şi pierde ochii, devine orb, dacă-i auzul, devine surd etc. Imaginează-ţi acum că organele ce dirijează efectele inteligenţei şi ale voinţei sunt parţial sau în întregime atacate sau modificate, şi-ţi va fi uşor să înţelegi că Spiritul, nemaiavând în serviciul său decât organe incomplete sau denaturate, trebuie să rezulte de aici o perturbare despre care Spiritul, prin el însuşi şi în forul său interior, are perfect conştiinţă, dar nu este stăpân să-i oprească cursul”.

Atunci întotdeauna corpul şi nicidecum Spiritul este dezorganizat? „Da, dar nu trebuie pierdut din vedere că, tot aşa cum Spiritul acţionează asupra
materiei, şi aceasta reacţionează asupra lui într-o anumită măsură, şi că Spiritul se poate găsi momentan impresionat de alterarea organelor prin care se manifestă şi-şi primeşte impresiile. Se poate ajunge cu timpul ca, atunci când nebunia a durat mult timp, repetarea aceloraşi acte să sfârşească prin a avea asupra Spiritului o influenţă de care nu se eliberează decât după completa separare de întreaga impresie a materiei”.

De unde provine faptul că uneori nebunia duce la sinucidere? „Spiritul suferă de constrângerea încercată şi de neputinţa de a se manifesta liber, şi
de aceea caută în moarte un mijloc de a-şi rupe lanţurile”. Spiritul alienatului se resimte după moarte datorită dezordinii facultăţilor sale? „Se poate resimţi câtva timp după moarte până când se va fi degajat de materie, tot aşa cum omul care se trezeşte se resimte câtva timp datorită tulburării în care l-a aruncat somnul”.

Cum este posibil ca, după moarte, alterarea creierului să acţioneze asupra Spiritului? „Este o amintire; o greutate asupra Spiritului, şi cum el nu a avut priceperea a tot ceea ce s-a întâmplat în timpul nebuniei sale, îi trebuie un anumit timp pentru a se pune la curent; de aceea cu cât mai mult a durat nebunia în timpul vieţii, cu atât mai mult durează chinul, constrângerea după moarte. Spiritul degajat de corp continuă să resimtă un timp oarecare impresia lanţurilor
sale”.

Despre copilărie

Spiritul care animă corpul unui copil este tot atât de dezvoltat ca şi cel al unui adult? „Poate fi mai dezvoltat dacă a progresat mai mult; ceea ce îl împiedică să se manifeste sunt numai organele imperfecte. Este vorba într-adevăr despre instrumentul cu ajutorul căruia el poate să se manifeste”. La un copil de vârstă fragedă, Spiritul, în afara obstacolului pus liberei sale manifestări de către imperfecţiunea organelor, gândeşte ca un copil sau ca un adult? „În perioada copilăriei, când organele inteligenţei nu sunt prea dezvoltate, Spiritul nu posedă întreaga intuiţie a unui adult; el are, într-adevăr, inteligenţa foarte limitată, aşteptând ca vârsta să-i maturizeze raţiunea. Tulburarea ce însoţeşte încarnarea nu încetează subit în momentul naşterii; ea nu se risipeşte decât treptat, odată cu dezvoltarea organelor”. O observaţie vine în sprijinul acestui răspuns: aceea că visurile unui copil nu au aceleaşi caracteristici cu cele ale unui adult; obiectul lor este aproape întotdeauna pueril, ceea ce este un indiciu al naturii preocupărilor Spiritului.

Este adevărat că la moartea copilului Spiritul îşi reia imediat vigoarea iniţială? „Evident, de vreme ce s-a debarasat de învelişul său carnal; totuşi el nu-şi reia luciditatea sa iniţială decât în momentul când separarea este completă, adică atunci când nu mai există nici o legătură între Spirit şi corp”.

Spiritul încarnat suferă, în timpul copilăriei, datorită constrângerii impuse de imperfecţiunea organelor sale? „Nu, această stare este o necesitate, există în natură şi e conformă vederilor Providenţei: este un timp de odihnă pentru Spirit”.

