site
	stats

Rudolf Steiner – Misterele initierilor. Trezirea prin intermediul lui Christos Iisus

La sfârşitul conferinţei noastre de ieri am ajuns la concluzia că impulsul lui Christos, după ce s-a manifestat o dată prin Iisus din Nazaret, s-a unit cu evoluţia Pământului. Atât de puternic este acum acest impuls încât astăzi el acţionează asupra omului aşa cum acţiona altădată acel mod de iniţiere, devenit tot mai periculos pentru viaţa omului, care consta în a desprinde corpul eteric de corpul fizic timp de trei zile şi jumătate.

Dumneavoastră trebuie să vă imaginaţi că de fapt o astfel de răsturnare în evoluţia omenească s-a putut impune doar încet şi treptat, că ea nu a putut apărea chiar de la început cu această intensitate şi putere. De aceea a fost necesar ca la învierea lui Lazăr să se facă un fel de tranziţie. Lazăr a stat timp de trei zile şi jumătate într-o stare asemănătoare morţii. Totuşi dumneavoastră trebuie să vă fie clar că această stare diferea de cea prin care trecuseră vechii iniţiaţi. Ea nu a fost provocată artificial de către cel care iniţia, ca odinioară când, prin procedee pe care nu îmi este îngăduit să le descriu aici, corpul eteric era extras din corpul fizic. În cazul lui Lazăr totul s-a petrecut – putem spune – într-un mod natural. Dumneavoastră ştiţi chiar din Evanghelie că Christos era dinainte în legătură cu Lazăr şi cele două surori, Marta şi Maria, căci acolo (11, 2) este spus: „Domnul îl iubea”, ceea ce înseamnă că Christos exercitase mult timp o influenţă adâncă şi puternică asupra lui Lazăr care, astfel, era pregătit şi matur pentru ce a urmat. În cazul lui Lazăr, la iniţiere nu a fost deci nevoie să se provoace artificial o stare de transă timp de trei zile şi jumătate; această stare s-a produs de la sine sub acţiunea puternică a impulsului lui Christos. Pentru lumea exterioară Lazăr era, ca să spunem aşa, ca şi mort, cu toate că în acest timp el a trecut prin ce era mai esenţial, astfel că numai actul final, trezirea, a fost făcută de către Christos. Cel care ştie ce s-a petrecut în acel moment mai recunoaşte un ecou al vechii iniţieri în cuvintele pe care le rosteşte Christos: „Lazăre, vino afară!”

Şi, aşa cum am văzut, Lazăr cel înviat era Ioan, sau mai bine spus autorul Evangheliei după Ioan, deci primul iniţiat în sensul creştin care a putut vesti lumii Evanghelia despre entitatea lui Christos.

Putem aşadar presupune că această Evanghelie după Ioan, pe care teologii din ziua de azi o analizează pur istoric, considerând-o pe nedrept a fi doar un imn liric, o operă cu totul subiectivă a acestui autor, ne lasă să pătrundem în tainele cele mai profunde ale impulsului christic. Actualmente, pentru teologii a căror gândire este puternic impregnată de materialism această Evanghelie este o piatră de încercare când ea este comparată cu celelalte Evanghelii aşa-zis sinoptice. Imaginea despre Christos pe care ei şi-o fac după primele trei Evanghelii flatează foarte mult orgoliul acestor erudiţi domni din zilele noastre. S-a acreditat chiar expresia – şi asta provenind chiar din mediile teologice – că am avea de-a face cu „omul simplu din Nazaret”. Şi se accentuează în mod repetat că imaginea despre Christos pe care o putem obţine este cea a unui om, poate omul cel mai nobil care ar fi trăit vreodată pe Pământ, dar nimic mai mult decât un om. Există chiar tendinţa de a simplifica într-atât lucrurile încât auzim spunând-se că au mai existat şi alţi oameni mari, Platon, Socrate etc…. Se acceptă, ce-i drept, că pot exista diferenţe de treaptă între aceştia.

