site
	stats

Jonathan Black – Socrate si Daimonul sau

IMG_20150914_084635

Impăratul a cerut să fie adus un înţelept la Curte.

– Care e cel mai mare adevăr? a vrut el să ştie.

– Totul e deşertăciune… cu nicio urmă de sfinţenie, a răspuns înţeleptul.

– Dacă nu există sfinţenie, atunci cine, de unde sau ce eşti tu?

– Nu ştiu, a zis înţeleptul.

Să pui totul sub semnul întrebării. Să examinezi cu raţiune. Să verifici supoziţia din spatele unui lucru, apoi să separi supoziţiile şi să pui la îndoială şi întrebările tale. Conştientizarea ignoranţei este începutul înţelepciunii.

In Occident, această mentalitate a început cu Socrate. Datorită lui punem atâta preţ pe cunoaştere, vrem să ştim ce înseamnă să cunoşti şi ne-am făcut un ideal din cunoaştere. Socrate e părintele filosofiei occidentale superioare şi, de asemenea, aşa cum vom vedea, al integrităţii intelectuale. Cu toate acestea, a avut şi el propriul său daimon, un sfătuitor ciudat care ştia adesea mai mult ca el, care deţinea cunoaşterea supranaturală a lumii şi îi şoptea frecvent la ureche ce trebuie să facă. „A început în copilărie”, spunea filosoful. „Un fel de voce care mi se adresa.”

Socrate s-a născut cândva în anii 470-469 î.Hr., în epoca de aur a Atenei, perioada de maximă înflorire a artei şi ştiinţei. A fost fiul unui sculptor sărac şi al unei moaşe. Circulă o poveste că într-o zi tânărul Socrate încerca să sculpteze o statuie a fiicelor lui Apollo, cele trei Graţii. Şi-a aruncat dalta, spunând că ar prefera să-şi sculpteze propriul suflet.

A fost descoperit de un om bogat care i-a plătit educaţia.

Pe la 20 de ani, când se făceau ultimele retuşuri la Partenon, Socrate discuta cu marii gânditori ai epocii. Ca soldat, a luptat pentru Atena cu mult curaj, fiind un erou şi la consumul de băuturi tari. Avea un fizic puternic, dar era urât, cu nasul turtit. Faţa lui arăta precum chipul statuilor centaurului Chiron, aşa zicea lumea.

Ce îl deosebea cu adevărat de alţii erau vocile: vocea daimonului său personal şi propria lui voce, care punea totul sub semnul întrebării. Când a ajuns om în toată firea, tot sărac era. Umbla desculţ, cu o mantie veche şi murdară pe el. Ar fi putut să-şi câştige existenţa ca profesor, dar a refuzat întotdeauna să ia bani în schimbul învăţăturilor sale. Se spunea că la piaţă nu-l preocupa cât costă produsele sau cum avea să facă rost de bani ca să le plătească, ci făcea liste cu toate lucrurile de care nu avea nevoie sau pe care nu şi le dorea. „Susţin că e divin să nu ai nevoie de nimic”, spunea el, „şi cu cat mai puţin are nevoie un om, cu atât mai mult se apropie de divinitate.”

Oricum, aşa cum zicea soţia lui, nu reuşea să-i asigure familiei un trai decent. Nevasta îl bătea mereu la cap. Intr-o zi, furia şi frustrarea ei au răbufnit şi i-a vărsat o oală de noapte în cap.

Atenienii îl priveau ca pe „un om slab”, cum i-am spune noi astăzi.

Vocea daimonică era una interioară. Nimeni n-o auzea în afară de el. Se trezea pe nepusă masă.

Intr-o dimineaţă, în zori, pe când era într-o campanie militară, Socrate a căzut pe gânduri în mijlocul taberei. Doar stătea acolo. Oamenii s-au mirat să-l vadă stând în acelaşi loc la amiază, iar apoi, noaptea, soldaţii şi-au scos paturile din corturi ca să se uite la el. Abia dimineaţa şi-a revenit, părea să se roage lui Apollo şi apoi a plecat de acolo. După aceea vocea daimonului l-a prevenit să nu încerce să treacă un anumit râu până nu săvârşeşte un ritual de ispăşire.