Care credeţi că este, pentru un Spirit, utilitatea trecerii prin starea copilăriei? „Spiritul încarnându-se în vederea perfecţionării este mai accesibil, în acest răstimp, impresiilor receptate care au menirea să-l ajute în progresul său; la dezvoltarea lui trebuie să contribuie toţi cei care sunt însărcinaţi cu educaţia sa”.

De ce primele strigăte ale copilului sunt planşetele? „Pentru a stârni interesul mamei şi a atrage îngrijirile ce-i sunt necesare. Nu înţelegi că dacă nu ar avea decât strigăte de bucurie când nu ştie încă să vorbească, ar nelinişti puţin în legătură cu ceea ce are nevoie? Admiraţi în toată înţelepciunea Providenţei!”

De unde provine schimbarea ce apare în caracter la o anumită vârstă, şi în mod special la sfârşitul adolescenţei? Spiritul este cel ce se schimbă? „Este Spiritul care îşi reia natura şi arată ceea ce era. Voi nu cunoaşteţi secretul ascuns de copii în inocenţa lor; nu ştiţi ce sunt, nici ce au fost; şi totuşi îi iubiţi. Îi îndrăgiţi ca şi cum ar fi o parte din voi înşivă, astfel încât dragostea unei mame pentru copiii săi este socotită drept cea mai mare dragoste pe care o poate nutri o fiinţă pentru altă fiinţă.

De unde vine această duioasă afecţiune, această tandră bunăvoinţă pe care chiar şi străinii o încearcă pentru un copil? Tocmai asta vreau să vă explic. Copiii sunt fiinţe pe care Dumnezeu le trimite în noi existenţe şi pentru ca ei să nu-i poată reproşa o severitate prea mare, le dăruieşte întreaga nevinovăţie a inocenţei; chiar la un copil de o răutate naturală, relele sale sunt apărate de lipsa de conştiinţă a faptelor săvârşite. Această inocentă nu este o superioritate reală asupra a ceea ce erau înainte; nu, este imaginea a ceea ce ar trebui să fie, şi dacă nu sunt, ele singure recad în suferinţă. Dar nu numai pentru ei le-a dat Dumnezeu acest aspect, ci mai ales pentru părinţii a căror dragoste este necesară slăbiciunii lor, şi această dragoste va fi mult diminuată la vederea unui caracter arţăgos şi ursuz, în timp ce, crezându-şi copiii buni şi drăguţi, părinţii le oferă întreaga lor dragoste, şi îi înconjoară cu atenţiile cele mai gingaşe.

Dar când copiii nu mai au nevoie de această protecţie ce le-a fost acordată vreme de 15-20 ani, caracterul lor real şi individual reapare în întreaga sa nuditate: rămâne bun dacă era fundamentul bun; dar este irizat întotdeauna de nuanţele ascunse în prima copilărie.

Vedeţi cum căile Domnului sunt întotdeauna cele mai bune, şi că atunci când există o inimă curată, este uşor de imaginat şi o explicaţie? Într-adevăr, gândiţi bine că Spiritul copiilor care se nasc printre voi poate veni dintro lume de unde a luat obiceiuri cu totul diferite; cum aţi dori să fie în mijlocul vostru această nouă fiinţă care vine cu porniri total diferite de cele avute de voi, cu înclinaţii, cu gusturi opuse întru totul celor ale voastre? Cum aţi dori să se integreze în rândurile voastre în alt fel decât aşa cum a dorit-o Dumnezeu, adică prin sita copilăriei? Acolo vin să se amestece toate părerile, toate caracterele, toate varietăţile de entităţi produse de această mulţime de lumi în care cresc fiinţe. Şi voi înşivă, murind, vă veţi găsi într-un fel de copilărie, în mijlocul noilor fraţi; şi în noua existenţă non-pământeană, veţi ignora obiceiurile, moravurile, raporturile acestei lumi noi pentru voi, veţi folosi cu teamă o limbă cu care nu veţi fi obişnuiţi să o vorbiţi, limbă mai vie decât este astăzi gândirea voastră. Copilăria mai are şi o altă utilitate. Spiritele nu intră în viaţa corporală decât pentru a
se perfecţiona, pentru a se îmbunătăţi; slăbiciunea vârstei tinere le face flexibile, accesibile sfaturilor experienţei şi celor ce trebuie să-i facă să progreseze; atunci li se poate reforma caracterul şi li se pot reprima pornirile rele – aceasta este datoria conferită de Dumnezeu părinţilor lor, misiunea sacră de care vor fi răspunzători. În acest fel copilăria este nu numai utilă, necesară, indispensabilă, ci şi consecinţa naturală a legilor stabilite de Dumnezeu şi care conduc universul”.