Desigur, imaginea lui Christos pe care ne-o prezintă Evanghelia după Ioan este foarte diferită! De la început este spus aici că cel care a trăit trei ani în corpul lui Iisus din Nazaret a fost Logosul, Cuvântul din veci de veci, sau – după numele care de asemenea există pentru el – „înţelepciunea veşnic creatoare”. Epoca noastră nu poate înţelege cum un om la vârsta de 30 de ani este atât de matur încât este în stare să-şi sacrifice propriul Eu şi să primescă în el o altă entitate, o entitate de natură cel puţin supraumană: Christos, pe care Zoroastru L-a numit „Ahura Mazdao”. De aceea aceşti teologi moderni gândesc că autorul Evangheliei după Ioan n-a făcut decât să descrie într-un fel de imn liric poziţia lui faţă de Christos şi nimic altceva. Avem pe de o parte Evanghelia după Ioan şi pe de altă parte celelalte trei Evanghelii, însă dacă vrem să avem o imagine de mijloc despre Christos între aceste două imagini putem reţine şi scoate în evidenţă „omul simplu din Nazaret”, chiar prezentat într-o măreţie istorică. Acestor cercetători moderni le displace faptul că în Iisus din Nazaret trebuie să căutăm o entitate divină.

Din lectura Cronicii Akasha reiese că, la 30 de ani, cel pe care noi îl numim Iisus din Nazaret ajunsese, prin tot ceea ce a dobândit în încarnările anterioare, la o treaptă de maturitate atât de înaltă încât a putut să-şi sacrifice propriul Eu. Căci acest lucru s-a petrecut atunci când Iisus din Nazaret a fost botezat de către Ioan; el a putut lua hotărârea de a se desprinde ca Eu, ca al patrulea element al fiinţei umane, de corpul fizic, de corpul eteric şi de corpul astral. Ceea ce rămăsese acolo era o structură nobilă de învelişuri, un corp fizic, corp eteric şi corp astral nobil, impregnat de cel mai pur şi mai înalt evoluat Eu. Ea constituia un vas pur ce a putut primi, la Botezul lui Ioan, pe Christos, Logosul veşnic, înţelepciunea creatoare. Aşa ne spune Cronica Akasha şi asta regăsim şi noi, numai să vrem, în textul Evangheliei după Ioan.

N-ar trebui însă să abordăm ceea ce crede epoca noastră materialistă? Poate vă miră că am putut să spun despre teologi, deci despre unii care vorbesc despre spiritual, că ar fi materialişti. Dar nu este vorba despre ce crede unul sau ce studiază el, ci de cum studiază, indiferent de conţinut. Cine nu vrea să ştie nimic despre ce ne preocupă pe noi aici, cine nu vrea să ştie nimic despre lumea spirituală şi nu-l interesează decât ce există afară, în lumea materială, sub formă de documente şi aşa mai departe, şi doar prin ele îşi face o imagine despre lume, acela este un materialist. Contează mijloacele cu care se cercetează. Pe acestea noi trebuie însă să le discutăm.

Dacă citiţi Evangheliile veţi întâlni acolo o serie de contradicţii. De fapt, asupra chestiunilor principale ele coincid în mod izbitor, am spune, cu ceea ce noi putem descrie în esenţă din Cronica Akasha. Ele coincid îndeosebi în ce priveşte Botezul lui Ioan. Reiese din cele patru Evanghelii că autorii lor consideră a avea o importanţă capitală acest botez pentru Iisus din Nazaret. Ele concordă şi în ce priveşte episodul Răstignirii şi al Învierii. Or, acestea sunt tocmai evenimentele cele mai miraculoase din toate pentru gânditorii materialişti ai epocii noastre. Aici nu există deci contradicţii. Dar celelalte aparente contradicţii cum le vom explica?

