Vascul lui Ram, bradul de craciun si arborele kabalistic

Pomul de craciun

Brahmanii indieni ştiu bine că Europa şi-a avut Mesia acum douăzeci de secole, în timp ce Asia şi l-a avut pe al său acum mai bine de optzeci şi şapte de secole, şi totuşi anumiţi gânditori ar dori să aplice emisferei noastre legile ciclice care guvernează Orientul, şi pretind că ne aflăm în perioada de întunecare şi de involuţie numită Kali-Yuga.

Când un continent aflat într-o anumită emisferă si este înghiţit încetul cu încetul de pământ, un altul se naşte în emisfera opusă; Insă a încerca să i se aplice continentului care apare legile continentului dispărut, ar însemna să nu se cunoască însăşi legile creaţiei. Acest lucru este la fel de adevărat şi în cazul raselor, popoarelor sau chiar pentru un singur om. Să evităm, aşadar, o astfel de eroare şi să nu credem că ciclurile brahmanice sunt aplicabile Europei sau Americii.

“Brahmanii înşişi laudă astăzi Satya-Yuga şi înfierează epoca actuală şi fac aceasta în ciuda propriilor lor canale care semnalează cea de-a treia vârstă drept cea mai strălucitoare şi cea mai fericită. Aceea a fost epoca maturităţii lor; astăzi ei se află în epoca decrepitudinii; iar privirile lor, ca cele ale bătrânilor, se întorc adesea spre timpurile copilăriei lor”.

Inarmaţi cu aceste elemente, să încercăm abordăm istoria raselor care au domnit pe pământ. Din rasa Occidentală, rasa roşie, care a deţinut iniţial sceptrul civilizaţiilor pe Pământ, amintim coloniile din Marea Britanie, din Bretania, din Spania (şi în Ţara Bascilor), din Italia unde etruscii alcătuiau o colonie roşie şi în sfârşit din Egipt unde rasa roşie a fondat o colonie atlanta care, după marea catastrofă, a transmis celorlalte rase înaltele adevăruri ale iniţierii. Astăzi se ştie că Egiptul a fost o colonie a rasei roşii: remarcabile vestigii au fost regăsite de asemenea în Peru.

Scufundarea Atlantidei a făcut ca sceptrul puterii şi al ştiinţei să treacă în mâinile rasei roşii, care a cucerit întregul pământul locuibil.

La acea epocă rasa albă era încă slabă, sălbatică, fără lege, fără artă, fără nici un fel de cultură, lipsită de orice capacitate de înţelegere.

Rasa neagră, mai veche decât ea, domnea atunci pe pământ: ea stăpânea întreaga Africă şi cea mai mare parte a Asiei, unde reuşise să reprime şi să înrobească rasa galbenă. Câteva rămăşiţe ale rasei roşii se sfârşeau încetul cu încetul pe vârfurile celor mai înalţi munţi din America după ce reuşiseră să supravieţuiască groaznicului potop.

Aceste slabe rămăşiţe erau complet necunoscute; rasa roşie căreia îi aparţinuseră, stăpânise anterior emisfera occidentală a globului; rasa galbenă, partea orientală, rasa neagră, atunci suverană, se întindea la sudul liniei ecuatoriale; iar rasa albă, care tocmai se năştea, se afla răspândită în jurul Polului Boreal.

Este meritul iniţiatului care, devansând descoperirile istoriei contemporane, a ştiut să extragă din planul astral, în care se afla fixată, istoria rasei noastre.

Rasa albă, născută în apropierea Polului Nord, s-a aflat mai întâi in stare sălbatică şi nomadă. Protejaţi de climatul în care trăiau, albii au sporit în număr şi în forţă. Apoi a început coborârea progresivă spre sud prin uriaşele păduri ale ţinutului Ross-Land (Rusia), care i-a dus pe albi până în ţinuturile superioare Poll-Land (Polonia) şi de aici la pământurile înalte Teuts-Land (Europa Centrală), străjuită la nord de Limita Sufletelor D’AHN-Mark, şi la vest de pământurile inferioare Holl-land şi Gholl-Land (Galia). Aici a avut loc întâlnirea dintre rasa albă şi rasa neagră.

Albii, slabi şi prost înarmaţi, au fost duşi în sclavie şi puşi să muncească în mine şi la construirea de cetăţi. Dar ei au învăţat, în suferinţă, să mânuiască armele duşmanilor lor, şi, la adăpostul pădurilor de nepătruns, s-au perfecţionat în meşteşugul războiului. Insă albii nu ar fi putut face mari progrese fără asistenţa Providenţei divine care a trasat marile căi pentru rasa lor.