Simpatii şi antipatii terestre

Două fiinţe care s-au cunoscut şi s-au iubit se pot întâlni şi recunoaşte într-o altă existenţă corporală? „Să se recunoască, nu; dar să fie atrase una faţă de alta, da; şi adeseori legături intime fondate pe o afecţiune sinceră nu au o altă cauză. Două fiinţe sunt atrase una faţă de cealaltă prin circumstanţe fortuite în aparenţă, dar de fapt este atracţia a două Spirite ce se caută în mijlocul mulţimii”. Nu ar fi mai agreabil pentru ele să se recunoască? „Nu întotdeauna; amintirea existenţelor trecute ar avea inconveniente mai mari decât credeţi. După moarte, ele se vor recunoaşte şi vor şti timpul petrecut împreună”. Este simpatia întotdeauna principiul unei cunoştinţe anterioare? „Nu, două Spirite care se plac se caută în mod natural fără să se fi cunoscut ca
oameni”.

Întâlnirile ce se întâmplă câteodată anumitor persoane şi care sunt atribuite hazardului, nu ar fi efectul unui fel de raport de simpatie? „Există între fiinţele gânditoare legături pe care nu le cunoaşteţi încă. Magnetismul este călăuza acestei ştiinţe pe care o veţi înţelege mai bine ceva mai târziu”.

De unde provine repulsia instinctivă încercată faţă de anumite persoane de la prima vedere? „Spiritele antipatice care se ghicesc şi se recunosc fără a-şi vorbi”. Antipatia instinctivă este întotdeauna un semn al relei naturi? „Două Spirite nu sunt neapărat rele, antipatia se poate naşte dintr-o lipsă de similitudine în gândire; dar pe măsură ce ele se înalţă, nuanţele se şterg şi antipatia dispare”.

Antipatia între două persoane se naşte în primul rând la cele al căror Spirit este mai rău sau mai bun? „Şi la unele şi la celelalte, dar cauzele şi efectele sunt diferite. Un Spirit rău are antipatie faţă de oricine îl poate judeca şi demasca; văzând o persoană pentru prima dată, el ştie că va fi dezaprobat; repulsia lui se preschimbă în ură, în invidie şi-i inspiră dorinţa de a face rău. Spiritul bun are repulsie pentru cel rău, deoarece ştie că nu va fi înţeles şi pentru că nu împărtăşesc aceleaşi sentimente; dar, întărit de superioritatea sa, el nu are împotriva celuilalt nici ură, nici invidie: se mulţumeşte să-l evite şi să-l compătimească”.

Uitarea trecutului

Din ce motiv Spiritul încarnat pierde amintirea trecutului său? „Omul nu poate şi nu trebuie să ştie totul; în înţelepciunea sa, Dumnezeu a dorit
astfel. Fără vălul ce-i ascunde anumite lucruri omul ar fi orbit; ca şi cel ce trece brusc de la întuneric la lumină. Prin uitarea trecutului, el este mai mult el însuşi”.