Să luăm mai întâi două dintre Evanghelii, cea a lui Marcu şi cea a lui Ioan. Ele încep cu Botezul săvârşit de Ioan. Ele descriu numai ultimii trei ani ai activităţii lui Christos Iisus, deci numai ceea ce s-a petrecut după ce Spiritul lui Christos a luat în posesie învelişul triplu al lui Iisus din Nazaret, corpul său fizic, corpul eteric şi corpul astral. Avem apoi celelalte două Evanghelii, cea a lui Matei şi cea a lui Luca. Ele descriu într-o anumită măsură şi ceea ce a precedat, ceea ce ar fi, aşadar, în sensul nostru, istoria din Cronica Akasha a lui Iisus din Nazaret înainte ca el să se fi jertfit pentru Christos. Pentru cei care caută cu tot dinadinsul contradicţii, ei găsesc aici, chiar la început, că Matei dă o genealogie a strămoşilor care urcă până la Avraam, în timp ce Luca dă o descendenţă care urcă până la Adam şi de la Adam la tatăl lui Adam, Dumnezeu însuşi. O altă contradicţie care ar rezulta de aici ar fi aceea că Matei povesteşte cum vin să îl salute pe pruncul Iisus nou-născut toţi magii din Orient, conduşi de o stea, în timp ce Luca povesteşte despre viziunea păstorilor, despre adoraţia lor, apoi despre înfăţişarea la templu; Matei, în schimb, vorbeşte despre persecuţia lui Irod, fuga în Egipt şi întoarcerea la Nazaret. Acestea în special, şi încă multe altele, ar putea fi citate drept contradicţii. Putem explica acest şir de fapte studiind Cronica Akasha independent de Evanghelii.

Cronica Akasha ne spune că aproximativ în timpul precizat de Biblie – câţiva ani diferenţă nu contează – s-a născut Iisus din Nazaret, că în trupul lui Iisus din Nazaret a trăit o individualitate care atinsese deja în cursul încarnărilor precedente trepte foarte înalte de iniţiere şi dobândise facultatea de a privi adânc în lumea spirituală. Cronica Akasha ne mai învaţă şi altceva, iar eu nu voi insista prima dată decât în linii mari asupra celor ce ne spune ea. Cronica Akasha, care ne oferă singura relatare adevărată, ne spune că cel care a apărut în acest Iisus din Nazaret a parcurs în încarnările precedente cele mai variate iniţieri, în regiuni cât se poate de diferite. Ea ne trimite înapoi, într-o epocă în care purtătorul de mai târziu al numelui de Iisus din Nazaret a dobândit pentru prima dată în Persia antică o treaptă înaltă, importantă, de iniţiere, şi a avut o activitate semnificativă. Astfel Cronica Akasha ne arată cum această individualitate care a trăit în corpul lui Iisus din Nazaret acţionase deja şi în cadrul lumii spirituale a vechii Persii, că ea s-a putut înălţa cu contemplarea până la Soare, unde îl vedea pe Marele Spirit solar, pe care îl numea Ahura Mazdao.

