Rudolf Steiner – Oracolele atlanteene. Lacasele de initiere postatlanteene. Botezul lui Ioan.

Am văzut ieri că omenirea avea mari conducători chiar şi în perioada de evoluţie pe care noi o numim atlanteeană, că această perioadă s-a desfăşurat într-o regiune pe care noi o numim vechea Atlantidă, situată între Europa şi Africa pe de o parte şi America de cealaltă parte. Și am mai văzut cum viaţa oamenilor de atunci se deosebea de a noastră mai ales în privinţa stării de conştienţă. Conştienţa de astăzi nu s-a dezvoltat decât treptat şi ea a pornit de la un fel de clarvedere crepusculară. Ştim şi că în perioada atlanteeană corpul omenesc era făcut dintr-o substanţă mult mai moale, mai plastică, decât cea de astăzi. Conştienţa clarvăzătoare ne mai spune că odinioară omul nu percepea obiectele exterioare cu contururile precise, precum le vedem noi astăzi. Atlantul percepea deja mineralele, plantele şi animalele, dar le vedea estompat. Aşa cum noi într-o seară de toamnă cu ceaţă deasă vedem luminile de pe stradă înconjurate de un halou multicolor, tot aşa omul vedea odinioară ca nişte contururi colorate în jurul obiectelor, „aure”, cum li se mai spune. Aceste aure erau indiciul fiinţelor spirituale care aparţineau lucrurilor. În anumite momente ale zilei perceperea acestor fiinţe spirituale era foarte confuză, dar în stările intermediare, adică atunci când omul trecea din starea de veghe în cea de somn, era foarte clară.

Pentru a lua un exemplu care ne va face să simţim mai viu ceea ce era conştienţa unui atlant, vom spune că el nu ar fi văzut un trandafir cu contururi atât de clare şi precise cum îl vedem noi astăzi. Lui i-ar fi apărut totul estompat, înconjurat de contururi colorate. Deja în timpul zilei obiectele nu îi erau clare; dar ele deveneau şi mai indistincte, până la dispariţia completă, în timpul fazelor intermediare dintre veghe şi somn. În schimb, omul percepea foarte clar ceea ce noi considerăm a fi spiritul trandafirului, sufletul trandafirului. La fel era cu toate obiectele care îl înconjurau.

Evoluţia a continuat iar obiectele exterioare au devenit tot mai clar conturate şi tot mai puţin clar conturată percepţia fiinţelor spirituale care corespundea acestora. În schimb, omul şi-a dezvoltat tot mai mult conştienţa de sine, a învăţat să se cunoască tot mai bine pe sine.

Am desemnat ieri momentul exact al evoluţiei în care a apărut sentimentul Eului. Acest lucru s-a petrecut puţin înainte de ultima treime a epocii atlanteene, când forma corpului eteric şi a corpului fizic au ajuns să se suprapună. Evident că şi instructorii omenirii îi învăţau atunci pe oameni cu totul altceva decât în zilele noastre. Odinioară între oameni nu exista acest fel de înţelegere pe care îl avem astăzi, în care se face apel la judecata celuilalt. Raporturile reciproce se bazau atunci pe o influenţă subconştientă, de la om la om. Exista atunci în special o sugestie, o influenţă subconştientă de la om la om, ce nu cerea decât puţină participare din partea celuilalt suflet, lucru pe care noi nu-l cunoaştem astăzi decât prin vestigii constatate peste tot şi rău înţelese. Dacă ne întoarcem în acele timpuri vechi ale Atlantidei vedem că pe atunci o imagine, un sentiment care se năştea în sufletul unui om, şi voinţa care se îndrepta către o anumită persoană exercitau imediat asupra acesteia o influenţă puternică. Influenţele erau puternice, dar şi voinţa de a le primi era la fel de puternică. Astăzi, din toate acestea nu au mai rămas decât unele urme.

Imaginaţi-vă că un om de odinioară ar fi trecut pe lângă un altul făcând anumite mişcări. Celălalt, care îl vedea, nu trebuia să fie decât puţin mai slab, s-ar fi simţit şi el împins să imite toate acele mişcări. Ne-a mai rămas din asta tendinţa ca atunci când vezi pe cineva căscând să vrei să caşti şi tu. Odinioară exista o legătură mult mai strânsă, mai apropiată de la om la om. Acest lucru se explică prin aceea că ei trăiau într-o cu totul altă atmosferă decât a noastră. Astăzi avem în jurul nostru un aer stăbătut de multă apă numai atunci când plouă. Odinioară aerul era în permanenţă saturat de vapori de apă. La începutul perioadei atlanteene omul era acut dintr-o substanţă la fel de moale ca cea a animalelor gelatinoase care trăiesc acum în mare şi pe care abia le distingi de apa care le înconjoară. Omul a căpătat abia treptat densitate. Noi mai ştim însă că el a fost expus la tot felul de influenţe, nu numai din partea fiinţelor spirituale suprioare, propriu-zis conducătoare, care locuiau pe Soare sau erau risipite pe diferite planete ale sistemului nostru solar, dar şi din partea spiritelor luciferice care îşi exercitau influenţa asupra corpului său astral. Am arătat şi în ce direcţie se manifesta această influenţă. Cei care trebuiau să fie călăuzele poporului atlanteean trebuiau să combată în propriul lor corp astral aceste influenţe luciferice. Dat fiind că pe atunci omul avea încă o conştienţă spirituală şi clarvăzătoare, el percepea şi toate influenţele spirituale care trăiau în el.