Cum poate omul să fie responsabil de actele sale şi să-şi răscumpere greşelile de care nu-şi aminteşte? Cum poate profita de experienţa acumulată în existenţele căzute în uitare? S-ar concepe că frământările vieţii ar fi o lecţie pentru el dacă-şi amintea de ceea ce a putut să-l atragă; dar din moment ce nu şi le aminteşte, fiecare existenţă este pentru el ca şi cum ar fi prima, şi astfel întotdeauna o ia de la început. Cum împăcaţi acestea cu dreptatea lui Dumnezeu? „Cu fiecare existenţă nouă omul are mai multă inteligenţă şi poate mai bine să distingă binele şi răul. Unde ar fi meritul, dacă-şi amintea tot trecutul? Când Spiritul reintră în viaţa sa primordială (viaţa spiritistă), întreaga viaţă trecută se derulează în faţa lui, vede greşelile comise şi cauzele suferinţei sale şi ceea ce l-ar fi putut împiedica să le comită; înţelege că starea ce-i este dată este justă şi caută atunci existenţa ce ar putea să o îndrepte pe cea care tocmai s-a scurs. Caută încercări asemănătoare celor prin care a trecut, sau prilejuri pe care le crede potrivite pentru progresul său, şi cere Spiritelor superioare lui să-l ajute în această nouă misiune pe care o întreprinde, căci el ştie că Spiritul ce-i va fi dat drept călăuză în această nouă existenţă va căuta să-l facă să-şi îndrepte greşelile dându-i un fel de intuiţie despre cele comise. Acelaşi fel de intuiţie este în gândul, dorinţa criminală ce vă încearcă adesea şi căreia îi rezistaţi instinctiv, atribuind de obicei rezistenţa voastră principiilor primite de la părinţi, în timp ce vocea conştiinţei este cea care vă vorbeşte şi această voce este amintirea trecutului, voce ce vă avertizează să nu recădeţi în greşelile deja săvârşite. Spiritul intrat în această nouă existenţă, dacă suportă şi rezistă cu curaj acestor încercări, creşte şi se ridică în ierarhia Spiritelor, atunci când revine printre ele”.

Dacă în timpul vieţii corporale nu avem o amintire precisă despre ceea ce am fost, şi despre ceea ce am făcut bine sau rău în existenţele noastre anterioare, avem totuşi intuiţia lor. Tendinţele noastre instinctive sunt o reminiscenţă a trecutului nostru, cărora conştiinţa noastră, care este dorinţa de a nu mai comite aceleaşi greşeli, ne avertizează să rezistăm.

În lumi mai avansate decât a noastră, unde nu există deloc chinul tuturor nevoilor noastre fizice, al infirmităţilor noastre, oare înţeleg oamenii că sunt mai fericiţi decât noi? Fericirea, în general, este relativă; se simte prin comparaţie cu o stare mai puţin fericită. În definitiv, cei care locuiesc în aceste lumi (lumi care, chiar dacă sunt mai bune decât a noastră, nu sunt totuşi în starea de perfecţiune) ar trebui să aibă în felul lor şi motive de plictiseală. În lumea noastră bogatul, care nu are nelinişti provocate de nevoile materiale, nu are totuşi mai puţin zbucium ce-i face viaţa amară. Or, întreb dacă nu cumva locuitorii acestor lumi se consideră tot atât de nefericiţi ca şi noi şi nu se plâng de soarta lor, neavând amintirea unei existenţe inferioare pentru comparaţie.

„Pentru aceasta trebuie să dăm două răspunsuri diferite. Există lumi, despre care şi tu vorbeşti, ai căror locuitori au o amintire foarte clară şi precisă cu privire la existenţele lor trecute. Ei pot şi ştiu să aprecieze fericirea pe care Dumnezeu le-a permis să o guste. Dar există şi alte lumi unde locuitorii aflaţi acolo, aşa cum spui, în condiţii mai bune decât ale voastre, au unele necazuri, nenorociri chiar; aceia nu apreciază fericirea lor datorită faptului că nu au amintirea unei stări mai nefericite. Dacă nu o apreciază ca oameni o apreciază ca Spirite”.

Oare nu există în uitarea acestor existenţe trecute, mai ales când sunt foarte dureroase, ceva providenţial, şi în care se revelează înţelepciunea divină? Aşa şi în lumile superioare, amintirea existenţelor nefericite, dacă apare în memorie, nu este mai mult decât un vis urât. În lumile inferioare, relele prezente nu ar fi agravate de amintirea tuturor celor îndurate? Concluzionăm de aici că tot ceea ce Dumnezeu a făcut este bine făcut şi nu suntem în măsură să criticăm operele sale, şi să spunem cum ar fi trebuit să pună ordine în univers. Amintirea individualităţilor noastre anterioare ar avea inconveniente foarte grave; ar putea în
anumite cazuri, să ne umilească în mod ciudat; între altele, să ne exalte orgoliul, şi prin acest lucru să împiedice liberul nostru arbitru. Dumnezeu ne-a dat pentru a ne îmbunătăţi, tot ceea ce ne este necesar şi poate să ne ajungă: vocea conştiinţei şi tendinţele noastre instinctive; a îndepărtat tot ceea ce ne putea face rău. Să mai adăugăm că dacă aveam amintirea actelor noastre personale anterioare, am fi avut-o în mod egal şi pe cea a actelor celorlalţi, şi această consecinţă ar fi putut avea cele mai neplăcute efecte asupra relaţiilor sociale; neavând întotdeauna motiv să ne mândrim cu trecutul nostru, adesea este mai bine ca un văl să fie aruncat asupra lui. Acest lucru concordă perfect cu doctrina Spiritelor despre lucrurile superioare lumii noastre. În aceste lumi, unde nu domneşte decât binele, amintirea trecutului nu are nimic neplăcut; iată de ce ele îşi amintesc de existenţa precedentă ca şi cum noi ne-am aminti de ceea ce am făcut în ajun. Cât despre şederea posibilă în lumile inferioare, aşa cum am spus, nu este mai mult decât un vis rău.

Putem avea unele revelaţii despre existenţele noastre anterioare? „Nu întotdeauna. Unii ştiu totuşi ce au fost şi ce făceau; dacă le-ar fi permis s-o
spună pe fată, ar face revelaţii originale despre trecut”. Anumite persoane cred că au o vagă amintire a unui trecut necunoscut, ce li se prezintă ca o imagine fugitivă a unui vis pe care încearcă în van să-l înţeleagă. Această idee nu este decât o iluzie? „Câteodată este real; dar adesea nu este decât o iluzie împotriva căreia trebuie să fim puşi în gardă, căci poate fi efectul unei imaginaţii surescitate”.

În existenţele corporale de o natură mai elevată decât a noastră, amintirea existenţelor anterioare este mai precisă? „Da, pe măsură ce corpul este mai puţin material îţi aminteşti mai bine. Amintirea trecutului este mai clară pentru cei care locuiesc în lumile de ordin superior”. Tendinţele instinctive ale omului fiind o reminiscenţă a trecutului său, rezultă că, prin studiul acestor tendinţe, se pot cunoaşte faptele săvârşite de el? „Fără îndoială, până la un anumit punct; dar trebuie ţinut cont de ameliorarea ce s-a putut efectua în Spirit şi de hotărârile ce le-a luat în starea rătăcitoare; existenţa actuală poate fi mult mai bună decât precedenta”. Oare poate fi mai rea? Adică omul poate săvârşi într-o existenţă greşeli necomise în existenţa precedentă? „Aceasta depinde de progresul său; dacă nu ştie să reziste încercărilor, poate fi antrenat în noi greşeli; dar, în general, aceste greşeli acuză mai degrabă o stare staţionară decât o stare retrogradă, căci Spiritul poate să avanseze sau să se oprească, dar nu dă înapoi”.