Ceea ce trebuie să ne fie clar este că în corporalităţile acestei individualităţi care a trecut prin atâtea încarnări a pătruns Christos. Ce se întelege prin asta? – Nimic altceva decât că Christos s-a slujit de cele trei corpuri ale lui Iisus din Nazaret, de corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral, pentru acţiunea Sa pe Pământ. Or, dumneavoastră ştiţi că toate gândurile noastre, tot ce exprimăm prin cuvinte, tot ce simţim depinde de corpul nostru astral. El este purtătorul a toate. Timp de 30 de ani Iisus din Nazaret a trăit ca Eu în acest corp astral, căruia i-a împărtăşit tot ce vieţuise şi recepţionase în sine în cursul încarnărilor precedente. În ce fel trebuia deci acest corp astral să îi modeleze gândurile? Evident, în aşa fel încât să se muleze şi să se alipească individualităţii care locuise în ea timp de 30 de ani. Când în Persia antică Zoroastru îşi ridica privirile spre Soare şi vorbea de Ahura Mazdao, acest lucru s-a imprimat în corpul său astral. În acest corp astral cobora acum Christos. Nu era deci firesc ca Christos, atunci când avea nevoie să împărtăşească anumite gânduri şi să exprime anumite sentimente, fie ele aceleaşi, să le îmbrace în ceea ce-i oferea corpul astral? Căci dacă dumneavoastră purtaţi o haină gri lumea din jur vă va vedea îmbrăcat într-o haină gri! Christos a apărut în faţa lumii exterioare în corpul lui Iisus din Nazaret, în corpul său fizic, corpul său eteric şi corpul său astral, astfel încât gândurile şi sentimentele Sale au primit coloratura gândurilor şi sentimentelor care trăiau în corpul lui Iisus din Nazaret. Să nu ne mirăm atunci că în exprimările Sale auzim răsunând ecourile din vechea Persie şi că în Evanghelia după Ioan răsună multe din expresiile folosite în vechea iniţiere persană! Căci impulsul care trăia în Christos a trecut în discipol, în Lazăr cel înviat. Astfel, prin Ioan vorbeşte oarecum corpul astral al lui Iisus din Nazaret şi în Evanghelia sa întâlnim expresii utilizate de vechea iniţiere persană şi în modalitatea ei de formulare a gândurilor. Dar în Persia spiritele reunite în Soare nu erau denumite doar prin Ahura Mazdao. Pentru spiritele solare se folosea, într-un anumit sens, expresia „Vohumanu”, adică Cuvântul creator sau spiritul creator. Logosul, în sensul forţei creatoare, este folosit prima dată în iniţierea persană. Acest lucru ne apare chiar din primul verset al Evangheliei după Ioan. Multe alte lucruri din Evanghelia după Ioan le vom întelege dacă ştim că Christos însuşi vorbea prin corpul astral care, timp de 30 de ani, a slujit lui Iisus din Nazaret şi că această individulitate era reîncarnarea unui vechi iniţiat persan. Aş putea să vă arăt multe alte locuri din Evanghelia după Ioan şi veţi vedea cum totul devine inteligibil, cum această Evanghelie, cea mai profundă dintre toate, acolo unde ea se slujeşte de cuvinte ce ţineau de tainele iniţierii concordă cu modul de exprimare persan, aşa cum s-a transplantat el în vremurile ce au urmat.

Cum stăm însă cu celelalte Evanghelii? Pentru a înțelege aceasta să ne aducem aminte ce am menţionat puţin mai înainte.

Am auzit deja că existau entităţi spirituale înalte care la separarea Pământului de Soare şi-au mutat câmpul de acţiune pe Soare. Și am menţionat cu acest prilej faptul că forma astrală exterioară a acestor entităţi superioare care s-au ridicat pe Soare era, într-o oarecare măsură, contraimaginea anumitor forme animale de aici de pe Pământ. Forma spiritului-taur era contraimaginea spirituală a speciilor animale care încarnează în special ceea ce s-ar putea numi funcţiile de nutriţie şi de digestie. Deşi aceste copii pământeşti pot să pară încă ceva inferior, contraimaginea spirituală este desigur ceva elevat spiritual. Avem aşadar înalte entităţi spirituale care şi-au mutat scena de activitate pe Soare, unde apar ca spirite-taur, şi de acolo acţioneză în sfera Pământului. Avem, de asemenea, alte spirite înalte, spiritele-leu, care îşi au copia în acele naturi animale în care predomină organele inimii şi circulaţiei sangvine. Întâlnim apoi alte entităţi spirituale – spiritele-vultur – care sunt prototipurile naturii-vultur din lumea animală şi, în final, entităţile care unesc oarecum armonios celelalte naturi ca într-o mare sinteză, spiritele-om. Acestea din urmă erau atunci, dintr-un anumit punct de vedere, cele mai avansate.