Un om care nu cunoaşte ştiinţa spiritului ar râde astăzi dacă i s-ar spune: În corpul tău astral există influenţe ale spiritelor luciferice. Desigur, el nu ştie că aceste fiinţe au o influenţă mult mai puternică decât bănuie el:

„Lumea nu-l bănuie pe diavol. Chiar când o ţine de guler.” 

Acest cuvânt din Faustul lui Goethe este foarte profund. Multe influenţe materialsite nu ar fi existat astăzi dacă oamenii ar fi ştiut că încă nu sunt eliberaţi de toate influenţele luciferice.

Pe atunci îndrumătorii spirituali şi discipolii lor erau foarte atenţi la tot ceea ce trezea pasiuni, impulsuri şi pofte care îl împingeau pe om mai adânc în lumea fizică decât ar fi fost normal pentru evoluţia sa în Univers. Cine voia să devină un conducător trebuia înainte de toate să cultive o cunoaştere de sine care discernea cu scrupulozitate tot ceea ce putea veni de la Lucifer. El trebuia să studieze atent aceste entităţi spirituale din corpul său astral. În acest fel le ţinea la distanţă şi putea să vadă celelalte entităţi, entităţile divin-spirituale superioare conducătoare, în primul rând cele care trecuseră de pe Pământ pe Soare sau pe alte planete. Și, în funcţie de provenienţa oamenilor, aceştia vedeau o regiune sau alta. Erau, de pildă, suflete omeneşti care veneau de pe Marte. Când ele se angajau în evoluţie şi combăteau în ele influenţele luciferice din corpul lor astral atingeau o treaptă înaltă de clarvedere, mai bună şi mai pură, şi vedeau entităţile spirituale superioare din împărăţia de unde ele însele au coborât, din împărăţia lui Marte. Sufletele care coborâseră de pe Saturn ajungeau să vadă entităţile din sfera saturniană, cele care veneau de pe Jupiter sau Venus vedeau entităţile de pe Jupiter sau de pe Venus. Fiecare om vedea împărăţia sa corespunzătoare.

Fiinţele umane cele mai elevate, cele care rezistaseră crizei lunare, au putut ajunge treptat să vadă nu numai fiinţele spirituale de pe Marte, Jupiter sau Venus, ci chiar pe cele din Soare. Prin faptul că cei care fuseseră iniţiaţi coborâseră de pe diverse planete, lor le-au devenit din nou vizibile, ca spiritualitate, lumile acestor planete. Poţi înţelege atunci că pe vechea Atlantidă existau anumite instituţii pentru cei coborâţi de pe Marte, de pildă, şi în care erau admişi să studieze misterele lui Marte doar dacă erau maturi pentru asta. Existau alte lăcaşuri pentru cei ce proveneau de pe Venus şi voiau să studieze misterele lui Venus. Dacă trebuie să folosim pentru aceste instituţii un cuvânt apărut mai târziu, cel de „oracol”, vom spune că pe Atlantida exista un oracol al lui Marte, unde se studiau misterele lui Marte, un oracol al lui Saturn, un oracol al lui Jupiter, unul al lui Venus etc. Cel mai elevat dintre oracole era oracolul solar, iar cel mai mare dintre iniţiaţi era iniţiatul suprem al oracolului solar.

Învăţătura care se dădea aici ţinea cont de firea impresionabilă a omului şi de faptul că acesta era sensibil la influenţele de natură voliţională care se exercitau asupra lui. Să încercăm să ne reprezentăm raportul învăţătorului faţă de elev. Să presupunem că ar fi existat învăţători spirituali care au primit iniţierea ca printr-un fel de har. Cum ajungeau să fie iniţiaţi elevii lor?

Aici trebuie să ne reprezentăm în primul rând că deja iniţiaţii exercitau, prin simpla lor apariţie, prin simpla lor prezenţă, o puternică influenţă asupra celor care erau predestinaţi să le fie discipoli. De îndată ce apărea un iniţiat, toţi cei care trebuiau să devină discipoli simţeau vibrând în sufletul lor nişte coarde ce le dădeau posibilitatea să urmeze un astfel de discipolat. Era vorba de nişte influenţe sustrase complet conştienţei obiectuale, conştienţei diurne, ce treceau de al om la om. Nu era nevoie ca învăţătura să fie dată ca astăzi. Relaţiile cu învăţătorul, tot ceea ce făcea el acţiona împreună cu facultatea de imitare a oamenilor. Multe lucruri treceau inconştient de la învăţător la elev. De aceea era foarte important ca cei care, datorită vieţii lor de până atunci, erau maturi să fie conduşi la început în locurile sacre şi să trăiască în preajma învăţătorului. Pregătirea lor – care dura foarte, foarte mult timp – se făcea numai prin urmărirea a ceea ce făceau învăţătorii, prin înrâurirea pe care ei o aveau asupra lor şi prin sentimentele pe care ei le trezeau. Venea apoi un moment în care între sufletul învăţătorului şi cel al discipolului se producea o atât de pefectă armonizare încât tot ceea ce deţinea învăţătorul ca secrete superioare se transmitea discipolului. Aşa era în timpurile de demult. Ce s-a întâmplat după aceea, când corpul eteric s-a unit în întregime cu corpul fizic?