Evident, daimonul său prevedea viitorul. Altădată, când umbla cu prietenii pe străzile cetăţii, s-a oprit brusc pentru că daimonul său i-a spus să nu o ia pe un anumit drum. Prietenii lui, cărora Socrate nu le-a spus nimic, au luat-o pe acel drum şi i-au călcat în picioare o turmă de porci, care i-a umplut de mizerie şi a doborât pe câţiva dintre ei.

Daimonul îl sfătuia pe Socrate şi în chestiuni mai importante. In timpul bătăliei de la Delion, l-a îndemnat să o ia pe un anumit drum şi astfel Socrate i-a salvat pe Alcibiade şi pe alţi doi atenieni vestiţi. Camarazii care nu au vrut să-l urmeze au fost învinşi şi ucişi.

In timpul Războiului Peloponesiac i s-a spus că Atena nu trebuia să trimită o expediţie care s-a dovedit până la urmă catastrofală.

De ce era Socrate privilegiat în acest fel? De ce i se adresa vocea numai lui? După discipolul său Platon, tuturor i se dă un daimon la naştere să ne călăuzească prin pasiunile noastre pământene. Potrivit istoricului Plutarh, toţi suntem capabili, în principiu, să-i auzim îndemnurile divine, dar Socrate îl auzea mai clar, pentru că nu era distras, ca alţii, de patimi care aprind trupul şi tulbură mintea.

Cineva s-a dus să întrebe Oracolul din Delfi dacă exista vreun om în viaţă mai înţelept decât Socrate. Preoteasa i-a răspuns concis: „Nu”.

Când a aflat, Socrate a pus sub semnul îndoielii ce spusese oracolul. A vrut să ştie care fuseseră exact cuvintele preotesei.

„Cum pot eu să fiu cel mai înţelept om din lume?” a întrebat. „Eu nu ştiu nimic!”

Dar ştia că declaraţiile zeilor – în acest caz, a lui Apollo – nu erau niciodată limpezi, fiind adesea enigmatice, ambigue şi supuse interpretărilor greşite. In opinia sa, astfel de afirmaţii trebuiau gândite şi puse sub semnul întrebării.

Mai târziu, Socrate a decis că Apollo îi dăduse misiunea divină să se îndoiască de tot. Credea că este bine să ştii că, dacă un om, confruntat cu o alegere, ştie cum e mai bine să procedeze, cunoaşte toate implicaţiile şi tot binele ce va rezulta din alegerea lui, atunci, el nu va fi în stare să aleagă o cale rea, bineînţeles, pentru Socrate, cunoaşterea însemna virtute.

Incerca să-şi dea seama cum ar trebui să trăiască. Fericirea, susţinea el, nu vine din bogăţie şi putere, ci din a şti ce e bine pentru tine, pentru sufletul tău. Oracolul din Delfi dădea sfatul „Cunoaşte-te pe tine însuţi” şi Socrate încerca să explice raţional, logic, sensul acestor cuvinte.

In persoana lui Socrate intelectul uman începea să descopere de ce era în stare, să-şi antreneze muşchii. Inţeleptul umbla prin cetate, vorbind cu toată lumea, nu numai cu oameni de stat, cu generali şi filosofi, ci şi cu negustori, cu vânzători de la prăvălii şi curtezane. Intocmai cum Ghilgameş căutase de zor pe cineva suficient de puternic să-şi măsoare forţele cu el în luptă, Socrate căuta pe cineva cu un intelect egal cu al său.

Aşa că punea la încercare pe toată lumea. Le cerceta opiniile în chestiuni politice, clarifica supoziţiile de la baza acestor opinii, apoi căuta contradicţii şi încerca să le reducă la absurd. Putea fi fermecător, amuzant şi fascinant, iar uneori era ironic, chiar sarcastic. Poate nu-şi cunoştea propria putere? Unde găsea ignoranţă, o lua în râs, iar câteodată necăjea oamenii într-un fel care îi făcea pe spectatori să râdă.

„Filosofia”, spunea Socrate, „este cea mai măreaţă muzică.” Filosofia lui, puterea sa de a raţiona aveau deseori un efect ciudat asupra oamenilor, îi vrăjeau, dar nu întotdeauna într-un mod plăcut. Uneori oamenii care discutau cu Socrate descopereau că nu mai ştiu ce ştiau sau credeau înainte, aşa că intrau în stare de şoc, de parcă ar fi fost înţepaţi de acul unei pisici-de-mare, după cum spunea lumea. Desigur, nu erau obişnuiţi să fie puşi în încurcătură de argumente logice.