Să ne întoarcem acum la vechea initiere. Ea îi dădea omului posibilitatea să contemple înaltele entităţi spirituale, mai evoluate decât omul, faţă către faţă. Dar, în funcţie de planetele din care au coborât oamenii, la un anumit moment al evoluţiei – Marte, Jupiter, Saturn, Venus –, şi iniţierea lor trebuia să fie diferită. De aceea, chiar şi în Atlantida au existat mai multe feluri de oracole. Unele îndreptau cu precădere privirea spirituală către spiritele pe care noi le-am caracteriza a fi spirite-vultur, în timp ce altele îndreptau privirea către spiritele-leu, spiritele-taur sau spiritele-om, în funcţie de natura proprie a celor pe care trebuiau să îi iniţieze. Această diversitate este una din particularităţile timpurilor atlanteene, iar ecouri ale acestui fapt au existat până de curând, în epoca noastră postatlanteeană. În Asia Mică şi în Egipt puteai, de pildă, să găseşti centre de Misterii în care iniţierea era făcută în aşa fel încât iniţiaţii vedeau înaltele entităţi spirituale sub forma spiritelor-taur sau a spiritelor-vultur.

Întreaga cultură exterioară este o emanaţie a acestor Misterii. Cei care în viziunea lor percepeau înaltele fiinte spirituale sub formă de leu şi-au făcut din corpul leului un fel de imagine a ceea ce contemplaseră. Numai că ei îşi spuneau: Aceste spirite iau parte la evoluţia omului, şi de aceea au dat corpului leului un cap de om. De aici derivă Sfinxul de mai târziu. Cei ce contemplaseră contraimaginile spirituale drept spirite-taur exprimau faptul prin aceea că în mărturia lor despre lumea spirituală au introdus cultul taurului, ceea ce mai târziu a condus la adorarea boului Apis în Egipt, iar în Persia la adorarea taurului Mithra. Căci ceremoniile pe care le găsim la diferite popoare provin din ritualurile de iniţiere.

Astfel, peste tot existau iniţiaţi, unii a căror privire spirituală era acordată în special pentru spiritele-taur, alţii înclinaţi mai mult pentru spiritele-vultur şi aşa mai departe. Într-un fel, am putea chiar indica diferenţa care există între diversele genuri de iniţiere. De pildă, cei care erau în aşa fel iniţiaţi încât entităţile spirituale le apăreau sub forma spiritelor-taur primeau în special o învățătură despre acele raporturi ale naturii umane ce ascund, să zicem aşa, tainele sistemului glandular, ale etericului. Ei erau, de asemenea, iniţiaţi în tot ceea ce în om este legat strâns de Pământ, îl ţintuieşte de Pământ. Iată la ce aveau acces cei ce erau iniţiaţi în misterele taurului.

Să încercăm să ne transpunem în, starea sufletească a unui iniţiat. Ei auziseră de la marii lor instructori că omul a coborât din înălțimile divine. Primii oameni care au coborât erau vlăstarele fiinţelor divin-spiritule. De aceea ei vedeau obârşia primului om în Dumnezeul-Tată al lui. Astfel, omul a coborât pe Pământ şi s-a perpetuat din formă pământească în formă pământească. Tot ceea ce era încătuşat de Pământ îi interesa cu precădere pe aceşti oameni, şi tot aşa ei se interesau de tot ce vieţuiau oamenii atunci când printre părinţii lor numărau şi entităţile divin-spirituale. – Iată ce îi interesa pe iniţiaţii-taur.

Cu totul altfel era pentru iniţiaţii-vultur. Ei contemplau fiinţe spiritule care aveau o atitudine cu totul aparte faţă de ceea ce este omul. Dar pentru a înțelege aceasta trebuie spuse măcar câteva cuvinte despre natura spirituală a păsării.