Cu toate că în perioada atlanteeană se produsese deja suprapunerea completă a corpului eteric cu corpul fizic, legătura care le unea nu era încă foarte puternică şi era suficient un efort de voinţă din partea învăţătorului pentru a desprinde din nou corpul eteric. Desigur, faptul nu mai era posibil după ce fusese atins momentul în care tot ce trăia în maestru putea să fie transmis aproape de la sine discipolului; dar maestrul avea puterea de a desprinde uşor corpul eteric al elevului şi atunci acesta putea vedea tot ceea ce vedea învăţătorul. În cazul unei legături slabe între corpul eteric şi corpul fizic era, aşadar, posibil să se desprindă corpul eteric al discipolului, iar înţelepciunea, observaţia clarvăzătoare a maestrului să se transmită asupra discipolului.

Şi a venit apoi marea catastrofă, care a măturat continentul atlanteean. Cumplite furtuni în aer şi apă, cutremure puternice de pământ au schimbat treptat faţa Pământului. Europa, Asia şi Africa, care nu erau decât în mică măsură uscat, ca şi America, de altfel, au apărut atunci din apă. Atlantida a dispărut. Oamenii au emigrat către est şi către vest şi s-au format cele mai diverse colonii.

După această imensă catastrofă omenirea a progresat însă din nou. În raportul dintre corpul eteric şi corpul fizic al omului a intervenit din nou o schimbare. Coeziunea dintre acestea era mult mai mare. Acum nu mai era posibil ca, printr-un act de voinţă al maestrului, acesta să desprindă corpul eteric al discipolului şi să îi transmită cele observate de el. Trebuia deci ca iniţierea să ia o altă formă, care iată cum ar putea fi descrisă.

Învăţământul bazat în principal pe influenţa sufletească directă de la invăţător la discipol a făcut treptat loc unui învăţământ care se apropia de cel de astăzi. Cu cât epoca postatlanteeană avansează cu atât învățământul se aseamănă mai mult celui actual pe care îl cunoaştem. Dacă epoca atlanteeană avusese oracole, marii îndrumători ai omenirii înființează acum institute care conţineau în ele ecourile anticelor oracole atlanteene. În epoca postatlanteeană şi-au facut apariţia Misteriile, lăcaşurile de iniţiere. Aşa cum odinioară în oracole erau primiţi discipolii cei mai potriviţi, tot aşa sunt primiţi acum discipolii în Misterii. Deoarece acum nu se mai putea acţiona asupra discipolilor ca înainte, ei trebuiau să fie pregătiţi printr-o instruire severă.

Epoci la rând vom întâlni aceste Misterii în toate civilizaţiile şi în toate culturile. Fie că ne întoarcem la prima civilizaţie postatlanteeană, cea a Indiei antice, sau la civilizaţia lui Zarathustra, sau la cea a Egiptului, a Caldeei, pretutindeni veţi găsi faptul că discipolii sunt primiţi în Misterii, care erau un fel de lăcaş intermediar între biserică şi şcoală. Acolo ei primeau o disciplină severă, care îi învăta să gândească şi să simtă nu numai în conformitate cu ceea ce există în lumea senzorială, dar şi în raport cu ceea ce se petrece în lumea spirituală, invizibilă.

Ceea ce se învăța acolo putem descrie astăzi foarte exact: este, în mare parte, ceea ce noi cunoaştem astăzi drept antroposofie. Acesta era obiectul de studiu în acele Misterii, doar că el era adaptat mai mult moravurilor epocii şi reglementat într-un mod riguros; nu ca astăzi, când secretele lumilor superioare sunt împărtăşite relativ rapid şi într-un mod, cel puţin în parte, liber celor care sunt într-o oarecare măsură maturi pentru a le înțelege.

În acele timpuri învățământul era foarte strict reglementat. Pe prima treaptă, de pildă, erau predate doar anumite cunoştinţe, tot restul rămânând ascuns cu grijă. După ce discipolul digera în el aceste prime noţiuni, numai atunci i se comunicau învățăturile treptei superioare. Prin această pregătire, noţiunile, ideile, sentimentele şi senzaţiile care se raportau la lumea spirituală erau depuse în corpul său astral. Faptul îi permitea să combată într-o oarecare măsură influenţele lui Lucifer. Căci toate noţiunile ştiinţei spiritului care sunt împărtăşite se referă la lumile superioare, nu la lumea pentru care Lucifer vrea să suscite omului un interes, lumea senzorială. După ce primea această pregătire venea timpul în care discipolul era condus spre contemplarea independentă. El trebuia să contemple singur lumea spirituală. Pentru aceasta trebuia ca el să poată oglindi în corpul eteric tot ceea ce prelucrase în corpul său astral. Căci omul ajunge la contemplarea lumii spirituale doar dacă reuşeşte, printr-o anumită simţire şi trăire, să vieţuiască atât de puternic în sine ceea ce a fost depus prin studiu în corpul său astral, încât este influențat nu numai corpul astral, ci şi corpul eteric, mai dens. Când discipolul urma să se ridice de la studiu la contemplare, tot ceea ce el învățase trebuia să ducă la un rezultat. De aceea în timpul epocilor indiană, persană, egipteană şi greacă studiul se încheia cu un fel de act final care consta în următoarele:

Discipolul trecea din nou printr-o lungă pregătire, nu de studiu, ci de meditaţie, şi prin alte exerciţii destinate să dezvolte fermitatea interioară, calmul interior, liniştea interioară. Era pregătit ca prin corpul său astral să devină un cetăţean al lumilor spirituale. Şi, ca încheiere a acestei evoluţii, la momentul potrivit, era adâncit trei zile şi jumătate într-o stare comparabilă cu moartea. Dacă în timpurile atlanteene corpul eteric era atât de slab ancorat în corpul fizic încât putea fi foarte uşor separat, acum omul trebuia să fie adâncit într-un somn ca de moarte. El era pus fie într-o ladă de genul unui coşciug, fie era legat cu corzi pe o cruce sau ceva asemănător. Iar cel care făcea iniţierea sau hierofantele avea puterea de a acţiona asupra corpului astral şi îndeosebi a corpului eteric, pe care îl separa de corpul fizic în timpul acestor trei zile. Această stare se deosebea de cea a somnului. În somn, corpul astral şi Eul părăsesc corpurile fizic şi eteric, care rămân în pat. Acum însă, în acest act final al iniţierii corpul fizic rămânea singur, lungit în coşciug, iar corpul eteric era desprins în cea mai mare parte de corpul fizic – doar părţile inferioare rămâneau, părţile superioare erau detaşate –, respectivul ajungând într-o stare asemănătoare morţii. Tot cea ce fusese învăţat înainte prin meditaţie şi alte exerciţii se imprima acum, în această stare, în corpul eteric. În timpul acestor trei zile şi jumătate omul străbătea realmente lumile spirituale unde îşi au sediul entităţile superioare. La finalul acestei perioade de timp hierofantele îl chema înapoi, ceea ce înseamnă că el avea puterea să-l trezească. Cel în cauză aducea cu el amintirea lumii spirituale. De acum privirea sa se putea adânci în această lume şi putea să vestească semenilor care nu aveau încă maturitatea necesară realităţile lumii spirituale, pentru a le vedea şi ei.

Aşadar, în timpurile precreştine, vechii învăţători erau iniţiaţi în profunzimile tainelor misteriale sub conducerea hierofantelui timp de trei zile şi jumătate şi deveneau martorii vii ai faptului că există o viaţă spirituală şi că în spatele lumii fizice se află o lume spirituală căreia omul îi aparţine cu mădularele sale superioare şi în care el va trebui să intre.

Dar evoluţia a continuat. Ceea ce v-am descris acum ca fiind o iniţiere mai trăia însă cu intensitate în prima perioadă după catastrofa atlanteeană. Între timp legătura dintre corpul etric şi corpul fizic s-a întărit din ce în ce mai mult. Acest procedeu de iniţiere devenea tot mai periculos, căci oamenii se adaptaseră tot mai mult cu întreaga conştienţă la lumea senzorială, fizică. Acesta este de altminteri şi sensul evoluţiei umane, ca oamenii să se familiarizeze cu această lume fizică, iubind-o şi trăind în simpatie pentru ea. Faptul că oamenii dezvoltă această iubire pentru lumea fizică constituie un mare progres pentru omenire.

În primele timpuri postatlanteene oamenii aveau încă o amintire foarte vie a lumii spiritule. Ei îşi spuneau: Noi, ca ultime vlăstare, ne mai putem adânci privirea în lumea spirituală a străbunilor noştri. – Ei încă mai aveau o conştienţă confuză, crepusculară. Ei ştiau unde este adevărul lumii, unde este patria lor. Ceea ce ne înconjură în timpul conştienţei diurne – gândeau ei – este ca un văl care se aşază peste adevăr, care ne ascunde lumea spirituală, este maya sau iluzia. – A fost nevoie de timp pentru a ne obişnui cu ceea ce putem să vedem acum. Nu s-a putut înţelege uşor că conştienţa pentru vechea lume spirituală trebuia să se piardă. Aceasta este ceea ce caracterizează prima civilizaţie postatlanteeană. În acea vreme a fost cel mai uşor a-l conduce pe om în spiritual fiindcă el avea încă o înclinaţie vie către lumea spirituală. Fireşte, lucrurile nu puteau rămâne aşa, căci misiunea pământească a oamenilor este să îndrăgească forţele Pământului şi să cucerească planul fizic.

Dacă aţi putea privi civilizaţia din epoca Indiei antice aţi vedea acolo o culme a vieţii spirituale, un nivel spiritual extraordinar de înalt. Ceea ce primii învăţători propovăduiau atunci oamenilor nu poate fi înţeles de omul modern decât dacă el a trecut printr-un studiu al ştiinţei spiritului. Pentru oricare altul, învăţătura marilor sfinţi Rishi este lipsită de sens, pură nebunie, căci el nu poate concepe că sensul este ceea ce i se spune acolo despre tainele lumii spirituale. Din punctul lui de vedere, el are fără îndoială dreptate, căci fiecare are din punctul lui de vedere dreptate.

