Allan Kardec – Legea libertatii

Există în lume anumite situaţii în care, odată ajuns, omul se poate măguli că se bucură de o libertate absolută? „Nu, deoarece voi toţi aveţi nevoie unii de alţii, atât cei mici cât şi cei mari”. Care ar fi condiţia în care omul s-ar putea bucura de o libertate absolută? „Pustnic într-un deşert. De îndată ce doi oameni stau împreună, ei au datoria să se respecte şi nu mai au, în consecinţă, libertate absolută”. Obligaţia de a respecta drepturile celorlalţi ia omului dreptul de a-şi aparţine sieşi? „De loc, căci este un drept ce ţine de natură”. Cum se împacă opiniile liberale ale anumitor oameni cu despotismul practicat adesea de ei înşişi asupra subordonaţilor lor sau manifestat în modul cum gândesc? „Ei au inteligenţa legii naturale, dar aceasta este contrabalansată de orgoliu şi de egoism. Ei înţeleg cum trebuie să se poarte, adică principiile lor nu sunt doar o comedie jucată din calcul rece, şi totuşi nu o fac”.


Li se va ţine cont în altă viaţă de principiile pe care le-au propovăduit aici-jos ? „Cu cât există mai multă inteligenţă pentru a înţelege un principiu, cu atât este mai puţin scuzabil să nu-l aplici tu însuţi. Vă spun în adevăr că omul simplu, dar sincer, este mai avansat pe calea spre Dumnezeu decât cel ce vrea să pară ceea ce nu este”.

Sclavia

Există oameni care, prin natura lor, sunt sortiţi să devină proprietatea altor oameni? „Orice stăpânire absolută a unui om de către alt om este contrară legii lui Dumnezeu. Sclavia este un abuz al forţei; ea va dispărea odată cu progresul, aşa cum vor dispărea puţin câte puţin toate abuzurile”. Legea omenească ce consacră sclavia este o lege împotriva naturii, de vreme ce ea asimilează omul cu animalul şi îl degradează atât moral cât şi fizic.

Când sclavia există în obiceiurile unui popor, cei ce profită de ea sunt oare de condamnat, de vreme ce nu fac decât să se conformeze unei practici ce li se pare firească? „Răul este întotdeauna rău, şi toate sofismele voastre nu vor face ca o faptă rea să devină o faptă bună; dar responsabilitatea răului săvârşit este legată de posibilităţile avute de a înţelege răul. Cel ce profită de pe urma legii sclaviei este întotdeauna vinovat de o violare a legii naturii; de aceea, ca şi în alte cazuri, culpabilitatea este relativă. Sclavia fiind trecută printre obiceiurile anumitor popoare, omul a putut profita de buna credinţă ca de un lucru ce i se părea natural. Dar îndată ce raţiunea sa dezvoltată, şi mai ales luminată, de creştinism i-a arătat în sclav pe egalul său în faţa lui Dumnezeu, el nu
mai are scuză”.

Inegalitatea naturală a aptitudinilor nu plasează anumite neamuri sub stăpânirea altora mai inteligente? „Da, dar pentru a le înălţa, nicidecum pentru a le abrutiza şi mai mult prin servitute. Oamenii au privit prea mult timp anumite neamuri omeneşti ca pe nişte animale de povară dotate cu braţe şi mâini şi despre care au crezut că au dreptul să le vândă ca pe nişte vite. Ei se cred de un sânge mai pur; nebuni ce nu văd decât materia! Nu sângele este mai mult sau mai puţin pur, ci Spiritul”.

Există oameni care-şi tratează sclavii cu omenie, caută să nu le lipsească nimic şi gândesc că libertatea i-ar putea expune la şi mai multe privaţiuni; ce spuneţi de asta? „Spun că aceştia îşi înţeleg mai bine interesele; ei au tot atât de mare grijă de boii şi caii lor, ca să obţină un profit mai mare din afacere. Ei nu sunt la fel de vinovaţi ca cei ce maltratează sclavii; în schimb, dispun de aceştia ca de o marfă, privându-i de dreptul de a fi liberi”.

Libertatea de a gândi

Există în om ceva ce scapă oricărei constrângeri, şi datorită căruia el se bucură de o libertate absolută? „Da, gândirea. Datorită ei omul se bucură de o libertate fără limite, căci gândirea nu cunoaşte îngrădiri. I se poate opri zborul, dar nu poate fi distrusă”.

Este omul responsabil de gândirea sa? „Omul este responsabil în faţa lui Dumnezeu; Dumnezeu singur putând-o cunoaşte, o condamnă sau o absolvă în faţa justiţiei”.