Incă de la început, o femeie a fost aleasă de către Invizibil pentru a acţiona în mod profetic asupra rasei sale, şi albii îşi datorează salvarea profeţiei unei femei în stare de extaz, Voluspa.

Aflaţi pe punctul de a se ucide între ei, doi mari conducători albi au fost avertizaţi de Voluspa că războinicii negri, ascunşi în mare număr în împrejurimi, nu aşteptau decât sfârşitul luptei dintre albi pentru a interveni şi a-i extermina în totalitate pe supravieţuitori. Această revelaţie supranaturală i-a zguduit pe cei doi conducători albi care se uniră şi îi exterminară pe negri.

Plini de recunoştinţă pentru profetă, ei creară încă din acea zi un corp de preotese si autoritatea druidelor crescu cu repeziciune. Ele pierdură însă orice legătura reala cu invizibilul ceresc, şi, pentru a-şi ascunde slăbiciunea, introduseră sacrificiile umane şi regimul de teroare.

In acest fel femeia de altădată atât de puternică provocă o teribilă reacţie care, pentru mult timp, îi va răpi orice libertate.

Deja o parte din celţi se expatriase pentru a fugi de despotismul druidelor (către 10.000 î.Ch.) şi dobândise, străbătând prin regiunile ocupate de negri, ţinutul care mai târziu s-a numit Arabia.

Sunt celţii nomazi sau bodhonii care au format mai târziu, după nenumărate vicisitudini, poporul evreu.  Aceasta este originea starii inferioare a femeii la evrei.

Celţi ramaşi în Europa erau pe cale de a fi exterminaţi de un teribil flagel: lepra, contractată din raporturile cu negrii şi care secera nenumărate vieţi omeneşti – în ciuda multiplicării sacrificiilor umane oferite de druide zeului Thor şi zeiţei Freya.

De data aceasta providenţa s-a folosit de un bărbat genial: Druidul Ram

Ram suferea în adâncul său văzând suferinţele provocate rasei albe de lepră pe de o parte şi de ravagiile nu mai puţin teribile provocate de druide în spirit. Cu inima grea de aceste gânduri sumbre tânărul druid se culcă la rădăcina unui stejar şi curând planul astral se revelă luminoasei sale fiinţe. Ram îl văzu apărând pe marele Hermann, care îi spuse că vâscul stejarului preparat intr-un anumit fel era leacul împotriva leprei şi mijlocul de a reda corpului de druizi ceea ce le fusese răpit de către druide.

Ram îşi povesti revelaţia conducătorului colegiului său şi experienţa dovedi realitatea viziunii sale. Druizii păstrară numai pentru ei secretul preparării vâscului şi o sărbătoare comemorativă făcu cunoscut din epocă în epocă acest mare eveniment; această sărbătoare fu recoltarea vâscului de stejar în fiecare an, la vremea reinnoiri forţelor Pământului (Crăciunul).

Fabre d’Olivet povesteşte (după propriile-i viziuni astrale) cum druidele făcură eforturi disperate pentru a-şi menţine autoritatea ce începuse să le scape din mâini.

Ram fu citat pentru “a duce un mesaj strămoşilor” adică pentru a fi sacrificat pe altar. Ram refuză şi, pentru a evita un război civil, se expatrie (către 6700 î. Ch.) împreună cu mai multe mii de celţi care îi impărtăşira soarta. Ram se îndreptă spre sud-est şi merse de-a lungul Mării Caspice; apoi se opri pentru mai mulţi ani la poalele munţilor Ural unde îşi spori armata cu toţi albii care locuiau de mai mult timp în această zonă, şi, sfârşind acţiunea de organizare a forţelor sale, trecu la cucerirea Indiei aflată în acea vreme sub stăpânirea negrilor. El străbătu lanţul munţilor Ural şi îşi stabili primul campament între marea Caspică şi marea Aral.

De aici, Ram îi împinse pe negri până în insula Sri Lanka unde căpetenia acestora (Pha-Rawon) fu definitiv învinsă şi îşi pierdu viaţa. Epopeea hindusă Ramayana povesteşte o bună parte din aceste fapte. Din acel moment a început naşterea imperiului lui Ram, care a avut o mare influenţă asupra tuturor tradiţiilor rasei albe.

Cu ajutorul calculelor astronomice, se poate data epoca lui Ram în jurul anului 5000 î.Ch., plecând de la presupunerea ca nu au avut loc corecţii în calendarul runic; dar cine poate fi sigur că nu s-a întâmplat acest lucru? Arrien, care a scris fără îndoială bazându-se pe tradiţiile originale, spune că de la Theocrate până la Sandrocothes, care a fost învins de Alexandru, ar fi 6400 de ani.

Plinius este de acord cu Arrien, deşi nu pare să-l fi copiat. Or, ambii ştiau că expediţia lui Alexandru în Indii avusese loc în 326 î.Ch., de unde rezultă că se poate stabili de la epoca lui Ram şi până la începutul erei creştine o durată de circa 6700 de ani.

Stăpân al lumii ce trebuia să domine civilizaţia întregii sale rase, Ram îşi organiză imperiul după forme teocratice şi religioase.

Stabili în Tibet sediul Suveranului Pontif si schimbându-şi numele sau de luptă Ram (Berbec) în cel de preot Lam (Miel), el fonda cultul lamic, acel cult al mielului mistic pe care il regasim ca o caracteristica a rasei albe.

Abia din acest punct consideră savanţii că începe istoria. Ei observă în mod just că rasa albă sau ariană a plecat din India pentru a aduce tradiţia albă pe întregul pământ; dar ei nu ştiu ca albi venisera în India din Occident şi de aiurea. Tot ceea ce am afirmat anterior ar putea părea o pură fabulaţie şi totuşi avem certitudinea că nu peste mult timp vor apărea şi dovezile pe care ştiinţa istoriei le consideră de netăgăduit.

Ram uimeşte întreaga lume prin purtarea sa cu adevărat providenţială încât toate popoarele albe şi altele câteva îl plasară pe erou în analele lor unde poate fi recunoscut cu uşurinţă sub mai multe nume:

India: Rama
Tibet: Lama
China: Fo
Japonia: Pa Pa-pa
Nordul Asiei: Pa-di-Shah Pa-si-pa
Persani Gyam-Shyd
Arieni: Dyonisos

Aceste nume sunt suficiente pentru a regăsi unitatea în mijlocul diversităţii istoriilor mitice referitoare la Ram.

Să adăugăm acestor nume Zodiacul cu semnele căruia Ram şi-a amestecat istoria, aşa cum o va face mai târziu Moise, şi vom regăsi adaptarea părţii mitice a astronomiei.

Semnele Zodiacului, douăsprezece la număr, reprezintă cel mai remarcabil lucru din sfera celestă; celelalte nu servesc decât pentru a-i dezvolta tripla expresie. In invenţia acestor semne Ram a pus întreaga forţă a geniului său. Semnul care îi poartă numele, Berbecul, trebuie să fie considerat primul. Dar cărei părţi a anului trebuie să-i corespundă el? Dacă începutului, cum părea sigur, atunci trebuie plasat în solstiţiul de iarnă, în acea noapte-mamă numită de celţi Modra-Nect. Atunci, analizând starea cerului, vom vedea că această noapte cade pe Săgetător; ceea ce dă o retrogradare de aproape patru semne sau o sută de grade. Or, calculând aceste o sută de grade, vom găsi, pentru vechimea Zodiacului, cu precizie anul 8.640 î.Ch. ceea ce ne îndepărtează mult de cronologia lui Arrien pe care am amintit-o.

Urmând această ipoteză, se observă că semnul Balanţa cădea în solstiţiul de vară şi împărţea anul în două părţi egale. Cum Ram a fost confundat cu soarele, care a fost desemnat de asemenea prin simbolul Berbecului, a fost foarte simplu, aşa cum au procedat mulţi scriitori, să se pună cursul acestui astru şi diferitele sale influenţe caracterizate de cele douăsprezece semne pe care le străbătea; reflectând însă asupra istoriei lui Theocrate, sare în ochi faptul că aceasta este foarte bine exprimată prin figurile care însoţesc aceste semne.

Mai întâi, este un berbec care fuge, cu capul întors înapoi şi cu privirea fixată către ţara pe care o părăseşte. Este Ram care îşi abandonează patria. Un taur furios pare a vrea să i se pună în cale; dar o jumătate a corpului său, cufundat în nămol, îl împiedică să-şi împlinească destinul; el cade în genunchi. Sunt celţii, desemnaţi de propriul lor simbol, care, în ciuda eforturilor lor sfârşiră prin a i se supune lui Ram.