Concepţia spirituală era una formidabilă, dar pe atunci nu se punea problema mânuirii nici a celor mai simple aparate. Se trăia în modul cel mai primitiv. Pe atunci nu existau ştiinţele naturii sau ceea ce noi numim astfel. Tot ceea ce putea fi văzut pe plan fizic era considerat a fi maya, marea iluzie, iar realul şi adevărul erau găsite doar prin înălţarea spre Marea Fiinţă solară sau spre entităţi asemănătoare. Dar nu se putea rămâne aici. Oamenii trebuiau să înveţe treptat să iubească acest Pământ. Printre oamenii postatlanteeni trebuiau să apară unii animaţi de voinţa de a cuceri împărăţia pământească. Această cucerire începe în epoca lui Zarathustra. Trecerea de la India antică la Persia preistorică este un mare pas înainte. Pentru Zarathustra, lumea exterioară nu este numai maya sau iluzie. El arăta oamenilor că lumea fizică ce ne înconjoară este importantă, dar că în spatele ei stă spiritul. În timp ce, pentru hindus, floarea era maya, iar realitatea era spiritul din spatele ei, Zarathustra spunea: Această floare este ceva ce trebuie preţuit, fiindcă ea este o verigă din spiritul general al Universului. Materia se naşte din spirit. Și am remarcat deja că, pentru Zoroastru, Soarele fizic era scena unde acţionau entităţile spirituale. Iniţierea era însă grea. Pentru cei care nu voiau să audă de iniţiaţi, de faptul că există o lume spirituală, pentru aceia care voiau să privească ei înşişi în marea aură solară, era nevoie de o disciplină mai severă de iniţiere.

Întreaga viaţă a omului s-a schimbat şi ea treptat. În epoca următoare, cea a civilizaţiei egipteano-caldeene, oamenii au cucerit şi mai mult lumea fizică. Aici omul nu se mulţumeşte numai cu o cunoaştere spirituală, care cercetează ceea ce se află în spatele lumii fizice. El contemplă mersul astrelor, iar în poziţia şi în mişcările lor, în Universul exterior-vizibil el caută să recunoască o scriere a entităţilor divin-spirituale. Voinţa zeilor el o recunoaşte în caracterul scrierilor ce se lasă citite în raporturile dintre obiecte. El studiază obiectele în corelaţia care există între ele. În Egipt vedem apărând o geometrie care este aplicată la lucrurile exterioare. Prin aceasta omul cucereşte lumea exterioară.

Grecul face un pas mai departe pe acest drum. Aici există o alianţă între ceea ce resimte sufletul şi materia exterioară. Când statuia zeiţei Pallas Athena sau a lui Zeus stă în faţa noastră, aici se împărtăşeşte materiei ceva ce a fost trăit mai întâi în sufletul omenesc. Ceea ce omul a cucerit este imprimat în lumea senzorială.

Dar în aceeaşi măsură în care omul dobândeşte o putere mai mare în lumea senzorială şi începe să o iubească el se înstrăinează de lumea spirituală în timpul parcurs între moarte şi o nouă naştere. Când sufletul unui vechi hindus se desprindea de corp şi intra în lumea spirituală pentru a parcurge acolo evoluţia până la viaţa următoare, spiritualul era încă viu pentru el. Căci în timpul întregii sale vieţi pe Pământ el a tânjit, a năzuit către o lume spirituală şi toate sentimentele sale erau înflăcărate de povestirile pe care le auzise despre viaţa în lumile spirituale, dacă el însuşi nu era un iniţiat. La trecerea prin poarta morţii lumea spirituală stătea în faţa lui, să zicem aşa, luminoasă, clară. Însă pe măsură ce oamenii au îndrăgit lumea fizică, pe măsură ce au devenit mai iscusiţi pentru această lume, timpul scurs după moarte se întunecă tot mai mult. În epoca egiptepană acest proces a avansat atât de mult încât, printr-o conştienţă clarvăzătoare, putem constata că sufletul care se desprindea de corp pentru a intra în lumea spirituală se găsea învăluit în obscuritate şi întuneric, se simţea acolo singur şi despărţit de celelalte suflete; o senzaţie de frig punea stăpânire pe el în faţa acestei izolări. În ce îi priveşte pe greci, care au ştiut să introducă în civilizaţie o atât de mare frumuseţe exterioară, transformând Pământul în ceva cu totul deosebit, ei, pentru viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, resimţeau în modul cel mai intens frig, întuneric şi obscuritate. Nu este o legendă, ci corespunde purului adevăr faptul că un grec rafinat, dacă era întrebat cu privire la şederea în lumea de dincolo, îţi răspundea: Mai bine cerşetor pe Pământ decât rege în împărăţia umbrelor!

Astfel, putem spune că odată cu avansarea civilizaţiei omul se înstrăinează tot mai mult de lumea spirituală. Iniţiaţii care priveau în sferele superioare ale lumii spirituale erau din ce în ce mai rari, fiindcă procedura de iniţiere era din ce în ce mai periculoasă. Devenise extrem de periculos să rămâi trei zile şi jumătate într-o stare asemănătoare morţii şi să desprinzi corpul eteric fără ca prin aceasta să provoci moartea.

