Jonathan Black – Savanti de renume intreaba: Este oare viata doar un vis?

Acest titlu a apărut în ziarul The Sunday Times în februarie 2005. In articol, Sir Martin Rees, astronom regal al Marii Britanii, declara: „în câteva decenii, computerele au evoluat de la stadiul în care erau capabile să simuleze doar tipare simple până la cel în care pot crea lumi virtuale detaliate. Dacă această tendinţă va continua, ne putem imagina ordinatoare apte să simuleze lumi chiar mai complicate decât cea în care credem noi că trăim. Acest lucru ridică o întrebare de natură filozofică: ar fi posibil ca noi înşine să ne aflăm într-o astfel de simulare, iar ceea ce credem noi că este universul să fie doar un soi de nişă a cerurilor? Dintr-un punct de vedere, am putea fi noi înşine creaţii în cadrul acelei simulări.”

Ideea generală este că oamenii de ştiinţă de prim rang din lumea întreagă sunt tot mai fascinaţi de extraordinarul grad de fineţe a detaliilor necesar pentru ca omenirea să apară şi să se dezvolte, iar acest aspect îi determină să se întrebe ce anume este real şi ce nu.

Pe lângă aceste evoluţii în plan ştiinţific, romanele şi filmele au reuşit într-o oarecare măsură să ne familiarizeze cu ideea că ceea ce considerăm în mod obişnuit realitate ar putea fi de fapt o „realitate virtuală”. Philip K. Dick, probabil primul scriitor care a introdus aceste noţiuni în cultura populară, era un bun cunoscător al înţelepciunii iniţiatice privind stările alterate de conştiinţă şi dimensiunile paralele. Romanul său Do Androids Dream of Electric Sheep? (Visează androizii oi electrice) a fost transpus pe peliculă cu titlul Blade Runner. Alte filme pe aceeaşi temă sunt Minoriţy Report (bazat tot pe un roman al lui Dick), Total Recall, The Truman Show şi Etemal Sunshine of the Spotless Mind. Dar cel mai răsunător succes a fost înregistrat de The Matrix.

In acest din urmă film, ticăloşi ameninţători supraveghează din umbră lumea virtuală pe care o numim realitate pentru a ne controla, urmărindu-şi astfel obiectivele imorale. In parte, aceasta este o reflectare corectă a învăţăturilor din cadrul societăţilor secrete şi ale aşa-numitelor şcoli ale misterelor. Deşi toate fiinţele care trăiesc în spatele vălului de iluzie fac parte din ierarhia emanaţiilor minţii cosmice, unele demonstrează o tulburătoare ambiguitate morală. Acestea sunt fiinţele pe care lumea antică le considera zei, spirite şi demoni.

Faptul că unii oameni de ştiinţă reîncep să acorde atenţie acestui mod străvechi de a percepe cosmosul este un semn încurajator. Deşi sensibilităţile moderne suportă cu greu metafizica, cu ceea ce ar putea părea abstracţiuni teoretice de înalt nivel îngrămădite unele peste altele, cosmologia lumii antice era, aşa cum ar recunoaşte orice istoric onest al ideilor, o magnifică maşinărie filozofică. Prin modul în care prezenta dimensiunile interconectate, în evoluţie, ciocnirea, transformarea şi întrepătrunderea marilor sisteme, prin amploarea, complexitatea şi extraordinara forţă explicativă, cosmologia antică rivalizează cu ştiinţa modernă.

Nu putem spune pur şi simplu că fizica a înlocuit metafizica, facând-o inutilă. Există o deosebire esenţială între aceste două sisteme, ele explicând lucruri diferite. Ştiinţa modernă detaliază modul în care universul a ajuns aşa cum este acum. Filozofia antică pe care o vom explora în această carte explică modul în care experienţa noastră privind universul a ajuns să fie aşa cum este acum. Pentru ştiinţă, marele miracol ce trebuie desluşit este universul fizic; pentru filozofia ezoterică, este conştiinţa umană.

Savanţii sunt fascinaţi de extraordinara serie de echilibre, de corelaţii între diverse seturi de factori, necesare pentru ca viaţa pe Pământ să devină posibilă. Ei discută în termeni de echilibre între rece şi cald, între uscăciune şi umiditate, despre distanţa exactă de la planeta noastră la Soare (nu mai mare, nici mai mică), despre o anumită etapă din evoluţia Soarelui (cu o temperatură anume, nu mai ridicată, nu mai scăzută). La un nivel fundamental, pentru ca materia să aibă coeziune, forţa gravitaţională şi electromagnetismul trebuie să aibă, ambele, o anumită valoare (fără a fi mai puternică sau mai slabă). Şi aşa mai departe.