Gemenii care urmează nu exprimă rău alianţa lui Ram cu sălbaticii turanieni.

Cancerul semnifică meditaţiile sale şi întoarcerea sa către sine însuşi;

Leul, luptele sale şi mai ales insula Lanka, desemnată de acest animal;

Fecioara înaripată ţinând în mână o ramură de palmier indică victoria sa.

Prin Balanta, nu este oare arătată egalitatea care se stabileşte între învingători şi învinşi?

Scorpionul poate retrasa o anumită revoltă, o anumită trădare;

iar Săgetătorul răzbunarea pe care o atrage.

Capricornul, Vărsătorul şi Peştii ţin mai mult de latura morală a istoriei sale; ele retrasează evenimentele bătrâneţii sale şi, poate că prin cei doi Peşti, el a vrut să exprime felul în care credea că sufletul său va fi înlănţuit de cel al succesorului său.

Intrucât figurile emblematice ale sferei celeste au fost inventate în apropiere de Balk, la o latitudine de treizeci şi şapte de grade, astronomii pot să observe că cercul trasat pe partea polului austral de constelaţiile Corăbiei, Balenei, Altarului şi Centaurului şi vidul aflat sub ele în cele mai vechi sfere desenează cu exactitate orizontul acestei latitudini si dau, consecinţă, locul inventării lor.

Iniţierea ortodoxă a rasei albe a fost întotdeauna caracterizată de culoarea alba simbol al forţei, al bărbatului.

Imperiul lui Ram va durat în jur de treizeci şi cinci de secole şi atunci va începe lenta deplasare a polului civilizaţiei Indiei unde îl adusese Ram către Celtida unde trebuia să fie fixat iniţial. Aceasta este cheia schismei feminine. Cauza vizibilă a dislocării Imperiului lui Ram a fost schisma celor care vrură să plaseze pasivul deasupra activului; dar cauza invizibilă era cu mult mai înaltă.

Aceşti revoltaţi îşi luară ca emblemă culoarea roşie, şi de la ei datează originea purpurei care înseamnă Putere. Ei au fost cunoscuţi sub nume diferite: Păstori, Yonis, Yonijas, Palli-Fenicieni.

Plecaţi din India către 3200 î.Ch., ajunseră în Egipt către 2700 î.Ch. (Invazia păstorilor) după ce cuceriseră Arabia şi aproape toată Asia Mică şi stabiliseră temeliile marilor imperii ale Feniciei şi Asiriei.

La acea dată, Egiptul păstrase intactă vechea tradiţie atlantă care provenea de la rasa roşie şi fusese transmisă rasei negre. Imperiul lui Ram avea o mare influenţă în Egipt unde guvernarea, prin Pha-Rawon de formă teocratică, prosperase; până în epoca de care vorbim în Egipt domniseră patrusprezece dinastii.

Vechiul Imperiu luase sfârşit o dată cu a zecea dinastie, şi durase din anul 5004 până în anul 3064 î.Ch., adică până în momentul dislocării marelui imperiu al lui Ram.

Oricum ar fi, hoardele invadatoare ale asiaticilor începuseră să ameninţe Egiptul către anul 2600 î.Ch., adică în timpul celei de-a treisprezecea dinastii. In acel moment, simţind primejdia şi prevăzându-i consecinţele, preoţii au creat Marele Mistere pentru a păstra tradiţia pură de orice pată.

Către anul 2200 î.Ch. Păstorii invadară Egiptul unde se dedară la crunte masacre. Dar, temându-se de represaliile ortodocşilor rămaşi în India, aceşti asiatici trecură la fortificarea noii lor cuceriri, lucru care a produs mirare printre istoricii profani.

Iată ce spune în acest sens M. Fontanes în lucrarea sa Les Egyptes:

“Invazia este certă; indiscutabilă este domnia lui Shalif care inaugurează o nouă dinastie, a cincisprezecea; mult mai puţin sigură este originea acestor invadatori care, numiţi “asiatici barbari” de către Manethon, vor trece în curând, după acelaşi istoric, la apărarea Egiptului împotriva asiaticilor.”

Dacă nu s-a înţeles că aceşti asiatici erau de fapt nişte răzvrătiţi care se temeau de represaliile celorlalţi asiatici rămaşi ortodocşi, acest punct al istoriei va rămâne în continuare obscur pentru istorici. Iată opinia lui Manethon care vine să confirme supoziţia noastră: “întregul lor popor, spune el, a fost numit Hyksos, adică regi păstori, căci hyk în limba sacră înseamnă “rege” iar sos, după dialectul vulgar, “păstor” sau păstori; de aici numele compus Hyksos. Şi Manethon adaugă că aceştia pretindeau că sunt arabi.

Cunoaştem motivul pentru care se puteau crede arabi: ei veneau din Arabia după ce cuceriseră acest ţinut şi-i alungaseră pe adevăraţii arabi din care o parte a luat numele de “evrei”, adică rătăcitori. Acest lucru este atât de important încât îl vom cita pe Fabre d’Olivet:

“Indienii dizidenţi, aşa cum o constată toate legendele sanscrite, nu ajunseseră nici când să facă mari progrese în India propriu-zisă; dar aceasta nu a însemnat ca, pe de altă parte, ei să nu devină extrem de puternici.”

Prima lor deplasare importantă s-a efectuat mai întâi către golful Persic; de aici, ei trecură în Yemen a cărui cucerire o realizară în ciuda violentei opoziţii pe care o întâlniră. Celţii bodhoni, de mult timp stăpâni ai Arabiei, după ce opuseră o dârză rezistenţă, fură obligaţi să cedeze destinului, preferând mai degrabă să se expatrieze decât să se supună. O mare parte a trecut în Etiopia; restul s-a răspândit în deşert şi aici s-a împărţit , in popoare rătăcitoare, care din acest motiv au fost numite evrei. In acest timp fenicienii care stăpâneau marea ce separă Arabia de Egipt, îi dădură numele lor şi veniră, cum spune Herodot, să ocupe ţărmul Mediteranei, unde îşi stabiliră capitala imperiului lor.

In epoca aceea imperiul chaldean a fost răsturnat. Unul dintre conducătorii fenicienilor, cunoscut sub numele de Balli, a cucerit Plaksha, Asia Mică, şi a ridicat pe malurile Eufratului renumitul oraş al lui Babel, căruia îi dădu numele său. Acest Balli numit Belos sau Belus de greci şi de latini a fost deci fondatorul acestui celebru imperiu numit câteodată babilonian, câteodată sirian sau asirian.

Evreii, inamici implacabili ai fenicienilor pentru că se trăgeau din acei celţi bodhoni alungaţi de păstorii ai Arabiei şi constrânşi să peregrineze în deşert, dădură acestui Balli numele de Nembrod pentru a exprima violenţa şi tirania uzurpării sale. In van a fost însă tentativa lor de a opri torentul care se revărsa peste ei. De la Nil până la Eufrat totul a suferit timp de câteva secole jugul acestor formidabili Păstori care, chiar aşezaţi pe tron îşi păstraseră numele injurios ce le fusese atribuit.

Egiptul de Sus rezistă mult timp atacurilor lor datorită unor viguroşi partizani, care mai deţineau acolo facultatea masculină cunoscută sub numele de Iswara Israel sau Osiris; dar, în cele din urmă, facultatea opusă învinse pretutindeni; şi zeiţa Isis la tebani şi zeiţa Mylidha la babilonieni, fură deopotrivă plasate deasupra lui Adon.

In Frigia, buna mamă Na, numită Dindymene sau Cybele de către greci, îl despuie pe Attis, Tatăl suveran, de forţa sa virilă; iar preoţii săi nu se putură salva decât oferindu-i ca sacrificiu acelaşi lucru din care ortodoxia făcea de altfel emblema cultului său.

Vom vedea mai departe eforturile făcute de iniţiaţi pentru a repara consecinţele acestei schisme feminine ai cărei aderenţi împrumutaseră culoarea roşie.

Să lăsăm la o parte India unde Krischen (Gopalla) (2600 î.Ch.) apoi, mai târziu, Foe (Sakya) (1600 î.Ch.), se străduiseră să regăsească unitatea pierdută, şi să ne deplasăm spre est, spre tărâmurile locuite dintotdeauna de rasa galbenă.

Acolo, un iniţiat de geniu, reunind bandele răzleţe, nu numai că salvă rasa galbenă de la dispariţia fizică, ci îi dădu şi impulsul psihic necesar unei noi şi fructuoase împliniri. Acest om a fost cunoscut sub numele de Fo-Hi şi el şi-a făurit opera în chiar epoca în care Krischen acţiona în India iar marile Mistere erau create în Egipt, în epoca în care primul Zoroastru apărea în Persia (între anii 2700 şi 2600 î.Ch.).

Extras din : 

Kabbala. Traditia secreta a occidentului – Papus

Your email is never published or shared.