Atunci, pentru întreaga viaţă omenească intervine un impuls nou, despre care am vorbit în ultimele zile: impulsul christic. Spuneam atunci că Christos, Înaltul Spirit solar, s-a apropiat treptat de Pământ. Am văzut că în timpul lui Zarathustra mai putea fi găsit în Soare drept „Ahura Mazdao” şi că Moise deja îl contempla în rugul aprins şi în focul de pe Sinai. El cobora treptat în sfera pământească, unde urma să apară altfel. În primul rând, acest Spirit era preocupat ca oamenii să-L cunoască aici, pe acest Pământ.

Toate vechile iniţieri aveau la bază faptul că corpul eteric trebuia extras din corpul fizic. Acest lucru a rămas valabil şi în iniţierile postatlanteene, unde cel ce trebuia iniţiat era cufundat într-un somn asemănător morţii. Pentru conştienţa fizică, aceasta însemna o stare de inconştienţă. Prin aceasta omul intra sub stăpânirea unui alt Eu, cel al hierofantelui. El îşi părăsea cu totul corpul fizic, Eul său nemaiavând nicio influenţă asupra acestuia.

Ţelul principal al impulsului christic este însă ca omul să cunoască o evoluţie prin care Eul său să rămână în întregime în el însuşi, prin care să nu mai fie nevoie, pentru a ajunge în lumile superioare, să se cufunde într-o stare de conştienţă inferioară aceleia pe care o are Eul. Pentru aceasta a fost nevoie mai întâi ca Cineva să se sacrifice, să se ofere ca jertfă, pentru a primi într-un corp omenesc însuşi Spiritul lui Christos. Am arătat deja acest lucru, faptul că un iniţiat s-a pregătit de-a lungul a nenumărate încarnări pentru a fi capabil, la un anumit punct al evoluţiei sale, să îndepărteze Eul său personal şi să primească în sine Spiritul lui Christos. El este descris în Evanghelia după Ioan în scena Botezului în Iordan. Ce semnifică de fapt acest Botez?

După cum se ştie, botezul era destinat de către vestitorul, de înainte-mergătorul lui Christos, Ioan Botezătorul, celor pe care el i-a pregătit să îl primească într-un mod corespunzător pe Christos. Putem înţelege ce se spune în Evanghelia după Ioan despre Botezul în Iordan doar dacă avem în vedere că Ioan boteza pentru a-i pregăti într-un mod corespunzător pe oameni pentru Christos. Dacă vă reprezentaţi un botez din ziua de azi, care este doar o imitaţie a celui originar, nu veţi ajunge la această înţelegere. Botezul nu era o simplă stropire cu apă. La botez, neofitul era cufundat cu totul în apă, unde trebuia să rămână un timp mai lung sau mai scurt. Pentru a înţelege ce înseamnă asta, să lămurim mai întâi ceva din misterul fiinţei omeneşti.

Să ne aducem aminte că omul este alcătuit dintr-un corp fizic, un corp eteric, un corp astral şi un Eu. În starea de veghe, acestea sunt strâns legate între ele. În timpul somnului corpul fizic şi corpul eteric rămân lungite în pat, iar corpul astral şi Eul sunt afară. La moarte corpul fizic rămâne pe Pământ sub formă de cadavru, corpul eteric se desprinde şi, pentru un timp destul de scurt, continuă să fie unit cu corpul astral şi Eul. Pentru cei care au ascultat măcar câteva din conferinţele mele este clar că în acest moment are loc o trăire interioară cu totul aparte: omul are în faţă întreaga sa viaţă trecută ca într-un vast tablou; evenimentele vieţii stau unul lângă altul, ca într-o panoramă, în jurul omului. Corpul eteric este şi putătorul memoriei, iar în viaţa de pe Pământ numai corpul fizic îl împiedică să le aibă pe toate în faţa sa. După moarte, corpul fizic este depus; acum, în conştienţă poate să apară tot ceea ce omul a vieţuit în ultima sa viaţă. Aşa cum am mai spus deja, faptul poate surveni şi în cazurile de pericol de moarte, sau când omul trece printr-o spaimă mare sau un şoc. Este ceea ce ştim din povestirile celor care au fost gata să se înece sau să cadă într-o prăpastie şi care, dacă nu şi-au piedut conştienţa, au retrăit într-un mare tablou toată viaţa lor trecută. Ceea ce vieţuieşte omul în cazul unui astfel de pericol, când, de pildă, este pe punctul de a se îneca, vieţuiau toţi cei care erau botezaţi de Ioan Botezătorul. Botezul consta în aceea că omul rămânea sub apă destul timp pentru ca să-şi retrăiască viaţa sa de până atunci. Ceea ce retrăia astfel era vieţuit ca un tablou spiritual. În această stare excepţională li se arăta faptul că ceea ce vieţuise spiritul se lega oarecum de restul lumii spirituale; cel ce primise botezul de la Ioan Botezătorul ştia: Există o lume spirituală! Cu adevărat, ceea ce trăieşte în mine poate exista şi fără trup.După botez, omul era convins că există o lume căreia îi aparţine prin spirit. Ce făcea deci Ioan Botezătorul prin acest botez?