Un prieten i-a zis lui Socrate că e înţelept că nu călătoreşte, adăugând că, dacă s-ar purta în străinătate ca la Atena, ar fi luat drept vrăjitor şi arestat. Şi bineînţeles, pentru un vrăjitor, pedeapsa era de obicei moartea, i-a amintit prietenul respectiv.

Comentariul a fost profetic. Socrate îşi făcea duşmani. Nu toţi îl găseau amuzant. Un grup de tineri se strânsese în jurul lui, ceea ce pentru unii din elita ateniană era o nenorocire. Oare filosoful le pervertea minţile? Dacă Socrate spunea că nu ştie nimic, ce dovedea asta despre toţi oamenii iluştri şi puternici pe care îi făcea praf cu atâta uşurinţă într-o dezbatere publică? Nu tuturor le făcea plăcere să pară proşti .

In vremea profeţilor, după cum am văzut, conducătorii politici ai iudeilor încetaseră să fie şi liderii lor spirituali. Socrate şi Platon, tânărul său discipol, credeau că liderii politici ar trebui să fie şi acum „cei ce ştiu” sau, după cum a spus Platon, „regi ai filosofiei”. Socrate îşi bătea joc de ideile atenienilor despre democraţie, considerându-le o glumă amuzantă, şi îi lua în râs pe politicienii care petreceau cu dansatoarele.

Atena îşi pierduse din încrederea în sine. Suferise înfrângeri în Războiul Peloponezian şi se comportase nedrept şi crud cu unii dintre duşmanii săi. Unii oameni nu se simţeau în largul lor şi se gândeau că, poate, atenienii ar trebui să se unească. Nu era momentul potrivit să fie „dezbinaţi”. Socrate a fost chemat de doi demnitari care i-au spus de o nouă lege prin care i se va interzice să-i influenţeze pe tinerii atenieni prin metodele sale de a pune totul sub semnul întrebării şi a analiza raţional.

– Pot să vă pun o întrebare, doar ca să fiu sigur că vă înţeleg ordinele? le-a spus Socrate.

-Da.

– Sigur, vreau să mă supun legii, dar voi îmi spuneţi că mi se interzice să-i învăţ pe tineri să raţioneze. Asta înseamnă că…

– Eşti nebun, Socrate! a exclamat unul din demnitari, furios. O să-ţi zic pe şleau, ca să înţelegi. Iţi e interzis să vorbeşti cu tinerii din Atena despre orice.

Socrate avea doi duşmani înverşunaţi care au devenit cei mai aprigi acuzatori ai săi: un poet pe care îl umilise în public şi un negustor bogat, căruia nu-i plăcea influenţa filosofului asupra fiului său. Socrate a fost adus la judecată în faţa a cinci sute de judecători şi acuzat că îi perverteşte pe junii atenieni şi nu crede în zeii Atenei, doar în propriul său daimon.

Intrebat de ce i-a instruit pe tineri şi n-a luat parte la marile adunări publice, Socrate a spus – lucru considerat o insultă premeditată de liderii şi demnitarii adunaţi acolo – că daimonul său l-a sfătuit să nu se amestece în politică pentru că îşi va întina sufletul şi îl va face mai puţin capabil să vadă adevărul. „Doar nu vreţi să mă pedepsiţi pentru că spun adevărul!” , a spus el.

Potrivit lui Socrate, filosoful nu trebuie să insiste asupra problemelor mărunte, trecătoare ale oamenilor, ci să-şi îndrepte atenţia asupra realităţilor eterne ce se văd în mişcările stelelor şi ale planetelor. Se referea la contribuţia marilor spirite ale aştrilor şi ale planetelor la formarea lumii şi îndrumarea ei.

Adunarea şi-a exprimat zgomotos dezaprobarea când Socrate a fost întrebat ce crede despre faptul că Oracolul din Delfi afirmase că el era cel mai înţelept om din lume, iar filosoful a sugerat că Apollo probabil glumise, iar mulţimii i-a displăcut încă o dată reacţia lui.

