Rudolf Steiner – Mitul lui Osiris

Rudolf Steiner

Cum procedează cel care vrea să explice printr-o ipoteză fizică, materialistă, în ce mod s-a născut sistemul nostru solar din acea nebuloasă? Adesea în şcoli, pentru a ilustra această evoluţie, se recurge la următoarea experienţă: se dă drumul la o picătură de ulei într-un lichid cu aceeaşi densitate, căruia i se imprimă o mişcare de rotaţie cu ajutorul unui mecanism foarte simplu; se poate vedea cum bula de ulei se aplatizează şi din ea se desprind mici picături care formează tot atâtea globuleţe care continuă să se învârtă în jurul primei picături. Astfel se reconstituie în mic, prin rotaţie, un fel de sistem planetar.

Această experienţă are o forţă de sugestie foarte mare. Cum să nu-ţi închipui că acelaşi lucru s-a petrecut în Univers? Se poate literalmente vedea că prin rotaţie poate apărea un sistem de planete. Dar se uită un lucru, pe care adesea este foarte frumos să-l uităm, dar nu şi în acest caz: ne uităm pe noi înşine. Dacă n-ar învârti cineva axa care permite realizarea experienţei, sistemul planetar nu s-ar naşte. Este un caz frecvent pentru gândirea materialistă, care nu vede niciodată decât o jumătate a lucrurilor. Dacă am gândi riguros şi logic, am fi siliţi să admitem că există un uriaş care pune în mişcare în spaţiul universal axa de rotaţie. Bineînţeles că nu există un astfel de uriaş în spatiu, dar există altceva. Nebuloasa universală nu este formată numai din materie, ea este străbătută şi spiritualizată de acele entităţi despre care am vorbit; dorinţele şi aspiraţiile lor, de natură diferită, sunt cele care vor da materiei forme de viaţă de asemenea diferite. Şi din cauza lor se produc separări în funcţie de starea lor de maturitate şi de aceea, de exemplu, cele mai elevate dintre ele se desprind odată cu Soarele, în timp ce acelea care au nevoie de forţele şi de substanţele terestre rămân pe Pământ. În această masă primitivă, clocotitoare, toate entităţile spirituale sunt active şi organizează, prin desprinderi succesive, sistemul planetar pe care îl cunoaştem în zilele noastre.

Au existat şi unele entităţi care, de exemplu, nu au atins pe deplin scopul pe care şi-l propuneau Spiritele formei; ele erau rămase în urmă în evoluţie. Prea avansate pentru a locui pe Pământ, nu erau totuşi destul de înaintate pentru a se alătura elementelor solare subtile. Printre aceste entităţi predomină două categorii, a căror influenţă asupra Pământului o vom analiza. Căci dacă Spiritele formei care se realizaseră perfect îşi îndreaptă spre noi razele lor şi acţiunea lor diriguitoare prin lumina Soarelui, fiinţele care se află într-un stadiu intermediar influenţează de asemenea Pământul, dar dintr-o sferă mai putin înaltă, cu toate că este superioară celei omeneşti. Aceste fiinţe au asimilat substanţele care le erau necesare şi au făcut din ele corpuri cereşti intermediare între Soare şi Pământ, şi astfel au apărut între acestea planetele Venus şi Mercur. Tot astfel s-au desprins şi celelalte planete din sistemul nostru solar, datorită faptului că alte entităţi le-au creat pentru a constitui câmpul lor de acţiune.

Să mai evocăm o dată epoca în care Soarele tocmai se separase şi Pământul rămăsese cu toţi germenii care urmau să se dezvolte aici şi să dea naştere într-o zi omenirii actuale, care nu exista în acel timp decât într-un stadiu primar. Existau de asemenea germenii a ceea ce a devenit regnul animal şi regnul vegetal; acestea trecuseră deja prin încarnările anterioare ale Pământului, dar reapar sub formă de germeni. Să ne ocupăm în primul rând de om.

Atunci când Soarele era încă unit cu Pământul, forţe puternice care emanau de la sublimele entităţi solare exercitau asupra omului o acţiune care pornea din interiorul astrului. Omul era aşa cum îl lăsase evoluţia sa lunară; s-ar putea spune că ieşea din găoace şi nu era înzestrat, la început, decât cu un corp fizic, un corp eteric şi un corp astral. Corpul fizic nu era aşa dens ca cel actual, era mai spiritual, mai subtil. Cât despre Eu, acesta nu se formase încă. Dar atunci când Soarele, împreună cu Entităţile solare, au luminat Pământul din afară, pentru om condiţiile de pe Pământ s-au schimbat total. Gândiţi-vă într-adevăr că atât timp cât Pământul şi Soarele fuseseră unite înaltele entităţi solare fuseseră stânjenite în evolutia lor, ca şi în acţiunile lor diriguitoare, de către forţele grosiere ale Pământului. De îndată ce s-au eliberat, ele s-au putut mişca în voie şi au putut imprima o cu totul altă cadenţă evoluţiei, deoarece nu mai erau îngreunate de masa terestră. Deci ele s-au eliberat de Pământ şi prin aceasta au căpătat mai multă forţă pentru a exercita din afară o acţiune mai puternică asupra oamenilor. Iar aceştia, care se supuneau acelor spirite atunci când Pământul stânjenea încă acţiunile lor, au acceptat cu atât mai mult acţiunea lor când aceasta a devenit liberă şi puternică. Prin aceasta evoluţia omenirii s-a accelerat neînchipuit de mult şi viaţa oamenilor pe Pământ ar fi ajuns repede la capăt dacă n-ar fi intervenit altceva.

Unul dintre aceste spirite s-a despărţit împreună cu cetele sale din comunitatea entităţilor din care făcea parte şi a rămas unit cu Pământul. A fost însărcinat cu misiunea de a ţine în frâu şi de a potoli avântul formidabil produs de afluxul forţelor solare pentru ca Spiritele soarelui să nu mai fie singurele care să acţioneze. Dar dacă acest spirit desprins de celelalte ar fi rămas strâns legat de Pământ, dacă ar fi acţionat numai în sânul acestuia, întreaga planetă s-ar fi pietrificat, căci influenţa acestuia ar fi fost predominantă în mod excesiv. Ce s-a întâmplat? Ducând cu el substanţele şi forţele cele mai grosiere, acest spirit a părăsit Pământul. Prin acţiunea lui s-a format Luna actuală. Spiritul formei care a acceptat misiunea de a încetini şi a reţine avântul prea rapid al evoluţiei rămâne chiar şi acum unit cu Luna.

Evoluţia continuă. Pământul şi Luna se despart. Fiinţele pământene suferă în mod special influenţa a două forţe: cea care vine de la Soare şi cea care vine de la Lună. Sub acţiunea celei dintâi viaţa omului, abia începută, ar ajunge deja la capătul ei. El nu se poate dezvolta decât datorită faptului că forţele Soarelui şi cele ale Lunii se contracarează, echilibrându-se reciproc. Omul îşi are locul său pe Pământ şi primeşte din afară acţiunea spirituală a entităţilor care îi permit să înfăptuiască în acest loc evoluţia sa actuală.

Am văzut că omul este călăuzit de la o încarnare la alta de către îngeri, dar aceşti îngeri nu sunt independenţi în Univers; ei sunt conduşi de către Fiinţele superioare care locuiesc în Soare. Dacă ar acţiona numai spiritele solare, viaţa s-ar concentra într-o singură încarnare; lăsată numai sub acţiunea Lunii, viaţa nici măcar n-ar mai apărea. Astfel, viaţa noastră pământească nu este decât o colaborare; forţele lunare întăresc şi formează, în timp ce Soarele topeşte formele şi permite ca ceea ce este durabil să treacă prin reîncarnări. Din punct de vedere spiritual, toate au o misiune în Univers.

Să ne imaginăm, într-o lumină ceva mai concretă, ce s-a petrecut atunci pe Pământ. Ştim că omul nu a moştenit de pe vechea Lună decât corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral. Când Soarele s-a desprins din globul primar, corpul fizic nu ajunsese în punctul în care organele sale de simţ să poată percepe obiectele exterioare. Desigur acestea existau din epoca saturniană, dar nu erau dotate încă cu percepţii externe. Serviseră pe vechea Lună să producă imaginile pe care le zămislea omul. Imaginaţi-vă că în acele timpuri lunare un om se apropia de un altul; el nu putea percepe forma sa exterioară. Dar în el se forma un fel de imagine de vis şi după formele şi culorile acesteia el ştia că se află în faţa unui duşman şi că trebuie să fugă. Aceasta este o constienţă-imagine care stabileşte un raport real cu sufletul întregului mediu înconjurător. Conştienţa-obiect nu apare pe Pământ decât treptat; chiar atunci când Soarele devenise deja un astru independent, omul încă nu-l putea percepe, îl simţea numai, sub forma visurilor, ca o lumină interioară. El constata într-adevăr în spiritul şi în sufletul său influenţa binefăcătoare pe care o exercitau asupra lui Spiritele soarelui. O simţea strălucind în imaginile care populau aura sa. Dar aceasta nu are nici o legătură cu percepţia actuală. Vedem deci că a fost o vreme când puterile solare îşi revărsau lumina asupra omului, dar acesta nu percepea soarele exterior.

