site
	stats

Rudolf Steiner – Stadii ale evolutiei terestre

Rudolf Steiner

Am trecut prin mai multe stadii ale evoluţiei terestre: la început Pământul mai era cuprins în masa Soarelui; într-un stadiu următor, nu mai era unit cu Soarele decât printr-o legătură slabă; în al treilea stadiu cele două corpuri s-au separat complet unul de altul. Doar în această din urmă perioadă Eul pătrunde cu adevărat în om şi apare înmulţirea sexuată; urmează apoi, în al patrulea rând, epoca atlantă şi, în sfârşit, epoca în care trăim, şi anume epoca de după Atlantida.

Atunci când pătrundem mai în profunzime în această structură a lumilor, ne dăm seama că toate evenimentele vizibile se datorează acţiunii unor entităţi spirituale. În vremea când Soarele şi Pământul alcătuiau un singur tot (vom reveni mai târziu asupra evoluţiei Lunii) globul acela era supus acţiunii armonizante a acestor fiinţe divine. Şi acestea trebuiau să fie foarte puternice pentru a putea ordona nişte forţe încă nediferenţiate.

Ce s-a întâmplat când Soarele s-a desprins? Fiinţele cele mai elevate şi acţiunile cele mai subtile s-au retras odată cu el şi de atunci înainte influenţează Pământul din exterior. Fiinţele care reprezintă viul propriu-zis, viaţa într-un continuu avânt, rămân în Soare; pe Pământ sunt aceia care, dacă ar fi lăsaţi de capul lor, n-ar putea să provoace decât distrugere, osificare, tenebre. În această a doua perioadă lumina şi întunericul cooperează.

În cel de al treilea stadiu se produce coborârea Eului în om. Începe timpul când un Eu conştient locuieşte în el. Omul resimte acest Eu conştient mai ales printr-o opoziţie, ajunge din ce în ce mai mult într-o stare când posedă două stări de conştienţă: una clară, o alta obscură. Prima îi vine de la Soare, a doua mai ales de la Pământ. Eul, principiu etern, oscilează între cele două stări: forma sa nepieritoare şi cea care se naşte şi moare. Dar entităţile care au fără întrerupere ceea ce omul nu poate avea decât cu intermitenţe se desprind din corpul Pământului. La început se detaşează entitatea care activează fecunditatea; ea va locui prioritar în Soare. Iar cea care dădea formei constanţă şi durată se îndepărtează împreună cu Luna. Soarele şi Luna se despart succesiv de Pământ.   

Odată cu Soarele pleacă toate fiinţele care ar fi provocat o viaţă accelerată pe Pământ, dacă ar fi rămas unite cu el; odată cu Luna se retrag forţele care dau o formă imuabilă şi care ar fi produs întărirea şi pietrificarea. Pământul se află între acestea două. Pe Pământ omul primeşte orientări alternative, unele provenind de la Soare şi altele de la Lună. Astfel cei care au fost odinioară însoţitorii omului se despart de el.

În cea de a patra perioadă mai sunt încă prezenţi dintre însoţitorii de odinioară aceia care s-au condensat până la un corp eteric divin şi s-au supus până la un punct unor slăbiciuni omeneşti. Acestea sunt divinităţile eterice, în compania cărora omul mai trăieşte încă în vremurile atlantilor. În epoca postatlanteană se pierde orice legătură, chiar şi cu aceşti zei, iar omul este aruncat pur şi simplu în lumea fizică; el nu mai poate trece pragul lumii spirituale.

Dar din acele vremuri străvechi a rămas o amintire a lumilor spirituale, şi legea repetiţiei, acţionând asupra omului, face să-i apară în suflet, sub forma cunoaşterii, ceea ce a simţit altădată sub forma vieţii. Odinioară a străbătut un număr de perioade în decursul cărora legături de diverse feluri l-au unit cu zeii în domeniul vieţii – aceste perioade se repetă şi acum pentru el, dar la nivelul cunoaşterii.

Marele potop atlantean a fost urmat de civilizaţia antică indiană în decursul căreia oamenii au retrăit în suflet şi în spirit timpul când Pământul şi Soarele erau încă la un loc. Divinitatea sublimă, care dirija atunci tot ceea ce exista, stăpânea pe acei oameni din primele timpuri postatlanteene; ei i-au dat un nume care a devenit în traditia lor Brahman, Totul-unul. Deci, în acea epocă era onorată o divinitate care a fost într-adevăr printre oameni, căci la începuturile evoluţiei terestre omul fusese un însotitor al lui Brahman, dar de această dată el îl resimiea prin cunoaştere, ca pe o sublimă abstracţiune.

În decursul civilizaţiei următoare, omul a ajuns să cunoască prin amintire timpul când Soarele şi toate forţele vieţii se despărţeau de forţele întunericului. Deci, în acea epocă omul a cunoscut o divinitate dublă, repetând astfel în cunoaşterea sa religioasă ceea ce existase odinioară în viaţă, şi această dualitate a fost fixată în opoziţia dintre Ormuzd şi Ahriman (zeul binelui şi zeul negaţiei) aşa cum a fost concepută de perşi.

Ajungem în epoca când s-a produs despărtirea de Soare şi de Lună, Soarele luând cu el forţele fecundante, iar Luna pe cele care dau formă – formă perisabilă pentru oameni, dar durabilă pentru zei. Omul a resimţit această diferenţă în opoziţia dintre forţele solare de odinioară şi cele care acţionau acum. El a resimţit aceste forţe solare în cele ale lui Osiris al egiptenilor. Osiris este forţa Soarelui aşa cum s-a exercitat ea în cel de al treilea stadiu al evoluţiei terestre şi cum apare în cultul lui Osiris din cea de a treia perioadă postatlanteană. Iar Isis este forţa Lunii înainte de a se despărţi complet de Pământ, înainte de diviziunea sexelor, atunci când ea acţionează încă printr-un mod de reproducere virginal. Luna este imaginea pietrificată a lui Isis care s-a refugiat în ea.

În cea de a patra perioadă, cea a civilizaţiei greco-latine, omul a retrăit prin politeismul său amintirea estompată a epocii Atlantidei şi a numeroşilor zei eterici care s-au manifestat atunci.

Iar noi, în cea de a cincea epocă de civilizaţie, nu avem de retrăit nimic în amintire. Să vă pătrundă bine în suflet această idee: noi nu trebuie să repetăm nimic, nici o amintire trecută. Căci noi am creat o epocă care merge spre viitor, pe când cele patru precedente au fost repetări ale trecutului. Epoca noastră nu trebuie să zămislească o înţelepciune antică, ci o înţelepciune nouă care să fie capabilă nu numai să revină în trecut, ci şi să acţioneze profetic, ca o Apocalipsă, privind în viitor.