Jonathan Black – Solomon, sex si frumusete

IMG_20150914_084635

Cine este aceea care se iveşte ca zorile, frumoasă ca luna, curată ca soarele, dar cumplită ca nişte oşti sub steagurile lor? – Cântarea cântărilor, 6:10

Am văzut cum descrie Homer intervenţia zeilor în luptă în măreţul grai ce curge pe pagină.

Ii descrie pe zei acţionând şi în alte feluri. In Iliada, îi face un minunat portret lui Paris, care o răpise pe Elena, fapt soldat cu asediul de zece ani:

„Paris şi-a pus repede strălucitoarea sa armură de bronz şi a dat fuga de la casa lui până sus, pe zidurile cetăţii. Alerga prin oraş ca un armăsar scăpat din grajd, care galopează pe câmpie, victorios, către locul preferat de scăldat. Işi dă capul pe spate, a lui coamă pe grumaji i se revarsă, şi porneşte ca din puşcă, alergând atât de iute, că picioarele abia îi ating pământul. Şi Paris a sosit aşa, impresionant în armura sa, strălucind ca soarele şi râzând, ştiind că era frumos.”

Paris şi Elena trebuiau să fie împreună pentru că erau amândoi frumoşi. El fusese într-o vizită la curtea soţului ei, Menelau. Se uitase în ochii Elenei şi îşi văzuse acolo propria soartă.

Pe-atunci, în zorii perioadei numite de istorici Epoca Fierului, şarpele Venus din corpul omenesc începuse să se agite cu o energie sexuală de nepotolit. Am văzut în capitolul 3 cum s-a alcătuit universul, în aşa fel încât oamenii să tânjească după fericire. Povestea lui Moise vorbeşte despre cum au ajuns fiinţele umane să aibă o altă mare dorinţă care să le curgă neîncetat prin vene, odată cu sângele – setea de dreptate şi de cinste.

Poveştile Elenei, a lui David şi a lui Solomon, ne arată că aceste două mari dorinţe intră în conflict.

Frumuseţea pământească nu aduce linişte, chiar dacă o persoană frumoasă pare de obicei senină şi stăpână pe ea. „Frumuseţea nu e doar un lucru misterios”, a afirmat Dostoievski, „ci şi ceva groaznic, înspăimântător.” Frumuseţea e o luptă între contradicţii, „unde Dumnezeu se bate cu diavolul şi câmpul de luptă e inima omului”. O mare frumuseţe atrage întotdeauna forţele demonice.

Trăim într-o lume paradoxală, o lume a contrariilor înhămate la acelaşi jug pentru a fi greu de deosebit. Frumuseţea ne poate face fericiţi. Scoate din străfundurile fiinţei noastre o viziune a Creaţiei aşa cum ar putea şi cum ar trebui să fie. Ne poate da un scop şi un sens în viaţă. Ne creează sentimentul că suntem acasă pe această lume. Extazul pe care îl poate prilejui frumuseţea în iubirea trupească se poate asemăna cu acela al unei experienţe mistice.

Dar, dacă ne lăsăm amăgiţi de ea, frumuseţea poate duce la prăbuşirea imperiilor.

Oamenii buni, chiar şi oamenii extraordinari, se pot purta foarte rău.

Asemenea contemporanului său Odiseu, David a ucis un gigant cu un ochi. A ajuns de tânăr primul rege care a unificat triburile stabilite în Israel într-un stat unitar. A fost un mare suveran, dar a avut şi vicii. S-a îndrăgostit de Batşeba şi i-a trimis soţul la război ca să o poată avea pe femeie pentru el.

David şi Solomon, fiul lui, au domnit, pe rând, patruzeci de ani. Solomon a înălţat templul pe care tatăl său a făgăduit să-l construiască.

Intr-o noapte, Solomon a avut un vis în care Dumnezeu îl întreba ce să-i dea. Inainte să-i răspundă, s-a gândit aşa: Dacă îi cer aur, argint, nestemate şi altele de acest fel, mi le va da si asta va fi tot. Dar, dacă îi cer înţelepciune, voi putea să dobândesc eu însumi astfel de bogăţii şi mult mai multe pe deasupra…

Aşa că i-a răspuns lui Dumnezeu astfel:

– Doamne, dă-i slujitorului tău o inimă înţelegătoare!

