site
	stats

Stiinta si Religie – Imperativul cognitiv

De ce exista dumnezeu

Imperativul cognitiv determină funcţiile superioare ale minţii să analizeze percepţiile procesate de creier şi să le transforme într-o lume plină de semnificaţie şi scop. Prin aceasta li s-a dat fiinţelor umane un geniu neîntrecut pentru adaptare şi supravieţuire. Dar aceste abilităţi cognitive au şi ele un dezavantaj. In strădania sa neobosită de a identifica şi soluţiona orice ameninţare care ne poate răni, mintea a descoperit un adevăr alarmant care nu poate fi rezolvat prin niciun mijloc natural — adevărul trist că toată lumea moare.

Această descoperire tristă trebuie să fi intrat în lume curând după ce conştiinţa de sine a început să strălucească în mintea umană preistorică. Din clipa în care s-a petrecut aceasta, imperativul cognitiv a îndemnat mintea să găsească o soluţie. Problema va fi activat cortexul cerebral ca în cazul oricărui gând abstract şi, curând, sistemele limbic şi autonom vor fi generat o excitaţie de răspuns. Intensitatea anxietăţii produse de un astfel de răspuns s-ar putea să nu fie la fel de acută ca răspunsul generat de o preocupare mai acută — un cutremur, de exemplu, sau un tigru în postura de atac — dar atât timp cât persistă, imperativul cognitiv va continua să declanşeze puterea analitică a minţii asupra ei.

Dar moartea nu a fost singura problemă existenţială pe care primii oameni a trebuit să o înfrunte. Inţelegând propria lor mortalitate, au dat peste o nouă dimensiune a problemelor metafizice, iar minţile lor întrebătoare trebuie să le fi pus în faţă de fiecare dată întrebări dificile, fără răspuns: de ce ne-am născut numai ca să murim în cele din urmă ? Ce se întâmplă cu noi după ce murim ? Care este locul nostru în univers ? De ce există suferinţă ? Ce anume susţine şi animă universul ? Cum a fost făcut universul ? Cât va dura universul ?

Şi cea mai presantă întrebare: cum putem trăi în această lume derutant de nesigură fără să ne fie teamă ?

Acestea sunt întrebări care provoacă confuzie, dar imperativul cognitiv nu le poate lăsa în uitare, deci presează fără răgaz mintea să găsească o soluţie. Timp de mii de ani, în culturile de pe glob, această soluţie a fost găsită în forma miturilor. In fapt, miturile încep întotdeauna cu înţelegerea unei probleme metafizice, care îşi găseşte soluţia în povestirea mitică prin intermediul folosirii imaginilor şi a temelor metaforiceEva mănâncă mărul; Pandora deschide cutia. Reţinând aceste povestiri şi transmiţându-le mai departe, întrebările noastre despre suferinţă, bine şi rău şi numeroase alte probleme metafizice ajung dintr-odată să aibă un răspuns, să poată fi cunoscute.

In chip esenţial, toate miturile pot fi reduse la un cadru simplu. In primul rând, se concentrează asupra unei preocupări existenţiale cruciale — de exemplu, crearea lumii sau cum a luat fiinţă răul. Apoi, înscenează această preocupare ca o pereche de opuşi aparent ireconciliabili — eroi şi monştri, zei şi oameni, viaţă şi moarte, rai şi iad. In cele din urmă şi cel mai important, miturile reconciliază aceşti opuşi, adesea prin acţiunea zeilor sau a altor puteri spirituale, într-un fel care uşurează preocupările noastre existenţiale.

Să ne gândim, de exemplu, la mitul lui Iisus. La începutul mitului, lumea este pierdută în păcat, iar raiul este de neatins. Dualismul mitic din povestire este clar: un Dumnezeu distant şi o umanitate în suferinţă. Iisus rezolvă aceste antiteze în mai multe moduri. In primul rând, ca Fiu al lui Dumnezeu în formă umană, El le rezolvă în persoana Sa; In al doilea rând, prim moartea şi reînvierea Sa, El îi uneşte pe Dumnezeu şi pe om, cu promisiunea vieţii veşnice. Buddha oferă o „salvare” similară, arătând că urmărirea iluminării şi practica detaşării şi a compasiunii ne pot ajuta să înţelegem ciclul nesfârşit al suferinţei umane şi să ne reunească cu unitatea sublimă care este fiinţa noastră adevărată.