Privind din punctul de vedere al filozofiei ezoterice, ne dăm seama că un set de asemenea extraordinar de echilibre a fost necesar pentru a face din conştiinţa noastră subiectivă ceea ce este ea azi — cu alte cuvinte, pentru a conferi experienţei noastre structura pe care o are.

Prin „echilibre” nu mă refer doar la o minte echilibrată în sensul obişnuit al cuvântului — caracterizată de emoţii sănătoase şi nu foarte puternice — ci la ceva mai profund, ceva esenţial. Spre exemplu, de ce anume este nevoie pentru a face posibil firul narativ interior, seria de istorii pe care le punem cap la cap pentru a ne forma simţul identităţii, senzaţia sinelui? Răspunsul este, desigur, memoria. Doar amintindu-mi ce am făcut ieri mă pot identifica pe mine însumi ca persoana care a făcut respectivele lucruri. Esenţial este faptul că pentru aceasta este necesar un anumit nivel al memoriei, nici mai mare, nici mai mic. Romancierul italian Italo Calvino, unul dintre numeroşii scriitori moderni care au urmat filozofia mistică a Antichităţii, exprimă această idee în mod direct „Memoria trebuie să fie suficient de puternică pentru a ne permite să acţionăm fără a uita ce anume voiam să facem, învăţăm fără a înceta să fim mereu aceeaşi persoană, dar trebuie să fie totodată suficient de slabă pentru a ne permite să ne deplasăm spre viitor.“

Alte echilibre sunt necesare deopotrivă pentru a putea gândi liber, pentru a întreţese gândurile în jurul acelui simţ central al sinelui. Trebuie să putem percepe lumea exterioară prin intermediul simţurilor, dar la fel de important este să nu fim copleşiţi de senzaţiile din mediu, care ar risca să ne ocupe întregul spaţiu mental — caz în care nu am mai putea gândi şi nu ne-am mai putea imagina. Faptul că acest echilibru există este cu adevărat extraordinar, aşa cum este şi, de pildă, faptul că Pământul nu este situat nici prea departe, nici prea aproape de Soare.

De asemenea, avem capacitatea de a ne deplasa punctul focal al conştiinţei în cadrul vieţii noastre interioare, aidoma cursorului pe ecranul unui computer. Drept rezultat, dispunem de libertatea de a alege la ce anume să ne gândim. Dacă nu ar exista acest echilibru perfect între ataşarea şi detaşarea de impulsurile interioare şi de percepţiile din lumea exterioară, dumneavoastră, în momentul de faţă, nu aţi avea libertatea de a vă desprinde atenţia de pagina pe care o citiţi şi de a vă gândi la cu totul altceva.

Şi astfel, dacă elementele şi condiţiile fundamentale ale conştiinţei umane nu ar fi caracterizate de acest excepţional set de echilibre şi corelaţii, noi nu am avea libertatea de a gândi şi a acţiona după bunul plac.

Iar în privinţa celor mai înalte culmi ale experienţei umane, ceea ce psihologul american Abraham Maslow a numit „experienţe de vârf”, sunt necesare echilibre şi mai fin reglate. Spre exemplu, în momente de răscruce ale vieţii, poate fi nevoie să luăm anumite decizii. Şi de această dată, dacă încercăm, folosindu-ne întreaga inteligenţă, să ne dăm seama ce anume e bine să facem cu propria viaţă, dacă ne avântăm în această încercare cu inima deschisă, dacă dovedim răbdare şi smerenie, putem discerne acţiunea corectă, pe care s-o urmăm. Şi odată ce am luat decizia cea dreaptă, pentru a o duce la bun sfârşit, acel curs corect al acţiunii va necesita probabil întreaga voinţă de care dispunem, întinsă în timp atât cât putem suporta. Or, exact asta înseamnă, la nivel fundamental, să experimentăm viaţa ca fiinţe umane.

Este greu de explicat această structură a conştiinţei care face posibile libertăţile amintite, oportunităţile de a alege să procedăm aşa cum trebuie, de a evolua şi a ne dezvolta devenind oameni buni — uneori chiar eroici — dacă nu am crede în providenţă — altfel spus, dacă nu am crede că aşa a fost scris să fie.