Când s-a trezit, a început să cutreiere pe câmpuri. A auzit ciripitul păsărilor, cântecul cocoşului, răgetele măgarului şi a descoperit că înţelege ce îşi spun vieţuitoarele.

Potrivit tradiţiei, Solomon este autorul a ceea ce teologii numesc „cărţile înţelepciunii” din Biblie, anume Pildele lui Solomon şi Ecclesiastul. Această „literatură a înţelepciunii” nu se axează în primul rând şi în principal pe chestiuni nobile, spirituale” ci vrea să le ofere oamenilor reguli practice pentru o viaţă fericită şi plină de reuşite.

Asta fac proverbele din orice tradiţie când te sfătuiesc să nu te arunci cu capul înainte sau îţi spun că leneşul mai mult aleargă. O asemenea înţelepciune este mai degrabă izvorâtă din prudenţă decât din transcendenţă. In visul său, Solomon s-a purtat cu prudenţă şi s-a dovedit a fi practic chiar şi când s-a trezit. Talmudul susţine că Solomon înţelegea natura, proprietăţile copacilor şi ale plantelor şi le dădea lecţii altora „despre animale sălbatice, păsări de curte, târâtoare şi peşti” (1 Regii, 4:33). Potrivit Coranului, era în stare să supună lumea voinţei sale, inclusiv să ţină duhul (jinn) sub control.

Domnia lui Solomon a adus poporului său o prosperitate şi bogăţie nemaicunoscute pană atunci. Negoţul a fost izvor de bogăţie, dar şi de noi idei. Solomon şi-a construit palatul şi apoi, după patru ani de domnie, a început să clădească Templul. O mie de lucrători au tăiat cedri şi ienuperi, au coborât buştenii din munţii Libanului şi i-au dus la Ierusalim. Alte mii de truditori au extras calcar din carierele locale şi au cioplit piatra dură în bucăţi perfect şlefuite.

Templul lui Solomon nu era atât de mare cum te-ai aştepta să fie o clădire care a rămas atât de impresionantă în memoria colectivă. Potrivit dimensiunilor pomenite în Biblie, era doar cât o bisericuţă de la ţară. Dar ce îi înfiora pe oameni era că, în Sfânta Sfintelor, în bezna de nepătruns, trăia însuşi Dumnezeu.

Templul trebuia să-l slujească drept trup. Dumnezeu trăia în Templu aşa cum avea să trăiască mai târziu măreţul templu care era trupul fizic al lui Iisus Hristos.

Asemenea templelor din Egipt şi catedralelor creştine din Europa, Templul lui Solomon era construit potrivit proporţiilor ideale ale omului – nu doar forma şi proporţiile corpului fizic, ci şi calităţile corpurilor spirituale superioare. Formele din patru, şapte şi opt părţi acţionează asupra sufletului şi spiritului nostru şi, prin ele, asupra fiziologiei. Este posibil să simţi chiar când intri într-o bisericuţă de la sat. Meşterii din generaţiile anterioare au asimilat aceste cunoştinţe spirituale de natură practică.

Martin Luther a scris despre structura triplă a Templului din Ierusalim, care ţi se revela când intrai, din vestibul, prin lungul coridor şi până la Sfânta Sfintelor. Acest lucru, spunea el, reflecta natura triplă a fiinţei umane -corpul fizic, sufletul şi spiritul. Lumina lui Dumnezeu se dezvăluia în candelabrul cu şapte lumânări din faţa altarului, în aşa fel încât razele celor şapte Gânduri ale Domnului să lucreze ca un întreg.

Cei doi stâlpi gemeni erau fasonaţi de Hiram Abiff, maistru şi lucrător în bronz. Numiţi Jachin şi Boaz, se aflau la intrarea în Templul lui Solomon, indicând cel mai îndepărtat punct al răsăritului de soare la echinocţii. Dar mai reprezentau şi ritmuri minore, la scară umană, care se îmbină cu ritmurile cosmice ca rotiţele unui ceas — ritmurile evoluţiei umane, viaţa şi moartea, noaptea şi ziua, inspiraţia şi expiraţia.

Coloana roşie, Jachin, întruchipa absorbţia oxigenului în sânge şi totodată absorbţia influenţei spirituale, a Eului de către eu. Absorbţia influenţei spirituale avea loc nestingherită înainte ca oamenii să fi dezvoltat corpuri materiale, între încarnări, când spiritul se înalţă în lumile spirituale pentru a se împrospăta, şi se mai petrece la scară mai redusă noaptea, când spiritul se ridică deasupra corpului fizic să se odihnească peste el.