Libertatea conştiinţei

Este libertatea de conştiinţă o consecinţă a libertăţii de gândire? „Conştiinţa este o mişcare a gândirii, este ceva intim aparţinând omului”.
Are omul dreptul să pună piedici libertăţii de conştiinţă? „Nu mai mult decât libertăţii de gândire, căci numai lui Dumnezeu îi aparţine dreptul să judece conştiinţa. Dacă omul reglează prin legile sale raporturile dintre oameni, Dumnezeu, prin legile sale naturale, reglează raporturile omului cu Dumnezeu”.

Care este rezultatul piedicilor puse libertăţii de conştiinţă? „A constrânge oamenii să acţioneze altfel decât gândesc înseamnă a-i face ipocriţi. Libertatea conştiinţei este una din caracteristicile adevăratei civilizaţii şi a progresului”.

Oare credinţa este respectabilă chiar şi atunci când falsitatea ei e de notorietate? „Orice credinţă este respectabilă când este sinceră şi conduce la practicarea binelui. Credinţele condamnabile sunt cele care ne conduc la rău”.

Este reprobabil în credinţa sa cel ce nu gândeşte ca noi? „Ar fi lipsit de caritate şi ar prejudicia libertatea de gândire”.
Este o prejudiciere a libertăţii de conştiinţă faptul de a stăvili credinţele de natură să tulbure societatea? „Este adevărat că acţiunile pot fi reprimate, dar credinţa intimă rămâne de neatins”. A reprima actele exterioare ale unei credinţe când aceste acte aduc un prejudiciu oarecare celorlalţi nu înseamnă de loc a prejudicia libertatea conştiinţei, căci această reprimare lasă credinţei întreaga sa libertate.

Trebuie, din respect pentru libertatea conştiinţei, să laşi să se propage doctrinele dăunătoare? Sau mai bine, fără a prejudicia această libertate, să încerci să-i aduci pe drumul adevărului pe cei rătăciţi prin false principii? „Cu certitudine se poate şi trebuie; dar notaţi exemplul lui Isus – prin blândeţe şi convingere, şi nu prin forţă, ceea ce ar fi mai rău decât credinţa celui pe care dorim să-l convingem. Dacă există ceva permis a se impune, acesta este binele şi fraternitatea; dar nu credem că mijlocul de a le face admise este de a acţiona cu violentă -convingerea se impune”.

Întrucât toate doctrinele având pretenţia de a fi unica expresie a adevărului, prin ce trăsături se poate recunoaşte cea care are dreptul de a se numi astfel? „Ar fi cea care face omul mai bun şi mai puţin ipocrit, adică cea care practică legea dragostei şi a carităţii în cea mai mare puritate şi cu cea mai largă aplicare. Prin acest semn veţi recunoaşte dacă o doctrină este bună, căci orice doctrină ce ar avea drept consecinţă semănarea dezbinării şi stabilirea unei deosebiri între copiii lui Dumnezeu nu poate fi decât falsă şi dăunătoare”.

Liberul arbitru

Are omul liberul arbitru al actelor sale? „De vreme ce are libertatea de a gândi, el o are şi pe aceea de a acţiona. Fără liberul arbitru omul ar fi o simplă maşină”.

Se bucură omul de liberul arbitru imediat după naşterea sa? „Există libertate de acţiune de îndată ce există voinţa de a face. În primele momente ale vieţii libertatea este aproape nulă; ea se dezvoltă şi îşi schimbă obiectul odată cu facultăţile. Copilul având gânduri legate de nevoile vârstei lui aplică liberul său arbitru lucrurilor ce-i sunt necesare”.

Predispoziţiile instinctive aduse de om prin naştere nu sunt un obstacol în exercitarea liberului arbitru? „Predispoziţiile instinctive aparţin Spiritului înainte de încarnarea sa; după cum el este mai mult sau mai puţin avansat, aceste predispoziţii îl pot îndemna la acte condamnabile, şi Spiritul va fi secondat în aceste acte de Spiritele ce simpatizează cu aceste dispoziţii, dar nu există de loc o antrenare irezistibilă dacă există voinţa de a rezista. Reamintiţi-vă că a voi înseamnă a putea”.

Are constituţia fizică vreo influenţă asupra actelor vieţii? În caz afirmativ, această influenţă nu este în detrimentul liberului arbitru? „Spiritul este în mod cert influenţat de materia care-l poate încătuşa în manifestările sale; de aceea, în lumile în care corpurile sunt mai puţin materiale decât pe pământ, facultăţile se etalează cu mai multă libertate, dar instrumentul nu aduce facultatea. De altfel, trebuie să distingem aici facultăţile morale de facultăţile intelectuale; dacă un om are instinctul de a ucide, cu siguranţă acest instinct aparţine propriul Spirit, şi nu organele sale fac aceasta. Cel care îşi anihilează gândirea pentru a se ocupa numai de materie devine asemenea brutei, sau poate şi mai rău. Căci el nu se mai gândeşte să se apere de rău, şi prin aceasta este supus greşelii, de vreme ce acţionează astfel prin proprie voinţă.