Vicisitudinile vieţii corporale fiind în acelaşi timp o ispăşire pentru greşelile trecute şi probe pentru viitor, rezultă că, în funcţie de natura acestor vicisitudini s-ar putea deduce modul existenţei anterioare? „Foarte adesea, de vreme ce fiecare este pedepsit pentru ceea ce a greşit. În acelaşi
timp, nu trebuie să se facă din aceasta o regulă absolută; tendinţele instinctive sunt un indice mai sigur, căci încercările suferite de Spirit sunt atât pentru viitor cât şi pentru trecut”. Ajuns la termenul stabilit de Providenţă pentru viaţa normală, Spiritul îşi alege el însuşi probele cărora vrea să li se supună pentru a grăbi progresul său, adică felul de existenţă pe care o crede mai favorabilă lui, să-i furnizeze mijloacele, şi aceste probe sunt întotdeauna în raport direct cu greşelile
pentru care trebuie să ispăşească. Dacă triumfă, se ridică; dacă sucombă, reîncepe.

Spiritul se bucură întotdeauna de liberul său arbitru; în virtutea acestei libertăţi pe care o are în starea de Spirit el alege încercările vieţii corporale, hotărăşte ce va face şi ce nu va face în starea de încarnare şi alege între bine şi rău. A tăgădui omului liberul arbitru, ar însemna să-l reduci la starea de maşină. Reintrat în viaţa corporală, Spiritul pierde pe moment amintirea existenţelor sale anterioare, ca şi cum un văl le-ar ascunde; totuşi, el are câteodată despre ele o vagă conştiinţă; şi ele îi pot fi chiar revelate în anumite circumstanţe; dar atunci numai prin voinţa Spiritelor superioare ce o fac în mod spontan, într-un scop util, şi niciodată pentru a satisface o curiozitate deşartă. Existenţele viitoare nu pot fi revelate, deoarece ele depind de felul în care se săvârşeşte existenţa prezentă, şi de alegerea ulterioară a Spiritului.

Uitarea greşelilor comise nu este un obstacol în îmbunătăţirea Spiritului, căci dacă el nu are o amintire precisă, cunoaşterea ce o avea în starea rătăcitoare şi dorinţa de a le îndrepta îl ghidează prin intuiţie şi îi dau raţiunea de a rezista răului; această raţiune este vocea conştiinţei, în care este secondat de către Spiritele ce-l asistă dacă ascultă inspiraţiile potrivite ce-i sunt sugerate. Dacă omul nu cunoaşte actele săvârşite în existenţele sale anterioare, ele poate întotdeauna să ştie de ce fapte s-a făcut vinovat şi care era caracterul său dominant. Îi este suficient să se studieze pe sine însuşi, şi poate judeca ceea ce a fost, dar nu prin ceea ce este, ci prin tendinţele sale.

Vicisitudinile vieţii corporale sunt în acelaşi timp o ispăşire pentru greşelile trecute şi probe pentru viitor. Ele ne purifică şi ne înalţă, dacă le suportăm cu resemnare şi fără murmur. Natura vicisitudinilor şi încercărilor pe care le suportăm poate de asemenea să ne lămurească cu privire la ceea ce am fost şi ce am făcut, aşa cum aici-jos judecăm faptele unui vinovat prin pedeapsa impusă de lege. Astfel, cutare va fi pedepsit în orgoliul său prin umilinţa unei existenţe inferioare, bogatul rău şi avar, prin mizerie; cel care a fost dur cu alţii, prin durităţile ce le va suporta; tiranul, prin sclavie; copilul rău, prin ingratitudinea copiilor săi; leneşul, prin muncă forţată etc.

 
Cartile lui Allan Kardec se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

 

Info: Playerul video de pe acest blog doar face enabled la linkul extern, youtube, openload, vimeo, etc, deci trebuie sa asteptati sa se incarce!



Apreciem sprijinul celor cu suflet, pentru acoperirea cheltuielilor de funcționare.

Your email is never published or shared.