Prin urmare, conştiinţa umană este, din unele puncte de vedere, un miracol. In prezent, tindem să trecem acest lucru cu vederea, dar anticii erau tulburaţi de acest caracter miraculos. Aşa cum vom vedea, liderii lor intelectuali urmăreau subtilele schimbari ale conştiinţei umane cu aceeaşi atenţie cu care savanţii moderni cercetează mediului fizic. Pentru ei, istoria, cu întâmplările ei mitice şi supranaturale, era o poveste a modului în care a evoluat conştiinţa omenească.

Ştiinţa actuală încearcă să impună o imagine îngustă, reductivă, a conştiinţei, străduindu-se să ne convingă de caracterul ireal al elementelor — uneori persistente -pe care nu le poate explica. Din rândul acestora fac parte forţa misterioasă a rugăciunii, premoniţiile, senzaţia că eşti privit, telepatia, experienţele în afara corpului, coincidenţele şi alte fenomene pe care ştiinţa modernă le înghesuie într-un ungher obscur.

Şi, ceea ce este mult mai important, în această dispoziţie reductivă a sa, ştiinţa refuză să accepte ceea ce experienţa umană recunoaşte — respectiv, că viaţa are un sens. Unii savanţi neagă chiar şi faptul că merită sa ne întrebam daca viaţa are sau nu sens.

Vom vedea, pe parcursul istoriei de faţă, că mulţi dintre cei mai inteligenţi oameni care au trăit în această lume au devenit adepţi ai filozofiei ezoterice. De fapt, eu cred ca fiece om inteligent a încercat, la un moment dat în viaţă, să afle câte ceva despre ea. Este un impuls firesc al fiinţei umane acela de a se întreba dacă viaţa are vreun sens, iar filozofia ezoterică este cea mai bogată, cea mai profundă şi mai concentrată sumă de idei pe această temă. In consecinţă, înainte de a porni la drum cu istoria noastră, este vital să operăm încă o distincţie filozofică asupra frontului mai maleabil al gândirii ştiinţifice.

Uneori lucrurile o iau razna, iar viaţa pare lipsită de sens. Alteori însă, vieţile noastre lasă impresia că au o semnificaţie. Exisă situaţii, spre exemplu, când existenţa noastră pare că o ia pe un drum greşit: ratăm un examen, pierdem un loc de muncă sau încheiem o relaţie sentimentală. Apoi însă, ca urmare a acestei aparente turnuri greşite, ne găsim adevărata vocaţie ori sufletul pereche. Sau — un alt exemplu — cineva hotărăşte în ultimul moment să nu se îmbarce într-o cursă aeriană, iar apoi avionul se prăbuşeşte. Când se întâmplă asemenea lucruri, putem avea senzaţia că „cineva acolo sus“ are grijă de noi, că paşii ne sunt îndrumaţi. De asemenea, putem resimţi în mod acut caracterul fragil al vieţii — cât de uşor situaţia ar fi putut fi alta, dacă nu ar fi existat un impuls aproape imperceptibil, parcă venit din altă lume.

In mod similar, acea parte a noastră „cu picioarele pe pământ“, orientată spre abordarea ştiinţifica, poate considera o coincidenţă drept o corelare întâmplătoare a unor evenimente interconectate, insă uneori, în inima noastră, bănuim că totuşi coincidenţele nu sunt doar rodul întâmplării. Câteodată ni se pare că acea coincidenţă constituie o aluzie, una extrem de fină, la un înţeles ascuns, profund, dincolo de confuzia vieţii de zi cu zi.

Şi uneori constatăm că, atunci când orice speranţă pare a fi pierdută, dincolo de disperare se află cu adevărat fericirea, sau că în sânul urii se ascunde sămânţa iubirii. Din motive pe care le vom analiza mai târziu, fericirea este privită în prezent în strânsă conexiune cu dragostea de tip sexual, astfel că adesea atunci când ne îndrăgostim trăim mai pregnant senzaţia că „aşa a fost SCRIS să fie“.

Recent, oameni de ştiinţă de prim rang au fost citaţi în mod frecvent afirmând că ştiinţa se află pe punctul de a descoperi explicaţia — sau sensul — tuturor fenomenelor şi evenimentelor din viaţa şi din univers. Aceste declaraţii sunt făcute de obicei in relaţie cu „teoria sttingurilor”, o teorie, se spune, care va fi formulată cât de curând şi va include toate forţele din natură, combinând legile gravitaţiei cu fizica lumii cuantice. Atunci vom putea corela legile rezonabile ce guvernează obiectele perceptibile cu comportamentul mult diferit al fenomenelor de pe tărâmul subatomic. Odată ce această teorie va fi formulată, vom înţelege tot ce este de înţeles cu privire la structura, originile şi viitorul cosmosului. Astfel vom cunoaşte tot ce există fiindcă, susţin teoreticienii, altceva nu există.