Eroarea facultăţilor lasă omul fără liberul arbitru? „Cel a cărui inteligenţă este tulburată de o cauză oarecare nu mai este stăpân pe gândirea sa, şi începând de atunci nu mai are libertate. Această eroare este adesea o pedeapsă pentru Spirit care, într-o altă existenţă, a putut fi egoist şi orgolios şi a dat o rea
utilizare facultăţilor sale. El poate renaşte în corpul unui idiot, aşa cum un despot se poate reîncarna în trupul unui sclav, sau un bogătaş rău în cel al unui cerşetor; dar Spiritul suferă datorită acestei constrângeri de care este perfect conştient; este de fapt acţiunea materiei.

Eroarea facultăţilor intelectuale datorată stării de beţie scuză actele reprobabile? „Nu, căci beţivul s-a lipsit în mod voluntar de propria raţiune pentru a-şi satisface pasiunile brutale; astfel, în loc de o greşeală el comite două”.

Care este, la omul aflat în stare de sălbăticie, facultatea dominantă: instinctul sau liberul arbitru? „Instinctul; ceea ce nu-l împiedică să acţioneze cu toată libertatea pentru anumite lucruri. Dar ca şi copilul, el utilizează această libertate pentru nevoile sale, şi ea se dezvoltă odată cu inteligenţa; în consecinţă, tu care eşti mai luminat decât sălbaticul eşti mai responsabil de ceea ce faci”.

Poziţia socială nu reprezintă câteodată un obstacol pentru întreaga libertate a acţiunilor? „Fără îndoială, lumea are exigentele sale; Dumnezeu este drept, el ţine seama de tot, dar vă lasă responsabilitatea efortului minim pe care-l faceţi pentru a depăşi obstacolele”.

Fatalitatea

Există o fatalitate în evenimentele vieţii, conform sensului ataşat acestui cuvânt? Cu alte cuvinte, sunt toate evenimentele prestabilite, şi în acest caz ce devine liberul arbitru? „Fatalitatea nu există decât prin alegerea făcută de Spirit care, după încarnare, va trece prin una sau alta dintre încercări. Prin alegere, el îşi croieşte un fel de destin ce este chiar consecinţa poziţiei la care a ajuns; vorbesc de încercările fizice, căci pentru încercările morale şi tentaţii Spiritul îţi păstrează liberul său arbitru asupra binelui şi răului, şi întotdeauna este stăpân să cedeze sau să reziste acestora. Un Spirit bun, văzându-l că cedează, poate veni în ajutorul său, dar nu-l poate influenţa într-atât încât să-i stăpânească voinţa. Un Spirit rău, adică inferior, arătându-i şi exagerându-i un pericol fizic, îl poate înfricoşa şi zdruncina, însă voinţa Spiritului încarnat nu rămâne mai puţin liberă la orice îngrădire”.

Există persoane pe care fatalitatea pare să-i urmărească independent de modul lor de a acţiona; nu există nenorocire în destinul lor? „Sunt poate încercări pe care trebuie să le treacă şi pe care şi le-a ales; dar, încă o dată, voi puneţi pe seama destinului ceea ce nu este de cele mai multe ori decât consecinţa propriilor voastre greşeli. În mijlocul relelor care te rănesc, sileşte-te să-şi fie conştiinţa curată şi vei fi pe jumătate consolat”. Ideile juste sau false pe care ni le facem despre lucruri ne determină să reuşim sau să eşuăm conform caracterului şi poziţiei noastre sociale. Găsim mai simplu şi mai puţin umilitor pentru amorul nostru propriu să atribuim eşecurile noastre soartei sau destinului decât propriilor noastre greşeli. Dacă influenţa Spiritelor contribuie câteodată la aceasta, noi putem întotdeauna să ne sustragem acestei influenţe respingând ideile ce ni le sugerează, atunci când sunt nefaste.

Anumite persoane nu scapă de un pericol mortal decât căzând într-altul; se pare că ele nu pot scăpa de spectrul morţii. Oare aici nu există o fatalitate? „Nu este total, în adevăratul sens al cuvântului, decât momentul morţii; dacă acest moment a venit, printr-un mijloc sau altul, voi nu puteţi să vă sustrageţi”. Astfel oricare ar fi pericolul ce ne ameninţă, nu vom muri dacă nu ne-a a bătut ceasul. „Nu, nu vei pieri, şi ai în acest sens mii de exemple; dar când a venit ora de plecare, nimic nu i te poate sustrage. Dumnezeu ştie dinainte de ce fel de moarte vei pieri pe acest pământ, şi adesea Spiritul o ştie şi el, căci îi este relevat atunci când trebuie să-şi aleagă o existenţă sau alta”.