Până la acel moment oamenii ajunseseră să capete o atracţie tot mai puternică spre lumea fizică, o tendinţă tot mai mare în a crede că această lume fizică este adevărata realitate. Cei care veneau spre Ioan Botezătorul vieţuiseră însă propria lor viaţă ca ceva spiritual. În timp ce erau botezaţi, ei ştiau că sunt şi altceva decât sunt prin corpul lor fizic. Mintea oamenilor s-a metamorfozat treptat, în aşa fel încât a fost orientată către lumea fizică. Ioan provocase în cei pe care îi boteza conştienţa: Există o lume spirituală, şi eu aparţin cu o parte superioară din mine însumi acestei lumi spirituale. De aceea, nu trebuie decât să îmbrăcaţi în cuvinte foarte puţin schimbate discursurile lui Ioan şi veţi avea: Schimbaţi-vă felul de a gândi, care este îndreptat spre lumea fizică! Ei îşi schimbau felul de gândire dacă primeau botezul într-o dispoziţie cu adevărat justă. Ei ştiau atunci: În mine trăieşte ceva spiritual; Eul meu aparţine lumii spirituale. Omul dobândise această convingere în corpul fizic. Ceea ce avusese loc nu era o procedură specială, ca în iniţiere. El vieţuise aceasta în corpul fizic. De asemenea, prin modul de a fi receptată vechea revelaţie ce data încă de pe vrmea lu Moise şi prin felul în care ea se unea cu sufletele experienţa botezului lui Ioan căpăta şi un sens deosebit.

După botez, omul nu numai că avea conştienţa de a fi una cu lumea spirituală, ci el recunoaşte ce fel de lume spirituală cobora pe Pământ. Un astfel de om ştia că ceea ce i se revelase lui Moise drept „ehjeh asher ehjeh” în rugul aprins şi în focul de pe Sinai străbate întreg Pământul şi că prin cuvântul Iahve sau Iehova sau „ehjeh asher ehjeh” sau „Eu sunt eu sunt-ul” se denumeşte în mod corect această lume spirituală.Astfel, prin botezul lui Ioan, omul nu numai că ştia că este una cu lumea spirituală, ci şi că în această lume spirituală trăieşte Eu sunt-ul, din care el s-a născut după spirit.Aşa îi pregătea Ioan pe discipolii săi prin botez. Acesta era sentimentul pe care el îl trezea în ei. Fireşte, nu puteau fi decât foarte puţini cei care erau în stare să trăiască această experienţă la scufundarea în apă. Cei mai mulţi nu erau maturi pentru aşa ceva. Dar unii recunoşteau că Spiritul, care mai târziu a fost numit Christos, se apropia de Pământ.

Încercaţi să comparaţi ceea ce am spus acum cu cele spuse în conferinţa de ieri. Rezultatul acţiunii vechilor fiinţe spirituale era o iubire bazată pe legături de sânge, pe comunitate fizică. Dar spiritele luciferice au vrut să-l aşeze pe fiecare conform propriei personalităţi, conform propriei individualităţi. Lucifer a acţionat împreună cu fiinţele spirituale cele mai înalte. Treptat, legăturile de sânge au slăbit. Acest lucru îl puteţi urmări dumneavoastră înşivă în istorie. Uitaţi-vă ce amestec de popoare există în marele Imperiu roman. Faptul a fost posibil pentru că vechile legături de sânge slăbiseră şi fiecare, mai mult sau mai puţin, voia să se sprijine pe solul ferm al personalităţii sale. Dar prin aceasta oamenii au pierdut legătura cu lumea spirituală, au concrescut cu lumea fizică, au căpătat o atracţie pentru planul fizic. În măsura în care conştienţa de sine crescuse datorită acţiunii lui Lucifer, omul s-a legat de planul fizic iar viaţa sa dintre moarte şi o nouă naştere s-a pustiit. Atunci a avut loc acţiunea lui Ioan Botezătorul, care a pregătit pentru om ceva măreţ şi important; el a pregătit calea prin care omul să-şi poată păstra individualitatea şi, în ea fiind, să regăsească în timpul cufundării sub apă ceea ce vieţuise odinioară drept „zei” atunci când el însuşi trăia în apă, când vaporii de apă şi ceaţă mai umpleau atmosfera Pământului. Prin botez se repeta această experienţă în lumile divine. Deşi omul era un Eu, el a fost pregătit să fie condus din nou ca om spre om, să fie introdus din nou în iubire, dar de data aceasta o iubire spiritualizată.

Prin aceasta am caracterizat, dintr-o altă latură, nervul principal al evenimentului christic. Christos reprezintă forţa sprirituală a iubirii care a coborât pe Pământul nostru, forţa care astăzi încă nu este decât la inceputul activităţii sale. Dacă urmărim acest gând în lumina Evangheliilor după Ioan şi Luca vom vedea cum esenţa însăşi a impulsului christic este iubirea sprituală, cum, prin aceasta, diferitele „Euri” care s-au separat se vor apropia tot mai mult, însă prin ceea ce au ele mai intim în sufletele lor. La început oamenii nu au putut decât să presimtă ce a devenit Christos pentru lume. Chiar şi astăzi nu s-a ajuns prea departe în această direcţie fiindcă elementul de disociere, efectul acţiunii luciferice, este mereu prezent, iar principiul christic nu s-a exercitat decât de foarte puţină vreme. Deşi astăzi se caută să se realizeze o armonizare şi o unire în anumite domenii exterioare ale vieţii, totuşi pentru lucrurile cele mai intime, cele mai importante, oamenii nici nu bănuiesc încă ce ar putea fi această armonie, această consonanţă a sufletelor – decât poate cel mult prin intermediul gândirii, al intelectului, ceea ce înseamnă foarte puţin. Într-adevăr, creştinismul nu este decât la începutul său. El va pătrunde tot mai mult în suflete şi va înnobila tot mai mult Eul. Acest lucru îl remarcă tocmai popoarele mai tinere, care îşi dau seama că pentru a merge înainte trebuie să se unească cu forţa lui Christos, că trebuie să se pătrundă cu forţa lui Christos.