Coloana roşie e arborele vieţii, reprezentând viaţa animală pe care sângele o face posibilă.

Coloana albastră e copacul cunoaşterii. Reprezintă sângele cu bioxid de carbon şi contribuţia noastră ca indivizi la evoluţia cosmică şi umană, cu gândurile şi faptele noastre din timpul vieţii, din timpul zilei şi din fiecare clipă, prin ce decidem să gândim şi să facem. Este ceea ce luăm cu noi din viaţa de după moarte, contribuţia noastră la tainicul proces alchimic care este evoluţia treptată a omenirii.

Templul lui Solomon nu era indestructibil, dar astfel se dorea să fie. Era o profeţie în piatră. In viitor, după ce lumea şi omenirea vor fi trecut prin multe stadii de evoluţie, când corpul uman va fi fost spiritualizat – potrivit procesului la care fac aluzie coloanele – şi îşi va fi redescoperit natura ideală, templul va fi indestructibil.

Inţelepciunea masonică încorporată în templu sună astfel: precum piatra sculptată de meşter, împărţită cu dalta şi şublerul, aşa vor fi fiinţele umane modelate şi perfecţionate.

Faima înţelepciunii lui Solomon, bogăţia şi clădirile sale uimitoare, cu proprietăţi ciudate care făceau minuni, atrăgeau oameni de la mari depărtări.

Regina din Saba era vestită pentru frumuseţea ei. A venit la Solomon cu daruri de aur, tămâie şi mirt. Regele a aşteptat-o într-o încăpere cu pereţi, tavan şi podeaua din oglinzi, iar ea, când l-a văzut prima oară, a crezut că stă pe apă.

Saba s-a sfiit să păşească pe sticla aceea. Avea un secret pe care l-ar fi dezvăluit podeaua de oglindă – degetele ei de la picioare erau unite, ca labele unei gâşte.

Monarhul i-a făcut semn să înainteze. Acum a văzut regina că trebuia să treacă o apă ca să ajungă la Solomon, dar, când era cât pe ce să păşească pe un pod, a şovăit. A rămas nemişcată o vreme. A avut o premoniţie şi a vrut să aştepte până va fi sigură că a înţeles corect. După un moment şi-a dat seama că era ce i se spusese: într-o zi, un zeu va fi răstignit pe bucata aceea de lemn.

Aşa că a făcut un pas în lături, evitând să pună piciorul pe pod şi trecând prin apă. Când a ieşit pe malul celălalt, a fost în culmea fericirii că picioarele i se vindecaseră.

Solomon i-a venit în întâmpinare.

Solomon şi Saba erau atraşi unul de altul.

– Neagră sunt, spunea regina. Iubitul meu e numai al meu şi eu sunt a lui: mă ospătează printre crini.

Il tachina cu cimilituri. I-a dat un smarald cu un orificiu oval în mijloc şi i-a spus să treacă un fir prin el. Solomon a pus un vierme de mătase să se târască prin gaură, cu un fir de mătase după el.

Mai e o întorsătură în povestea lui Solomon şi a reginei din Saba. Astfel, săpăm în straturile mai adânci ale psihicului uman, găsind componente ale zbuciumului sufletesc…

Saba a întâlnit pe altcineva, un alt suflet pereche. Pe arhitectul tocmit de Solomon să-i proiecteze templul şi să supravegheze lucrările de construcţie îl chema Hiram Abiff. Ca regină a Sabei, femeia o venera pe Venus sub humele de Astarte. Fiind fenician, Hiram se închina şi el la Astarte, aşa că a construit templul astfel ca uneori lumina lui Venus ce răsărea să strălucească prin lucarne in Sfanta Sfintelor.

Şi astăzi templele masonice se zidesc cu aceeaşi orientare şi, când apare în frăţie un candidat la iniţiere, răsăritul stelei în cinci colţuri a lui Venus îi atrage atenţia.

Templul era aproape terminat şi, vizitându-l, Saba l-a rugat pe Solomon să-l aducă în faţa ei pe omul care făcuse minunăţia. Regele a şovăit, dar ea a stăruit. Când l-au chemat, Hiram i-a aruncat reginei o privire ce i-a pătruns drept în inimă. Solomon a observat privirea şi a văzut-o pe regină lăsând ochii în pământ şi păstrându-şi gândurile pentru ea.