Infailibilitatea ceasului morţii duce la concluzia că orice precauţie am lua pentru a o evita este inutilă? „Nu, căci precauţiile pe care voi le luaţi sunt sugerate în vederea evitării morţii ce vă ameninţă; ele sunt unul dintre mijloacele date pentru ca ea să nu se producă”.

Care este scopul Providenţei ce ne face să ocolim pericolele ce nu trebuie să aibă urmări? „Dacă viaţa ta este pusă în pericol, aceasta este un avertisment că tu însuţi ai dorit aşa pentru a te îndepărta de rău şi a deveni mai bun. Dacă scapi de acest pericol, fiind încă sub influenţa a ceea ce ai cunoscut, gândeşti mai mult sau mai puţin profund conform influenţei mai mari sau mai mici a Spiritelor bune, gândeşti să devii mai bun. Spiritele rele intervin şi ele (şi am zis rele, subînţelegând răul cuprins în ele), şi gândeşti că vei scăpa la fel şi din alte pericole, şi laşi din nou ca pasiunile să se dezlănţuie. Prin pericolele prin care treceţi Dumnezeu vă reaminteşte slăbiciunea şi fragilitatea existenţei voastre. Dacă se examinează cauza şi natura pericolului se va vedea că, cel mai adesea,
consecinţele ar fi fost pedepsirea unei greşeli săvârşite sau a unei datorii neglijate. Dumnezeu vă avertizează astfel să reflectaţi la voi înşivă şi să vă îmbunătăţiţi”.

Cunoaşte Spiritul cu anticipaţie felul morţii sale? „Ştie că felul de viaţă pe care şi l-a ales îl expune unui anumit fel de moarte; dar el cunoaşte în egală măsură înfruntările ce le are de susţinut pentru a o evita, şi că, dacă Dumnezeu îi îngădui, nu va muri”.

Există oameni care înfruntă pericolele luptelor având credinţa că ora lor încă nu a venit; există vreun temei în credinţa aceasta? „Foarte des omul are presentimentul sfârşitului său, aşa cum poate să-l aibă şi pe acela că nu va muri. Acest presentiment îi vine de la Spiritele sale protectoare care vor să-l avertizeze să fie cu băgare de seamă, sau care îi redau curajul în momentul cel mai necesar. Tot astfel îi poate veni intuiţia că are existenţa ce şi-a ales-o, sau misiunea pe care a acceptat-o, şi pe care ştie că trebuie să o îndeplinească”.

De unde provine faptul că unii îşi privesc moartea cu mai puţină teamă decât alţii? „Omul este cel care se teme de moarte, nu Spiritul. Cel ce priveşte moartea fără teamă gândeşte mai mult ca spirit şi mai puţin ca om; el îşi înţelege eliberarea şi o aşteaptă”.

Dacă moartea nu poate fi evitată atunci când ea trebuie să aibă loc, acelaşi lucru se întâmplă cu accidentele ce ne parvin în cursul vieţii? „Adesea, acestea sunt lucruri îndeajuns de mici ca noi să vă putem preveni, şi câteodată le evitaţi voi înşivă concentrându-vă gândirea, căci nouă nu ne place suferinţa materială; dar este puţin important pentru viaţa ce v-aţi ales-o. Fatalitatea, cu adevărat, nu stă decât în ora când trebuie să vă naşteţi sau să muriţi pe acest pământ”.

Există fapte ce trebuie să se producă prin forţa lucrurilor şi pe care voinţa Spiritelor nu le poate îndepărta? „Da, dar şi tu, în stare de Spirit, le-ai văzut şi ţi s-au prezentat atunci când ţi-ai făcut alegerea. Să nu crezi totuşi că tot ce ţi se întâmplă este scris, după cum se spune; un eveniment este întotdeauna consecinţa unui lucru pe care l-ai făcut printr-un act de liberă voinţă, în aşa fel încât dacă nu ai fi săvârşit acel lucru, evenimentul nu ar fi avut loc.

Dacă te arzi la deget, asta nu înseamnă nimic; dar este o urmare a imprudenţei tale şi o consecinţă a materiei. Nu există decât durerile mari, evenimentele importante ce pot influenţa asupra moralului -prevăzute de Dumnezeu, deoarece sunt utile purificării tale”.

Omul, prin voinţa şi prin actele sale, poate face ca evenimentele ce trebuiau să aibă loc să nu se mai întâmple, şi reciproc? „Poate, dacă această deviere aparentă poate aparţine vieţii alese. Apoi pentru a face bine, aşa cum ar trebui, şi care reprezintă scopul vieţii, el poate împiedica răul, mai ales
pe cel ce ar putea contribui la un rău şi mai mare”.