Un gânditor modern din Est, executor testamentar al marelui filosof rus Soloviov, a făcut afirmaţia: „Creştinismul este cel care trebuie să facă din noi un singur popor; altfel ne vom pierde Eul nostru şi, odată cu el, orice posibilitate de a deveni vreodată un popor!” Avem aici un cuvânt plin de forţă care pare să fie născut din interesul puternic nutrit faţă de creştinism. De aici mai vedem şi cât este de necesar ca creştinismul să pătrundă până în adâncurile sufletelor. Un exemplu, poate unul mult prea radical, ne va permite să înţelegem că, în ce priveşte latura cea mai intimă a vieţii sufleteşti, chiar şi cele mai mari şi mai nobile personalităţi sunt încă departe de ceea ce le va cuprinde cândva, atunci când creştinismul se va fi revărsat în gândurile cele mai profunde, în părerile şi sentimentele cele mai intime ale omului. Gândiţi-vă la Tolstoi şi la activitatea pe care el a desfaşurat-o în ultimele decenii, care, în felul ei, caută să dezvăluie sensul adevărat al creştinismului. Faţă de un asemenea gânditor trebuie să avem cel mai mare respect, cu atât mai mult aici, în Vest, unde pentru un anumit subiect se umplu biblioteci întregi cu tot felul de burzuluieli filosofice, să zicem aşa, acelaşi lucru fiind tratat magistral de un Tolstoi într-o singură carte – Despre viață. Există în opera lui Tolstoi pagini care cuprind, într-un mod poate elementar, mari adevăruri teosofice, la care filosoful occidental ajunge cu greu, despre care, cel puţin, el ar trebui să scrie o întreagă literatură, căci acolo s-au spus lucruri cu totul excepţionale. Putem spune că la Tolstoi simţi vibrând ceva ce s-ar putea numi impulsul christic. Studiaţi-i opera cu de-amănuntul şi veţi vedea că este plină de acest impuls. Luaţi-l acum pe marele său contemporan Soloviov, care este interesant pentru că el, pornind de la o vastă concepţie filosofică despre lume, s-a înălţat până la limitele de sus ale unei vieţi cu adevărat vizionare, prin care reuşeşte să îmbrăţişeze cu privirea, să zicem aşa, în mod profetic, apocaliptic, o întreagă epocă. Chiar dacă figurile sunt distorsionate, pentru că fundamentul nu este unul corect, el ajunge totuşi până la o contemplare vizionară a viitorului. El înfăţişează o astfel de perspectivă profetică pentru secolul al XX-lea. Şi dacă ne adâncim asupra ei, găsim acolo măreţie şi nobleţe, îndeosebi în ceea ce priveşte creştinismul. Dar el vorbeşte despre Tolstoi ca despre un duşman al creştinismului, ca despre Antichrist! Este deci posibil în ziua de azi ca doi oameni să fie convinşi că dau ce au mai bun epocii lor, că acţionează din ce au mai profund în sufletul lor şi cu toate astea să stea faţă în faţă fără să se înţeleagă, astfel încât unul este „Anti”-ul celuilalt! Nu chibzuim astăzi câtuşi de puţin că dacă trebuie ca în exterior să domnească armonia, să fie posibilă o viaţă scăldată în iubire trebuie ca impulsul lui Christos să pătrundă până în straturile cele mai profunde, astfel încât iubirea omenească să fie cu totul altceva decât este astăzi, chiar în cazul celor mai nobile spirite.

Impulsul, care mai întâi a fost propovăduit şi apoi a intrat în lume, este abia la începuturile sale şi va trebui să fie înţeles din ce în ce mai bine. Ce le lipseşte deci, chiar în zilele noastre, tututor celor care invocă creştinismul şi proclamă necesitatea sa, dar care nu reuşesc totuşi să-l facă prezent. Le trebuie antroposofia, ştiinţa spiritului – calea actuală de a-L înţelege pe Christos! Căci Christos este atât de mare încât fiecare epocă trebuie să găsească mijloace noi pentru a-L recunoaşte. Odinioară s-au folosit alte forme şi modalităţi ale tezaurului de înţelepciune. Astăzi este necesară antroposofia. Şi antroposofia va rămâne încă mult timp metoda prin care putem să Îl înţelegem pe Christos, căci ea se va dovedi ceva ce vivifică şi stimulează toate facultăţile de cunoaştere omeneşti. Omul se va întări şi va creşte treptat în ce priveşte înţelegerea lui Christos. Concepţia antoposofică nu este nici ea decât una trecătoare. De acest lucru şi de faptul că marile adevăruri pe care noi le-am exprimat în reprezentările trecătoare ale timpului nostru vor trebui îmbrăcate în viitor în reprezentări şi mai măreţe, de acest lucru noi suntem conştienţi.

Your email is never published or shared.