Apoi l-a întrebat pe Solomon dacă îi poate vedea şi pe constructori.

– Imposibil! a spus Solomon.

I-a explicat că sunt împrăştiaţi prin toată clădirea şi mult prea ocupaţi. Dar Hiram a sărit pe o piatră, ţinând în sus crucea tau, şi imediat sute de oameni au apărut în faţa lor.

Solomon ştia că Hiram are de gând să-şi dezvelească cea mai mare minunăţie arhitecturală şi alchimică, marea de metal topit. Ştiind şi că regina urma să fie prezentă la dezvelire, monarhul a desemnat trei ucenici să lucreze la proiect. Avea motive întemeiate să creadă că cei trei sunt nepricepuţi şi au să strice demonstraţia. In ziua în care urma să se toarne metalul topit şi apa în formă, Solomon, regina din Saba şi mulţi nobili s-au strâns să vadă ce se va întâmpla. Cum ucenicii au pus apa şi metalul topit în cantităţi greşitej turnarea a fost un dezastru şi un nor de abur fierbinte a învăluit spectatorii.

Hiram s-a simţit umilit. Reputaţia lui era distrusă. Dar în noaptea aceea a avut viziunea unui înger care i-a dăruit un ciocan şi un triunghi de aur. Când s-a trezit, a găsit obiectele respective lângă el şi a înţeles că trebuia să poarte triunghiul la gât. Pe triunghi era scris un cuvânt şi a priceput că era numele tainic al lui Dumnezeu. Dacă era pronunţat perfect, cuvântul avea să întoarcă omenirea la starea de perfecţiune de care se bucurase înainte de Cădere.

Din nou optimist, Hiram Abiff s-a apucat de treabă. Voii să mai facă o incercare de a realiza marea de metal topit, de data asta folosind însă ciocanul primit în vis.

Intr-o bună zi, când înaintase mult cu lucrarea şi era aproape gata, a întâlnit-o pe regina din Saba într-o curte interioară a palatului. Şi-au mărturisit iubirea şi au făcut în taină planuri să părăsească regatul. Aveau să se vadă din nou într-un loc ferit.

Solomon nu le-a poruncit făţiş celor trei ucenici să-l omoare pe Hiram. Doar s-a întrebat cu voce tare cine avea să-l scape de pacoste.

Şi în seara aceea ucenicii l-au atacat pe Hiram, cerându-i să le spună secretele unui meşter zidar.

– Secretele sau viaţa! au zbierat ei.

– Viaţa mi-o puteţi lua, dar cinstea niciodată! a răspuns el înainte ca unul din cei trei ticăloşi să-l doboare cu o singură lovitură în cap.

Chiar înainte să-şi dea sufletul, Hiram a reuşit să arunce triunghiul de aur într-un puţ. Şi aşa a ajuns să se piardă Cuvântul. După cum vom vedea, căutarea Cuvântului este, ca şi căutarea Graalului, strâns legată de misterele psihologiei umane.

Pentru cei ce au scris Vechiul Testament, semnificaţia lui Venus nu este, poate, prea evidentă. Dar în Psalmul 19 descrierea soarelui ce iese din odaia lui ca un mire se bazează pe un vechi fragment canaanean, unde se înfăţişează uniunea sacră a Soarelui cu Venus.

Poate mai interesantă şi mai importantă este, aşa cum a evidenţiat autorul Robert Lomas, frecvenţa numărului 40 — numărul de ani din ciclul lui Venus – în partea istorică a Vechiului Testament.

De exemplu, israeliţii au rătăcit prin deşert 40 de ani, Saul a domnit 40 de ani, David tot 40, Solomon asemenea.

Din 1 Regi, 6:1 aflăm că Templul din Ierusalim a fost construit la 480 de ani (12 cicluri ale lui Venus) după fuga din Egipt.

Istoricul Iosif Flavius a consemnat tradiţia potrivit căreia Solomon a început să înalţe templul la 1 440 de ani (36 cicluri ale lui Venus) după Potop.

Această frecvenţă este, categoric, semnificativă. Fie scriitorii cunoşteau tradiţia că mişcările lui Venus exercită o influenţă hotărâtoare asupra istoriei şi au măsluit datele ca să se potrivească, fie Venus chiar are o asemena influenţă şi autorii Bibliei au consemnat corect evenimentele istorice.

harta oculta a omului

 

Your email is never published or shared.