Adunarea a protestat din nou când i s-au pus întrebări despre daimonul său. A insistat că daimonul său nu l-a obligat niciodată să facă nimic. Era important să accentueze acest aspect, a susţinut el. Un demon caută să te stăpânească şi să te folosească, dar daimonul lui Socrate lăsa la latitudinea lui să ia decizii. 

Mai departe, la judecată, Socrate s-a referit la mai multe ocazii în care daimonul său prezisese corect viitorul. Tot ce spunea acuzatul le părea arogant judecătorilor.

Când l-au întrebat dacă îşi pregătise apărarea, Socrate le-a spus că le pusese întreaga lui viaţă pe tavă judecătorilor săi. A adăugat că luase întotdeauna cuvântul în favoarea adevărului şi a dreptăţii şi că aceasta era apărarea lui.

Mai târziu a fost întrebat de ce nu-şi folosise binecunoscutul talent de orator ca să-i înduplece pe judecători, şi filosoful a răspunsul că nu l-a lăsat daimonul.

– Mi-a zis că, dacă sunt acuzat că i-am influenţat pe tineri cu filosofia mea, trebuie să mor. Trebuie să vă spun, atenieni, că vă respect şi vă iubesc, dar cât voi trăi şi voi fi în putere nu voi înceta să filosofez. Sunt pe cale să vă dezvălui ceva la care veţi protesta zgomotos, dar vă rog să nu o faceţi. Ştiţi foarte bine că mă veţi ucide, nu-mi veţi face rău mie, pe cât vă veţi face vouă.

A fost găsit vinovat.

Când l-au întrebat dacă ar vrea să propună o sentinţă, a sugerat fie să i se dea cele mai mari onoruri cu putinţă, fie să fie amendat cu cea mai mică monedă existentă. Insă n-a părut să-şi ia acuzatorii în serios nici acum, când era în pericol să moară. S-a mai votat o dată şi a fost condamnat la moarte.

– Mi s-a întâmplat ceea ce mulţi oameni cred şi majoritatea socotesc a fi cel mai mare din toate relele, a rostit calm Socrate.

Şi a spus că daimonul său nu i-a dat, totuşi, niciun semn în dimineaţa aceea, nici acasă şi nici la judecată, că, fiind condamnat la moarte, îl ajunsese vreo năpastă.

– Ceea ce mi s-a întâmplat mi se pare un lucru bun şi, dacă greşim de credem că moartea e ceva rău, aşa că nu vă pierdeţi speranţa, judecătorii mei! De asemenea, să ştiţi că nu sunt supărat pe cei care m-au acuzat sau m-au condamnat, deşi m-au acuzat şi m-au condamnat fără bunăvoinţă, cu intenţia de a-mi face rău. Viaţa după moarte, a adăugat el, nu va fi cu siguranţă într-un loc unde să fie osândit la moarte un om doar pentru că pune întrebări.

Filosoful a fost osândit să bea cucută şi sentinţa trebuia dusă la îndeplinire într-o lună. Prietenii l-au îndemnat să fugă, dar el a refuzat. In ziua stabilită, Socrate a spus:

– In curând va trebui să beau otrava şi cred că o să fac o baie mai întâi, pentru ca femeile să nu se ostenească să-mi spele, corpul după ce mor.

Şi-a luat adio de la soţie şi cei trei fii ai lor. Femeia plângea, dar el i-a expediat repede.

Când a sosit timpul, călăul a izbucnit în lacrimi.

– Iţi întorc urările de bine şi voi face aşa cum îmi ceri, i-a zis Socrate.

Când a ridicat cupa la buze şi a băut, destul de vesel, discipoli plângeau şi ei. I-a dojenit, amintindu-le că i se spusese că un om trebuie lăsat să moară liniştit. Au început să i se înmoaie picioarele şi s-a întins pe un pat.

– Când otrava îmi va ajunge la inimă, va veni sfârşitul.

Şi-a acoperit faţa. Apoi, după un timp, s-a auzit o mişcare, i-au descoperit chipul şi cu toţii au văzut că ochii îi erau stinşi.

Socrate îşi terminase de sculptat sufletul. Incercase să-i înveţe pe alţii să trăiască — acum încerca să-i înveţe să moară.