Omul care comite o crimă ştie, atunci când îşi alege existenţa, că va deveni asasin ? „Nu, ştie că, alegându-şi o viaţă de luptă, există o ocazie de a-şi ucide unul dintre semeni, dar ignoră faptul în sine, căci aproape întotdeauna există un moment de deliberare înainte de crimă. Or, cel care deliberează asupra unui lucru este totdeauna liber să-l facă sau să nu-l facă. Dacă Spiritul ar şti dinainte că, în calitate de om, trebuie să săvârşească o crimă, este ca şi cum acest lucru ar fi predestinat. Aflaţi deci că nu există nimic predestinat în crimă, şi că orice crimă sau orice faptă este întotdeauna un act ce aparţine voinţei sau liberului arbitru. De altminteri, voi confundaţi întotdeauna două lucruri bine distincte. Evenimentele materiale ale vieţii şi actele vieţii morale. Dacă există fatalitate câteodată, aceasta există în acele evenimente materiale a căror cauză există în afara voastră şi sunt independente de voinţa voastră. Cât despre actele vieţii morale ele emană întotdeauna de la omul însuşi care are întotdeauna, în consecinţă, libertatea alegerii; aşadar, pentru acesce acte nu există nicicând fatalitate”.

Există persoane cărora nu le reuşeşte nimic, ca şi cum un geniu rău le-ar urmări în tot ce întreprind; nu este aceasta ceea ce s-ar putea numi fatalitate? „Este fatalitate, dacă vrei să o numeşti astfel, dar ea ţine de alegerea tipului de existenţă; aceste persoane au dorit încercările unei vieţii de decepţii, pentru a-şi exersa răbdarea şi resemnarea. Să nu crezi totuşi că această fatalitate este absolută; ea este adesea rezultatul unui drum greşit pe care au luat-o aceste persoane, şi care nu are legătură cu inteligenţa şi aptitudinile lor. Cel ce vrea să traverseze un râu fără a şti să înoate riscă să se înece; aşa se întâmplă în majoritatea evenimentelor vieţii. Dacă omul ar întreprinde doar acţiuni pe măsura facultăţilor sale, atunci el ar reuşi aproape întotdeauna. Ceea ce îl împinge la pierzanie sunt orgoliul şi ambiţia, care îl fac să nu se întoarcă din drum şi să-şi aleagă drept vocaţie dorinţa de satisfacere a anumitor pasiuni. Eşuează şi este vina sa; dar în loc de autoanaliză, el preferă mai bine să-şi acuze steaua destinului. Mai bine să fii un bun muncitor ce-şi câştigă existenţa în mod cinstit, decât un poet prost ce va muri de foame. Există loc pentru toată lumea – dacă fiecare ar şti să-şi ocupe locul potrivit”.

Tradiţiile sociale obligă adesea un om să urmeze un anumit drum, iar alegerea acestor ocupaţii este supusă controlului opiniei. Nu cumva ceea ce numim respectul omenesc, reprezintă un obstacol în exercitarea liberului arbitru ? „Oamenii sunt cei care fac tradiţiile sociale, nicidecum Dumnezeu. Dacă ei se supun tradiţiilor, este pentru că acestea îi satisfac, şi aici trebuie să vedem un act al liberului lor arbitru, de vreme ce, dacă ar fi dorit, ar fi putut să se elibereze de ele; atunci de ce se plâng? Nu tradiţiile sociale trebuie să fie acuzate, ci neghiobia orgoliului lor care-i face să prefere a muri de foame mai degrabă decât să încalce aceste tradiţii. Nimeni nu se sinchiseşte de acest sacrificiu de opinie, în vreme ce Dumnezeu va ţine cont de sacrificiul vanităţii lor.

Asta nu înseamnă că trebuie înfruntată această prejudecată fără a fi necesar, aşa cum fac anumiţi oameni ce au mai multă originalitate decât o veritabilă filozofie. Există tot atâta lipsă de judecată în a-ţi bate joc de cineva în public câtă înţelepciune există în coborârea de bunăvoie şi fără murmur din înaltul scării, atunci când nu te poţi menţine acolo.

Există persoane cărora soarta le este defavorabilă, în timp ce par să fie favorizate, căci totul le reuşeşte; de ce depinde aceasta? „Oamenii ştiu adeseori pe ce cale să o apuce, dar poate fi şi un fel de încercare; succesul îi îmbată, se lasă în voia soartei şi adesea ei plătesc mai târziu aceleaşi succese printr-un revers crud ce putea fi evitat prin prudentă”.

Cum se explică şansa ce favorizează anumite persoane în circumstanţe când nici voinţa nici inteligenţa nu valorează nimic, de pildă, la jocurile de noroc ? „Anumite Spirite au ales anticipat anumite feluri de plăcere; şansa ce le favorizează este un fel de tentaţie. Cel ce câştigă ca om pierde ca Spirit: este o probă pentru orgoliul şi cupiditatea sa”.