Aceleaşi teme îşi găsesc ecoul în mitologiile lumii antice, în poveştile cu zei şi eroi ale căror morţi şi reînvieri vindecă simbolic dihotomia dintre rai şi pământ, inclusiv egipteanul Osiris, grecul Dionysos, sirianul Adonis şi mesopotamianul Tamuz.

Practic, toate miturile pot fi reduse la acelaşi tipar consistent: identifică problema existenţială crucială, o încadrează ca pe o pereche de opuşi incompatibili, apoi găseşte o soluţie care alină anxietatea şi ne îngăduie să trăim mai fericiţi în lume. De ce trebuie ca lucrurile să stea astfel ? Credem că miturile sunt structurate astfel, deoarece mintea cuprinde sensul problemelor mitice folosind aceleaşi funcţii cognitive pe care se bazează ca să înţeleagă sensul lumii fizice.

Crearea povestirilor mitice complexe necesită interacţiunea creativă, combinată, a tuturor operatorilor cognitivi, dar doi dintre operatori par să joace un rol deosebit de semnificativ. Primul este operatorul cauzal, fapt care nu ar trebui să surprindă, de vreme ce miturile se referă în mod special la rădăcinile tuturor lucrurilor. Operatorul cauzal, după cum vă amintiţi, este abilitatea minţii de a gândi în termeni de cauze abstracte — să facă legătura între zgomotul înfundat de la depărtare, cu prezenţa probabilă a unui leu, de exemplu, sau între durerea de burtă cu fructele de pădure necunoscute pe care le-am gustat cu o seară înainte. In curgerea din fiecare clipă a gândirii conştiente, credem fără discuţie astfel de asocieri cauzale, dar mintea nu ar putea avea potenţialul de a înţelege conceptul de cauză fără puterile analitice ale operatorului cauzal. Nici nu ar fi capabilă să creeze numeroasele povestiri despre creaţie.

Al doilea operator cognitiv crucial pentru mintea creatoare de mituri este operatorul binar, care se referă la abilitatea creierului de a schiţa lumea în termeni de contrarii polare de bază. Abilitatea creierului uman de a reduce cele mai complicate relaţii dintre spaţiu şi timp la perechi simple de contrarii — deasupra şi dedesubt, înăuntru şi afară, stânga şi dreapta, înainte şi după şi aşa mai departe — conferă minţii o metodă puternică de a analiza realitatea externă.

Din nou tindem să considerăm acest proces mental de la sine înţeles; la urma urmelor, ce ar putea fi mai evident decât noţiunea că opusul lui „sus” este „jos” ? Dar relaţia dintre „sus” şi „jos” nu este absolută, cum pare. De fapt, este destul de relativă şi arbitrară, şi nouă ni se pare evidentă, deoarece minţile noastre au evoluat în aşa fel, încât să vadă astfel lucrurile.

Cu alte cuvinte, operatorul binar nu observă şi identifică, pur şi simplu, contrariile, dar într-un sens foarte real le creează, şi face aceasta pentru un scop evoluţional. Ca să ne putem adapta cu încredere la mediul înconjurător avem nevoie să împărţim spaţiul şi timpul in unităţi mai inteligibile. Relaţii precum deasupra şi dedesubt, înăuntru şi afară, înainte şi după şi aşa mai departe, ne dau o modalitate de bază de a ne orienta în lumea exterioară, de a ne crea prin simţire drumul prin mediu.

Desigur, aceste relaţii sunt conceptuale şi, desigur, departe de a fi absolute; „sus”, de exemplu, ar avea o foarte vagă semnificaţie pentru un astronaut aflat departe de Pământ. Dar procesarea cognitivă a operatorilor binari transformă aceste relaţii în ceva tangibil şi absolut, şi astfel conferă sens lumii fizice.

Deci atunci când imperativul cognitiv, impulsionat de o teamă existenţială, comandă funcţiei binare să dea sens priveliştii metafizice, el întrerupe acea problemă existenţială şi o rearanjează în perechi de contrarii ireconciliabile, care devin elementele-cheie ale mitului: rai şi iad; sărbătoare şi tragedie; naştere, moarte şi renaştere; izolare şi unitate.

Your email is never published or shared.