Dat fiind că epoca noastră este atât de impregnată de materialism, poate ne vine greu să nu ne întrebăm dacă Socrate voia cu adevărat să moară. Personal, mă îndoiesc de sinceritatea lui. Dar adevărul e că aproape pe-atunci toată lumea credea într-o realitate spirituală. Pentru Socrate, corpul era mormântul spiritului. Spiritul căzuse în materie, care se întărise în jurul lui, dar, între vieţile pământene, spiritul era liber să se înalţe în realităţi mai nobile, de natură spirituală.

S-a sugerat că Socrate a fost executat pentru că a introdus un nou zeu, propriul său daimon. Dar Atena era o piaţă de desfacere prosperă pentru noi idei, credinţe şi zei. Se mândrea cu dezbateri libere asupra acestor chestiuni şi cu faptul că tolerează un numar enorm de zei. Aşadar, ce i-a ofensat pe atenieni, ce li s-a părut inacceptabil a fost că noua divinitate, daimonul filosofului, era doar a lui si înlăuntrul său. Cu numai câteva sute de ani mai devreme, zeii lui Homer şi Dumnezeu şi îngerii lui Moise acţionaseră în evenimente publice grandioase, la care asistaseră mii de oameni. Erau forţe active redutabile în lume. Povestea lui Socrate, ca şi cele ale lui Ilie sau Buddha, ne arată că se deschide o nouă arenă pentru intervenţia divină. 

Socrate a fost un martir. El a murit pentru viaţa interioară.

Platon avea 25 de ani la moartea lui Socrate.

Opera lui ne oferă prima descriere sistematică a idealismului. Idealismul afirmă că mintea a precedat materia, cea din urmă provenind din prima şi fiind dependentă de ea, şi că mintea e, într-un fel, mai reală decât materia. Idealismul nu a fost niciodată aşternut pe hârtie ca sistem filosofic înaintea lui Platon, dar este esenţial tuturor religiilor, oricărei credinţe spirituale şi, de-a lungul istoriei, aproape toată lumea crezuse cu tărie în idealism până atunci, fără să-şi pună întrebări.

Intrucât astăzi e mult mai probabil să întâlnim idealismul ca teorie academică seacă – de obicei, o teorie a cunoaşterii -, e uşor să uităm că a fost o filosofie de viaţă în cea mai mare parte a istoriei. Oamenii cunoşteau lumea într-un mod concordant cu idealismul. Simţeau lumea fizică reacţionând la activitatea lor mintală, de exemplu, la rugăciuni. Aveau experienţe religioase, mistice şi vedeau lumea funcţionând conform modelelor care pur şi simplu nu ar exista, dacă lumea ar fi un loc în care atomii se ciocnesc unii de alţii, fără pic de suflet.

Platon şi-a scris filosofia idealistă într-o vreme în care opusul său, materialismul – care susţine că materia a fost înaintea minţii, că mintea depinde de materie şi că aceasta din urmă este mai reală decât mintea -, se configura pentru prima dată. Platon a pledat pentru idealism chiar în momentul când el nu mai era ce credea automat toată lumea că este.

Cel mai renumit discipol al lui Platon a fost Aristotel, a cărui gândire sistematică a pregătit terenul pentru ştiinţa modernă. Aristotel a ajuns dascălul lui Alexandru cel Mare. în ultima şi cea mai înfloritoare perioadă a civilizaţiei greceşti – căreia istoricii îi spun epoca elenistică —, Alexandru a întemeiat un imperiu puternic, care se întindea până în India.

Intocmai cum Imperiul Roman avea să devină mai târziu mijlocul prin care s-a răspândit creştinismul, aşa şi acum imperiul lui Alexandru cel Mare a favorizat răspândirea filosofiei lui Socrate, Platon şi Aristotel. A fost o vreme prielnică schimbului de idei şi filosofii, întâlnirii şi amestecului de idei din Orient şi Occident, de pildă, ca atunci când un budist, un evreu şi un adept al lui Platon descoperă, spre surprinderea lor, că au multe în comun.

In mijlocul acestui ameţitor vârtej de idei, al acestor schimburi animate, avea să se nască o mare personalitate care le va uni pe toate în spiritul său. IISUS