Inainte de a afla secretele iniţiaţilor şi a le desluşi straniile convingeri referitoare la istorie, este important să stabilim clar distincţia între „semnificaţie” aşa cum este utilizat termenul în discuţiile referitoare la sensul vieţii şi „semnificaţie” aşa cum folosesc oamenii de ştiinţă cuvântul.

Un băiat stabileşte o întâlnire cu prietena lui, dar ea îl lasă baltă. Băiatul este furios şi îndurerat, vrea să înţeleagă situaţia tulburătoare în care a ajuns. Când reuşeşte să dea de ea, o asaltează cu întrebări: iar şi iar, DE CE?

.. .fiindcă am pierdut autobuzul, răspunde ea;

… fiindcă am plecat târziu de la serviciu;

…fiindcă am fost distrată şi n-am văzut cât e ceasul;

.. .fiindcă mă nemulţumeşte ceva.

Astfel că băiatul insistă şi insistă, până ce obţine ceea ce voia (oarecum):

…fiindcă nu vreau să te mai văd.

Atunci când întrebăm DE CE, chestiunea poate fi abordată în două moduri: ca în cazul primelor răspunsuri ale fetei, evazive, sensul fiind „CUM” — adică necesitând răspunsuri care să ofere o relatare de tip cauză şi efect, de atom care se ciocneşte cu un alt atom; sau, întrebarea DE CE poate fi abordată aşa cum ar fi vrut băiatul, ca o încercare de a identifica INTENŢIA.

In mod similar, atunci când ne punem întrebări, despre sensul vieţii şi al universului, nu vrem de fapt să ştim CUM au luat ele fiinţă, cum s-au reunit elementele şi condiţiile necesare pentru a se forma stelele, planetele, materia şi aşa mai departe. In realitate, ne interesează intenţia aflată la baza lor.

De aceea, marile întrebări de tip DE CE — DE CE viaţa? DE CE universul? — în calitatea lor de categorii filozofice elementare, nu pot fi elucidate de oamenii de ştiinţă, sau mai corect spus nu de aceştia în calitatea lor de exponenţi ai ştiinţei. Dacă întrebăm „DE CE suntem aici?” putem fi bombardaţi cu răspunsuri care — la fel ca răspunsurile fetei din exemplul prezentat — sunt perfect valide, corecte din punct de vedere gramatical, dar ne lasă un gust amar fiindcă nu lămuresc întrebarea aşa cum am dori-o în forul nostru interior. Adevărul este că fiecare dintre noi este animat de o dorinţă profundă, poate de nestins, ca aceste întrebări să-şi primească răspunsul la nivelul INTENŢIEI. Iar oamenii de ştiinţă care nu sesizează această deosebire, oricât de străluciţi ar fi în domeniul lor, sunt nişte nătângi când vine vorba despre filozofie.

In mod evident, putem alege să conferim unor părţi din viaţa noastră un ţel şi un sens anume. Dacă îmi place să joc fotbal, atunci un şut care trimite mingea în poartă reprezintă un ţel pentru mine. Dar viaţa întreagă, de la naştere până la moarte, nu poate avea un sens, o semnificaţie, fără o minte care să fi existat înaintea ei, pentru a-i da acea semnificaţie.

Acelaşi lucru poate fi spus şi despre univers. De aceea, atunci când îi auzim pe oamenii de ştiinţă vorbind despre univers ca fiind „minunat”, „plin de semnificaţii“ sau „misterios”, e bine să ne amintim că, probabil, folosesc aceşti termeni cu o anumită lipsă de onestitate intelectuală. Un univers de tip ateist poate fi semnificativ, minunat sau misterios doar într-un sens secundar, dezamăgitor, la fel cum un iluzionist este numit adesea „magician”. Iar atunci când vine vorba despre marile întrebări ale vieţii şi morţii, toate ecuaţiile ştiinţifice nu sunt altceva decât o modalitate mai dificilă şi mai complicată de a spune „Nu ştiu”.
In prezent suntem îndemnaţi să dăm uitării marile întrebări privind viaţa şi moartea. De ce suntem aici? Ce sens are viaţa? Asemenea chestiuni sunt lipsite de rost, ni se spune. Tot ce trebuie să facem este să le ignorăm şi să mergem mai departe. Şi astfel pierdem din vedere cât de uimitor este însuşi faptul de a fi viu.

Dacă informațiile găsite aici te-au ajutat, spune "mulțumesc" printr-o donație: