site
	stats

Stiinta si Religie – Asambland perceptii

De ce exista dumnezeu

Unitatea funcţională de bază a sistemului nervos uman este neuronul, mica celulă fusiformă care, atunci când este dispusă în lungi lanţuri neuronale complicate, întreţesute, poartă impulsurile senzoriale la creier. La nivel de bază, informaţiile senzoriale intră în sistemul neural în forma a milioane de explozii minuscule de energie electrochimică, adunată de nenumăraţi senzori din piele, ochi, urechi, gură şi nas. Aceste impulsuri neurale aleargă de-a lungul şirurilor neurale, ca un lanţ de domino în cascadă, sărind peste golurile sinaptice şi declanşând eliberarea neurotransmiţătorilor chimici, pe când transportă mesajele senzoriale către creier.

Odată intrată în creier, informaţia senzorială potrivită este canalizată de-a lungul căilor neurale corespunzătoare — datele optice, de exemplu, străbat căile sistemului vizual al creierului, în vreme ce impulsurile derivate din simţul mirosului sunt canalizate de-a lungul circuitelor olfactive. Când trec prin creier, impulsurile individuale sunt canalizate şi recanalizate către zonele de procesare corespunzătoare. Aici sunt sortate, analizate, amplificate sau inhibate, integrate cu date din centrele emoţionale şi alte simţuri şi, în cele din urmă, adunate într-o percepţie care are o semnificaţie utilă, individuală, pentru posesorul acelui creier.

Primul nivel de procesare senzorială are loc în zonele receptive primare dedicate fiecăruia dintre cele cinci sisteme senzoriale. Aceste zone primesc date neprocesate direct de la simţuri şi adună datele neprelucrate în percepţii preliminare, brute. Aceste percepţii pot călători către zonele receptive secundare, dintre care fiecare este, de asemenea, dedicată unui sistem senzorial specific, unde sunt, mai departe, rafinate.

Percepţiile senzoriale se deplasează, atunci, către zonele de asociere, unde are loc cea mai sofisticată procesare. Aceste structuri sunt numite zone de asociere pentru că sunt adunate laolaltă sau „asociate”, informaţii neurale din diferite părţi ale creierului. La cel mai înalt nivel, informaţia dintr-un singur simţ este integrată cu informaţia din toate celelalte simţuri pentru a crea percepţiile bogate, multidimensionale, care formează componentele conştiinţei. Zonele de asociere sunt, în cele din urmă, deviate în centre ale memoriei şi emoţiei, pentru a ne permite să organizăm şi să răspundem lumii exterioare în felul cel mai complet cu putinţă.

Ca să înţelegem cum anume transformă creierul informaţia neprelucrată în percepţii finisate, utile, să urmăm calea informaţiei senzoriale care curge prin sistemul vizual de procesare.

O imagine vizuală îşi are originea în impulsurile electrochimice care curg în creier de-a lungul nervului optic. Prima oprire pentru aceste impulsuri, odată ce ajung la cortex, este zona vizuală primară, unde sunt traduse în elemente vizuale nefinisateun talmeş-balmeş de linii, forme şi culori abstracte.

Modelele vizuale brute identificate de zona vizuală primară nu pot fi percepute de mintea conştientă, dar avem dovada că creierul poate deveni conştient de prezenţa lor, la un nivel inconştient. Fenomenul „vederii oarbe” este un exemplu interesant. Această condiţie apare când o traumă gravă în zona primară de asociere vizuală împiedică datele vizuale să ajungă la al doilea nivel, unde, în împrejurări normale, ar fi rafinate în imagini finisate, care ar intra, în cele din urmă, în conştiinţă. Oameni care suferă o astfel de traumă în zona primară se consideră pe sine complet orbi; totuşi, în ciuda lipsei vederii conştiente, sunt capabili să întindă mâna către obiectele din faţa lor, răspund corect la întrebări legate de obiectele la care „se uită” şi îşi Pot chiar croi drum printr-o cameră aglomerată. „Vederea lor oarbă” este rezultatul abilităţii conştiente a creierului de a recunoaşte date vizuale neformate care, pe cât de neprelucrate ar fi, sunt suficient de informative ca să permită indivizilor să se adapteze cu siguranţă la mediul înconjurător.

Nu există nicio explicaţie definitivă pentru fenomenul vederii oarbe. Este posibil ca lanţuri vizuale alternative să se dezvolte ca să depăşească zonele primare de procesare şi să poarte impulsuri către al doilea nivel. Este, de asemenea, posibil, ca mici porţiuni ale zonei primare deteriorate să continue să funcţioneze. Indiferent care ar fî mecanismul precis ar vederii oarbe, condiţia aceasta ne permite o introspecţie fascinantă în sistemul de procesare a creierului.

Intr-un creier care funcţionează normal, formele şi culorile abstracte, procesate în zona vizuală primară, ar fi mai departe organizate în zona secundară, şi o imagine recognoscibilă ar începe să se formeze.

Dacă, de exemplu, datele senzoriale în chestiune sunt rezultatul privirii unui pudel, atunci modelele formate la primul nivel vor fi adunate sau asociate într-o formă compozită ce seamănă cu un câine mic şi cu părul creţ.

Această imagine finisată poate fi accesibilă minţii conştiente; totuşi, deoarece creierul nu a combinat încă imaginea cu componentele memoriei şi emoţiei, care vor îngădui imaginii să fie asociată cu conceptul de „câine“, îi lipsesc semnificaţia şi contextul, şi va fi doar o imagine liberă până ce se va desfăşura stadiul final al procesării.

Stadiul final este desfăşurat în zona proiecţiei vizuale, unde imaginea pudelului este asociată cu date din alte părţi ale creierului, dându-i întregime dimensională şi semnificaţie emoţională. De exemplu, zonele olfactive alertează creierul la un miros puternic, familiar. Zonele auditive pot contribui cu sunetul lătratului jucăuş. Date din zonele de memorie plasează imaginea în contexul experienţei trecute şi, în cele din urmă, zonele emoţionale declanşează un val brusc de afecţiune, pentru că imaginea nu mai este doar o imagine, ci a evoluat într-o experienţa realistă, complet integrată, a privirii propriului câine îndrăgit. Cineva care a avut o întâlnire neprietenoasă sau dureroasă cu un câine sau care a citit ştiri alarmante referitoare la câini care atacă oameni, va vedea : cainele ca pe un potenţial pericol şi ca pe o ameninţare.

Zona de asociere vizuală este vitală pentru interpretarea semnificativă a percepţiilor creierului. Deteriorarea acestei zone adesea distruge abilitatea individului de a-şi recunoaşte prietenii, membrii familiei şi animalele de companie. Nu îi distruge abilitatea de a vedea aceste lucruri, ci numai posibilitatea de a le plasa într-un context semnificativ emoţional şi al memoriei. In unele cazuri, victimele unor astfel de accidente sunt incapabile să-şi recunoască şi propriul chip în oglindă.

Zona de asociere vizuală ar putea, de asemenea, să joace un rol proeminent în experienţele religioase şi sprituale care implică imagistica vizuală. De exemplu, zona de asociere vizuală este, probabil, activă la indivizii care folosesc imaginile (cum ar fi cea a unei lumânări sau a unei cruci) ca să îl ajute în meditaţie sau rugăciune. Mai mult, tot aici şi-ar putea avea originea viziunile spontane care apar în timpul meditaţiei sau care sunt asociate cu stările spirituale neobişnuite, precum experimentarea sentimentului morţii clinice. Ştim aceasta, în parte, deoarece stimulările electrice în această zonă au ca efect tipuri variate de experienţe vizuale. In plus, zona este strâns legată de băncile de memorie ale creierului, deci este posibil ca viziuni înmagazinate să fie amintite sau asociate — poate nu întru totul conştient — cu experienţe religioase şi spirituale ulterioare.