Prin urmare, fatalitatea ce pare să guverneze destinul material al vieţii noastre n-ar fi altceva decât un efect al liberului nostru arbitru? „Tu însuţi ţi-ai ales încercarea: cu cât este mai aspră, cu cât o suporţi mai bine, cu atât te ridici. Cei care îşi petrec viaţa în abundenţă şi bunăstare ca oameni sunt de fapt Spirite laşe ce rămân staţionare. În această lume, nefericiţii îi depăşesc numeric cu mult pe cei fericiţi, dat fiind că Spiritele caută, în majoritate, încercarea cea mai fructuoasă. Ele văd foarte bine inutilitatea măririlor şi bucuriilor voastre. De altfel, viaţa cea mai fericită este întotdeauna agitată, şi întotdeauna tulburată; nu este lipsită de durere”.

De unde provine expresia: „A fi născut sub o stea norocoasă”? „Veche superstiţie ce leagă stelele de soarta fiecărui om; alegorie pe care anumiţi oameni o iau ad litteram”.

Cunoaşterea viitorului

Poate fi revelat viitorul omului? „În principiu, viitorul îi este ascuns, şi numai în cazuri rare şi excepţionale Dumnezeu permite revelarea lui”.
În ce scop viitorul îi este ascuns omului? „Dacă omul ar cunoaşte viitorul, el ar neglija prezentul şi nu ar acţiona cu aceeaşi libertate, căci ar fi dominat de gândul că, dacă un lucru trebuie să se înfăptuiască, nu trebuie să se mai ocupe de el, sau ar căuta să-l împiedice. Dumnezeu nu a dorit să fie aşa, astfel că fiecare concură la împlinirea lucrurilor, chiar şi la cele cărora ar dori să li se opună; astfel, tu însuţi, pregăteşti adesea, fără să bănuieşti, evenimentele ce vor surveni
în cursul vieţii tale”.

De vreme ce este util ca viitorul să fie ascuns, de ce Dumnezeu permite câteodată revelarea lui? „Uneori această cunoaştere prealabilă trebuie să faciliteze îndeplinirea unui lucru în loc să-l împiedice, angajând la o acţiune ce nu ar avea loc în lipsa ei. Şi apoi, adesea, este o încercare. Perspectiva unui eveniment poate trezi gânduri mai mult sau mai puţin bune.

Dacă un om trebuie să ştie, de exemplu, că va moşteni o avere, el va putea fi bântuit de sentimentul cupidităţii, prin bucuria sporirii plăcerilor sale pământeşti, prin dorinţa de a dobândi mai curând, dorindu-i chiar moartea celui ce trebuie să-i lase averea. Sau invers, această perspectivă îi va deştepta sentimente bune şi gânduri generoase. Dacă predictia nu se îndeplineşte, este o altă încercare; cea a felului în care va suporta decepţia; dar nu va avea mai puţin meritul sau neajunsul gândurilor bune sau rele pe care credinţa în eveniment le-a făcut să se nască în el”.

De vreme ce Dumnezeu ştie totul, el ştie de asemenea dacă un om trebuie să sucombe sau nu într-o încercare. Prin urmare, care este menirea acestei probe, de vreme ce ea nu-i poate lămuri nimic lui Dumnezeu care ştie totul despre acest om? „Tot aşa aţi dori să întrebaţi de ce Dumnezeu nu a creat omul perfect şi împlinit, de ce omul trece prin copilărie înainte de a ajunge la maturitate. Proba nu are scopul de a-l lămuri pe Dumnezeu despre meritul acestui om, căci Dumnezeu ştie perfect cât valorează, ci de a lăsa omului întreaga responsabilitate a acţiunii sale, de vreme ce este liber să făptuiască sau nu. Omul făcând alegerea între bine şi rău, încercarea are efectul de a-l pune în contact cu tentaţia răului şi de a-i lăsa întregul merit al rezistenţei; or, cu toate că Dumnezeu ştie dinainte dacă va reuşi sau nu, el nu poate, în dreptatea sa, nici săl pedepsească nici să-l recompenseze pentru un act ce nu a fost făptuit”.

Astfel este şi printre oameni. Oricât de capabil ar fi un aspirant, oricâtă certitudine ar exista în reuşita sa, nu i se oferă o funcţie fără examen, adică fără încercare. La fel, judecătorul nu condamnă un acuzat decât în legătură cu un act consumat şi nu după previziunea că el poate înfăptui acel act. Cu cât se reflectează mai mult asupra consecinţelor rezultate pentru om din cunoaşterea viitorului, cu atât se vede cât a fost Providenţa de înţeleaptă în a i-l ascunde. Certitudinea unui eveniment fericit l-ar arunca în inactivitate; cea a unui eveniment nefericit, în descurajare; şi într-unul şi în celălalt caz puterile i-ar fi paralizate. De aceea viitorul nu-i este arătat omului decât cu un scop bine determinat, ce trebuie atins prin efortul propriu, dar fără a cunoaşte filiera prin care trebuie să treacă pentru a-l atinge.

