Bruce Lipton – Sistemul biologic de aparare a patriei

BiologiaCredintei

La organismele pluricelulare, comportamentele de creştere/protecţie sunt controlate de sistemul nervos. Este treaba sistemului nervos să monitorizeze semnalele din mediu, să le interpreteze şi să organizeze reacţiile comportamentale corespunzătoare. Intr-o comunitate pluricelulară, sistemul nervos este ca şi guvernul care organizează activităţile cetăţenilor săi – celulele. Atunci când sistemul nervos recunoaşte în mediu un factor de stres ameninţător, el alertează comunitatea de celule cu privire la pericolul iminent.

Practic, corpul este dotat cu două sisteme de protecţie separate – şi fiecare este esenţial pentru întreţinerea vieţii. Primul este sistemul care mobilizează protecţia împotriva ameninţărilor externe. Se numeşte axa HPS – adică axa – hipotalamus-pituitară-suprarenale. Atunci când nu există nicio ameninţare, axa HPS este inactivă, iar creşterea este înfloritoare. Insă atunci când hipotalamusul percepe o ameninţare în mediu, acesta mobilizează axa HPS, prin trimiterea unui semnal la glanda pituitară – „glanda şefa“ – care răspunde de organizarea celor cincizeci de trilioane de celule din comunitate, pentru a face faţă ameninţării iminente.

Amintiţi-vă de mecanismul stimul-răspuns al membranei celulare – proteinele receptoare-efectoare; hipotalamusul şi glanda pituitară sunt echivalentele comportamentale ale acestora. Similar cu rolul unei proteine receptoare, hipotalamusul primeşte şi recunoaşte semnalele din mediu, iar funcţia pituitarei seamănă cu cea a proteinei efectoare, prin aceea că ea pune în acţiune organele corpului. Ca reacţie la ameninţările din mediul exterior, glanda pituitară transmite un semnal la glandele suprarenale, informându-le despre necesitatea de a coordona reacţia de «luptă sau fugi», a organismului.

Detaliile tehnice ale modului în care stimulii de stres angajează axa HPS urmează o suită simplă: ca reacţie la percepţiile de stres înregistrate în creier, hipotalamusul secretă un factor de eliberare a corticotropinei (CRF), care se deplasează la glanda pituitară. CRF activează celulele speciale care secretă hormonii din glanda pituitară, facându-le să elibereze hormoni adrenocorti-cotropici (ACTH) în sânge. Apoi, ACTH ajunge la glandele suprarenale, unde serveşte ca semnal pentru activarea secreţiei de hormoni suprarenali de «luptă sau fugi». Aceşti hormoni de stres coordonează funcţia organelor din corp şi ne dau marea putere fiziologică de a face faţă unui pericol, sau de a fugi de acesta.

Odată ce a sunat alarma suprarenalei, hormonii de stres eliberaţi în sânge produc contractarea vaselor de sânge ale tractului digestiv, obligând sângele aducător de energie să hrănească, în mod preferenţial, ţesuturile braţelor şi ale picioarelor, care ne permit să ne îndepărtăm de pericol. Inainte ca sângele să fie trimis către extremităţi, el este concentrat în organele viscerale. Redistribuirea sângelui din viscere la membre, în cazul reacţiei de tip «luptă sau fugi», duce la o inhibare a funcţiilor care au legătură cu creşterea; dacă nu sunt hrănite de sânge, organele viscerale nu pot să funcţioneze cum trebuie. Viscerele îşi încetează lucrarea de sprijinire a vieţii, prin digestie, absorbţie, excreţie şi alte funcţii care asigură creşterea celulelor şi producerea rezervelor de energie ale corpului.

Asfel reactia de stres inhiba procesele de crestere şi compromite supravieţuirea corpului, interferând cu procesul de generare a rezervelor de energie vitală.

Cel de al doilea sistem de protecţie al corpului este sistemul imunitar, care ne protejează de ameninţările ce iau naştere sub piele, cum sunt cele provocate de bacterii şi viruşi. Atunci când sistemul imunitar este mobilizat, acesta poate consuma o mare parte din rezerva de energie a corpului.

Ca să vă daţi seama câtă energie consumă sistemul imunitar, amintiţi-vă cât de slăbiţi sunteţi, atunci când vă luptaţi cu o infecţie – cum ar fi o gripă sau o răceală. Atunci când axa HPS mobilizează corpul într-o reacţie de «luptă sau fugi», hormonii suprarenalei reprimă direct acţiunea sistemului imunitar, pentru a conserva rezervele de energie. Practic, hormonii de stres sunt atât de eficienţi în a reduce funcţiile sistemului imunitar, încât doctorii îi administrează pacienţilor cu transplanturi, pentru ca sistemul lor imunitar să nu respingă ţesuturile străine.

De ce sistemul suprarenal opreşte sistemul imunitar? Imaginaţi-vă că vă aflaţi în cort, în savana africană, şi suferiţi de o infecţie bacteriană şi de o diaree gravă. Auziţi mârâitul ameninţător al unui leu, în apropierea cortului. Creierul trebuie să decidă care ameninţare este mai mare. Corpului vostru nu-i va fi de niciun folos să învingă bacteriile, dacă lăsaţi un leu să vă schilodească. Astfel că organismul opreşte lupta împotriva infecţiei, în favoarea mobilizării energiei pentru fuga necesară supravieţuirii unei întâlniri cu leul. Ca urmare, o consecinţă secundară a angajării axei HPS este aceea că această activare interferează cu capacitatea noastră de a învinge bolile.

Activarea axei HPS interferează şi cu capacitatea noastră de a gândi cu claritate. Prelucrarea informaţiei în partea anterioară a creierului, care este centrul raţiunii executive şi al logicii, este semnificativ mai lentă decât activitatea reflexă, controlată de creierul posterior. In caz de urgenţă, cu cât mai rapidă este prelucrarea informaţiei, cu atât mai mare este probabilitatea ca organismul să supravieţuiască. Hormonii de stres ai suprarenalelor produc o contracţie a vaselor de sânge din creierul anterior, reducând astfel capacitatea acestuia de funcţionare. în plus, hormonii reprimă activitatea în cortexul prefrontal al creierului, care este centrul acţiunii volitive conştiente şi al activităţii conştiente. In caz de urgenţă, fluxul vascular şi hormonii servesc pentru activarea creierului posterior – sursa reflexelor ce susţin viaţa, care controlează cel mai eficient comportamentele de tip «luptă sau fugi». Deşi pentru a îmbunătăţi şansele de supravieţuire este necesar ca semnalele de stres să reprime mintea conştientă, cu procesul ei mai lent de prelucrare a informaţiei, există un preţ pentru aceasta… şi anume, o conştienţă şi o inteligenţă reduse. [Takamat-su, et al, 2003; Arnsten şi Goldman-Rakic 1998; Golds-tein, et al, 1996]

Your email is never published or shared.