Luna s-a separat ceva mai târziu. Doar în momentul când ea s-a despărţit de Pământ omul a putut să capete o constienţă de sine sau cel putin aceasta a început să se schiţeze; atunci el a început să se perceapă ca fiinţă distinctă de mediul său. Până atunci el se simţea cuprins în sânul celorlalte fiinţe. De atunci încolo i-a fost posibil să perceapă lumea fizică care îl înconjoară, a început să se ivească conştiinţa Eului. Puteţi să vă daţi seama cu uşurinţă că facultatea de a vedea este strâns legată de conştienţa Eului; căci atât timp cât nu te poţi distinge pe tine însuţi faţă de mediul înconjurător, nu eşti un Eu. De aceea prima licărire de conştienţă a Eului coincide cu acel moment al evoluţiei când ochii omului se deschid spre lumea din afară şi când Luna se desprinde de Pământ. Înainte ca Luna să se fi separat de Pământ ea acţiona direct asupra forţelor de creştere prezente în fiecare om, de la naştere şi până la moarte, aşa cum o face şi acum, dar din exterior. Dar pentru ca existenţa omului să nu rămână mărginită numai între naştere şi moarte, era nevoie de aportul altor forţe provenite din Soare. Evoluţia pe Pământ a primit astfel acţiunea combinată a forţelor interioare ale Lunii şi a forţelor exterioare ale Soarelui. Încercaţi să vă imaginaţi acest lucru în mod cât mai expresiv şi precis.

În tot intervalul de timp cât, după ce Soarele părăsise Pământul, Luna rămăsese încă unită cu el, omul a perceput prin imagini interioare acţiunea forţelor solare; el a simţit efectul binefăcător al acestor forţe care se uneau pe Pământ cu cele ale Lunii, dându-i alcătuirea sa, dar niciodată n-a putut să le vadă. Dar iată că Luna s-a desprins. Atunci simţurile omului s-au deschis, dar prin acest fapt el a pierdut posibilitatea de a percepe spiritul şi sufletul forţelor solare. Gândiţi-vă la acel moment când dispare posibilitatea de a percepe spiritul sub formă de tablouri-imagini şi când începe să se ivească percepţia exterioară a Soarelui, simţul văzului. De fapt omul nu poate încă să vadă cu adevărat Soarele, căci Pământul este învăluit de o ceaţă deasă. Totuşi, faţă de clarviziunea sa nebuloasă de altădată, el are capacitatea de a reuşi treptat să vadă Soarele exterior prin atmosfera densă. Astfel, înaintând pe calea evoluţiei, omul a încetat să mai perceapă acţiunea binefăcătoare a Soarelui. Vechii egipteni păstrau amintirea acelei stări şi au numit forţele Soarelui, acele raze pure pe care omul le-a perceput odinioară prin clarviziunea sa înceţoşată, „Osiris“. Această percepere a lui Osiris a dispărut în vremea când aburii din atmosferă nu permiteau încă să fie văzut prin perceptie exterioară. Oamenilor li s-a părut că ce văzuseră ei înainte murise. „Osiris a fost ucis de duşmanul său Typhon“. Iar forţele care se desprinseseră ca să formeze Luna, acele forţe de creştere care stăpânesc omul între naştere şi moarte, căutau de atunci cu aviditate şi nostalgie pe anticul Osiris.

Încetul cu încetul, ceaţa s-a risipit. Desigur pentru aceasta a trebuit să se scurgă mult timp, până în miezul vremurilor atlanţilor. Omul a început să vadă cum apare Soarele, dar nu ca odinioară, când avea o stare de conştienţă comună cu Universul; razele de soare pătrundeau acum în ochii fiecărui individ. Şi astfel omul a văzut în Soare pe Osiris fragmentat, tăiat în bucăţi.

Aceasta este relatarea unui mare eveniment cosmic. Atunci când ne-am încarnat, în timpul Egiptului antic, noi am cunoscut acest eveniment ca o reminiscenţă. Marii preoti egipteni îl aveau sub ochi şi îl înveşmântau în imăgini mitice. Ei spuneau: „Atunci când Soarele şi Luna şi-au luat pentru prima oară locul în Univers, omul se găsea la mijloc, ţinut în echilibru între forţele solare şi cele lunare“. Înainte ca Luna să se separe, nu exista încă înmulţirea sexuată, ci numai o reproducere virginală. Forţele care guvernau Pământul au trecut din semnul Fecioarei, traversând Balanţa, simbolul echilibrului, până în semnul Scorpionului. De aceea marii preoti adăugau: „Atunci când Soarele s-a găsit în semnul Scorpionului, Pământul fiind în cel al Balantei, razele sale au pătruns ca nişte suliţi, străpungând organele de simţ aşa cum o face acul scorpionului (acul scorpionului semnifică intervenţia exterioară, care aduce un element nou faţă de vechiul mod de reproducere virginal) şi atunci a fost ucis Osiris“. Într-adevăr vedem cum apare în acel moment în omenire nostalgia forţei străvechi, căutarea acelei viziuni a lui Osiris.

Vedeţi că nu trebuie să căutăm doar un sens astronomic unui mit ca cel al lui Osiris, ci trebuie să vedem în el rezultatul unei viziuni clarvăzătoare exercitată de vechii preoti ai Egiptului. Ei au întrupat în acest mit tot ce ştiau despre evoluţia anterioară a Pământului şi a Omului. La baza tuturor acestor mituri se află evenimente care s-au petrecut în mod real în lumile spirituale. Pe un eveniment de acest fel se bazează şi mitul lui Osiris.

GA105_CF4_img

 

Your email is never published or shared.