Cunoaşterea tuturor incidentelor drumului îl va lipsi de iniţiativă şi de folosirea liberului arbitru; el se va lăsa antrenat pe panta fatală a evenimentelor fără a-şi exercita facultăţile proprii. Atunci când succesul este sigur, omul nu se mai preocupă.

Rezumat asupra mobilului acţiunilor omeneşti

Problema liberului arbitru poate fi rezumată astfel: Omul nu este deloc condus fatalmente spre rău, actele săvârşite de el nu sunt de loc scrise cu anticipaţie; crimele ce le comite nu sunt de loc o hotărâre a destinului. El poate, ca încercare şi ca ispăşire, să-şi aleagă o existenţă în care va avea chemare pentru crimă, fie datorită mediului unde se găseşte, fie prin circumstanţele ce survin, dar el este întotdeauna liber să acţioneze sau nu. Astfel liberul arbitru există în starea de Spirit prin alegerea existenţei şi a încercărilor, iar în starea corporală prin facultatea de a ceda sau de a rezista chemărilor la care suntem supuşi cu intenţie.

Revine educaţiei să combată aceste rele tendinţe; ea o va face cu bune rezultate când va fi bazată pe studiul naturii morale a omului. Prin cunoaşterea legilor ce guvernează această natură morală, se va ajunge la schimbare, aşa cum inteligenţa se schimbă prin instruire, iar temperamentul prin igienă morală.

Spiritul degajat de materie, şi în stare rătăcitoare, face alegerea existenţelor sale corporale viitoare după gradul de perfecţiune la care a ajuns, şi în aceasta, aşa cum am spus-o, constă mai ales liberul său arbitru. Această libertate nu este de loc anulată de încarnare; dacă cedează influenţei materiei, el sucombă în încercările sale, şi pentru a fi ajutat să le depăşească el poate invoca ajutorul lui Dumnezeu şi al Spiritelor bune.

Fără liberul arbitru omul nu are nici necazuri la rău, nici merit la bine. Şi este tot atât de recunoscut că, în lume, atât blamul cât şi elogiile sunt proporţionale cu intenţia, deci cu voinţa; or, cine spune voinţă spune libertate. Deci omul nu s-ar strădui să caute o scuză pentru faptele sale rele în structura sa, fără să renunţe la raţiune şi la condiţia sa umană, asimilându-se cu bruta.

Dacă ar fi într-un fel pentru rău, tot aşa ar fi şi pentru bine; când omul face un bine are mare grijă să-şi facă din asta un merit şi nu se îngrijeşte să mulţumească organelor sale, ceea ce dovedeşte că el nu renunţă, în mod instinctiv la cel mai frumos dar al speciei: libertatea de a gândi.

Fatalitatea, aşa cum este înţeleasă în mod obişnuit, presupune decizia prealabilă şi irevocabilă pentru toate evenimentele vieţii, oricare le-ar fi importanţa. Dacă aceasta ar fi ordinea lucrurilor, omul ar fi o maşină fără voinţă. La ce i-ar servi propria inteligenţă, de vreme ce ar fi inevitabil dominat în toate actele sale de forţa destinului? O astfel de doctrină, dacă era adevărată, ar fi însemnat distrugerea oricărei libertăţi morale; nu ar mai fi existat pentru om responsabilitate şi, în consecinţă, nici bine nici rău, nici crime nici virtute. Dumnezeu, de o dreptate fără egal, nu şi-ar putea pedepsi propria creaţie pentru greşeli a căror comitere nu depindea de ea, şi nici să o recompenseze pentru virtuţi nemeritate. O lege asemănătoare ar fi dincolo de negarea legii progresului, căci omul care ar aştepta totul de la soartă nu ar fi tentat de nimic pentru a-şi ameliora poziţia, de vreme ce aceasta nu ar însemna nici mai mult nici mai puţin.

Fatalitatea nu este totuşi un cuvânt fără acoperire; ea există în poziţia ocupată de om pe pământ şi în funcţiile îndeplinite de el aici, ca urmare a felului existenţei alese de Spiritul său, ca încercare, ispăşire sau misiune. El suferă în mod inevitabil toate vicisitudinile acestei existenţe, şi toate tendinţele bune sau rele ce-i sunt inerente; dar aici se opreşte fatalitatea, căci depinde doar de voinţa omului a ceda sau nu acestor tendinţe. Detaliul evenimentelor este subordonat circumstanţelor provocate de el însuşi prin actele sale, în legătură cu care poate fi influenţat de Spirite prin gândurile sugerate de acestea. Fatalitatea există deci în evenimentele ce se produc, deoarece acestea reprezintă consecinţa alegerii tipului de existenţă făcute de către Spirit; ea poate să nu fie în rezultatul acestor evenimente, deoarece poate depinde de om să le modifice cursul prin prudentă; ea nu există niciodată în actele vieţii morale.

În moarte, căreia omul îi este supus într-un mod absolut, există inexorabila lege a fatalităţii; căci el nu poate scăpa de oprirea existenţei sale impusă de termenul final şi nici de felul morţii ce trebuie să-i întrerupă cursul. Potrivit concepţiei comune, omul ar purta în sine însuşi toate instinctele; acestea ar proveni fie de la constituţia fizică de care nu s-ar şti responsabil, fie de la propria natură la care poate căuta o scuză în proprii ochi, spunând că nu este greşeala sa de vreme ce este astfel creat. Doctrina spiritistă este în mod evident mai morală, ea admiţând omului liberul arbitru în totalitatea sa; spunându-i că, dacă face rău, el cedează unei sugestii rele ce-i este străină, ea îi lasă întreaga responsabilitate, deoarece îi recunoaşte puterea de a rezista, lucru evident mai uşor decât acela de a lupta împotriva propriei naturi.

Astfel, după doctrina spiritistă, nu există o antrenare irezistibilă; omul poate întotdeauna săşi astupe urechile la vocea ocultă ce-l solicită la rău în forul său interior, aşa cum poate să şi le astupe la vocea fizică a celui care îi vorbeşte; o poate face prin proprie voinţă, cerându-i lui Dumnezeu forţa necesară, solicitând efectiv asistenţa Spiritelor bune. Este ceea ce ne învaţă Isus în sublima rugăciune din Predica duminicală, când ne face să spunem: „Şi nu ne lăsa pe noi în ispită, şi ne izbăveşte de cel rău”.

Această teorie a cauzei ce determină actele noastre reiese în mod evident din orice învăţătură dată de Spirite; nu numai că este sublimul moralităţii, dar ea ridică omul în proprii ochi, ea îl arată liber să scuture un jug obsesiv, aşa cum este liber să-şi închidă casa pentru nepoftiţi; el nu mai este o maşină acţionând printr-un impuls independent de voinţa sa, este o fiinţă raţională, care ascultă, judecă şi alege singură între două sfaturi. Să mai adăugăm că, totuşi, omul nu este mai puţin privat de iniţiativă, nu înseamnă că nu acţionează mai puţin conform propriei înclinaţii, de vreme ce în definitiv nu este decât un Spirit încarnat care păstrează, sub învelişul corporal, calităţile şi defectele avute ca Spirit.

Greşelile săvârşite de noi au deci ca sursă primară imperfecţiunea propriului nostru Spirit, care nu a atins încă superioritatea morală pe care o va dobândi într-o zi, dar căreia nu-i lipseşte liberul arbitru. Viaţa corporală îi este dată pentru a se elibera de imperfecţiunile sale prin încercările suferite, şi cu siguranţă aceste lipsuri sunt cele care îl fac mai slab şi mai vulnerabil sugestiilor altor Spirite imperfecte ce profită de ele în silinţa de a-l face să eşueze în lupta întreprinsă. Dacă iese învingător din această luptă, el se va ridica; dacă eşuează, rămâne ceea ce era, nici mai rău nici mai bun; a o lua de la capăt este o altă probă şi ea poate dura mult timp. Cu cât Spiritul se ridică, cu atât laturile slabe se împuţinează şi cu atât mai puţin va da importantă celor care îl îndeamnă la rău; forţa sa morală constă în conştiinţa elevaţiei sale, şi de aceea Spiritele rele se îndepărtează de el. Toate Spiritele, mai mult sau mai puţin bune, atunci când sunt încarnate, constituie neamul omenesc; şi cum pământul nostru reprezintă una din lumile mai puţin avansate, aici se găsesc mai multe Spirite rele decât bune, şi de aceea vedem în jur atâta perversitate. Să depunem aşadar toate eforturile pentru a nu mai reveni în acest ciclu, şi pentru a merita să ajungem într-o lume mai bună, într-una din acele lumi privilegiate unde binele domneşte în totalitate, şi unde nu ne vom mai aminti de trecerea noastră pe pământ ca de un timp al exilului.

 
Cartile lui Allan Kardec se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

 

Info: Playerul video de pe acest blog doar face enabled la linkul extern, youtube, openload, vimeo, etc, deci trebuie sa asteptati sa se incarce!



Sprijina munca celor care aduc aceste informatii la lumina, printr-o DONAŢIE


Your email is never published or shared.