Animalele care, prin organismele lor inferioare, se află sub nivelul omului încarnează acele ființe care s-au durificat prea devreme, care n-au ştiut să păstreze substanţa corpului lor destul de suplă şi plastică până în momentul în care ar fi putut să îmbrace o formă umană. În natura de pasăre avem însă acele fiinte care nu au preluat funcţiile cele mai de jos, dar care au sărit dincolo de acest punct. Ele nu au coborât destul de jos, s-au menţinut iniţial într-o substanţă prea plastică, în timp ce celelalte animale trăiau în substanţe prea dense. Pe măsură ce evoluţia înainta, condiţiile exterioare le-au forţat să se durifice. Ele s-au solidificat într-un mod care corespunde unei naturi prea moi, unei naturi prea puţin coborâte pe Pământ. Aceasta exprimat foarte simplist şi popular, dar corespunzător adevărului. Aceste naturi-păsări au ca prototip acele fiinţe spirituale care, de asemenea, au depăşit în sus acest punct, care s-au menţinut într-o substanţă spirituală prea moale, şi de aceea au sărit peste punctul pe care ar fi trebuit să îl atingă la un moment dat al evoluţiei lor. Ele deviază în sus, în timp ce celelalte deviază în jos. Oarecum la mijloc se află spiritele-leu şi spiritele armonioase, spiritele-om, ce au ştiut să aştepte mometul potrivit.

Ne este astfel clar că cei care au primit ceva de la vechea iniţiere au recepţionat evenimentul christic. Anterior ei putuseră deja să privească în interiorul lumii spirituale, şi asta în conformitate cu modul lor specific de iniţiere. Cei care primiseră iniţierea-taur – respectiv iniţiaţii unei mari părţi a ţării Egiptului – ştiau că ridicându-şi privirea către lumile superioare văd înaltele entităţi spirituale sub forma contraimaginilor naturii-taur din om. Dar cei care primiseră impulsul lui Christos îşi spuneau: Nouă ne-a apărut acum, în adevărata Sa formă, Cel care este stăpân în lumea spirituală. Ceea ce noi am văzut odinioară, fiinţa spre care am tins de-a lungul treptelor noastre de iniţiere, a fost o prefigurare a lui Christos. Christos este Cel pe care trebuie să-L punem în centrul viziunilor noastre de odinioară. Dacă ne gândim la tot ce am văzut odinioară, la tot ceea ce ne-a deschis puţin câte puţin accesul la lumile spirituale, unde am fi ajuns dacă încă de pe atunci am fi fost la înălţimea corespunzătoare? La Christos! – Un iniţiat de acest fel ar fi descris accesul la lumea spirituală după iniţierea-taur. Apoi ar fi spus: Adevărul care se ascunde acolo este Christos. – Şi tot aşa ar fi vorbit un iniţiat în misterele leului sau ale vulturului.

Toate aceste şcoli de iniţiere aveau regulile lor foarte precise în ce priveşte accesul la lumea spirituală. Difereau numai ritualurile conform cărora se intra în lumea spirituală. În Asia Mică şi în Egipt existau Misterii de nuanţe foarte diferite; unele obişnuiau să-l aducă pe iniţiat la a contempla în final natura-taur; altele îi conducea spre contemplarea spiritelor-leu, şi aşa mai departe.

Să-i observăm acum din acest punct de vedere pe cei care, conform diferitelor feluri de iniţiere din acea vreme, s-au pregătit să simtă impulsul christic, să-L înţeleagă în mod corect pe Christos. Să luăm un iniţiat care a trecut prin toate acele trepte care l-au condus la contemplarea spiritului-om. El şi-ar fi spus: Mie mi-a apărut adevăratul stăpân al lumii spirituale; cel care a trăit în Iisus din Nazaret este Christos! Ce m-a condus aici? Iniţierea mea anterioară! – El cunoştea drumul care ducea la contemplarea spiritului-om. Asfel, el descrie ce trebuie să vieţuiască omul pentru a ajunge la iniţiere şi în special pentru a putea recunoaşte natura-Christos. El cunoscuse acea iniţiere practicată în Misteriile ce conduceau la contemplarea omului. De aceea şi spiritul marelui iniţiat care trăia în corpul lui Iisus din Nazaret i-a apărut în imagine în Misteriile frecventate de el; şi descrie chiar aşa cum vedea el această problemă. Este cazul descrierii din Evanghelia după Matei. O tradiţie mai veche spune un lucru cât se poate de îndreptăţit atunci când leagă numele autorului Evangheliei după Matei de unul din cele patru simboluri care vi se prezintă dumneavoastră aici la capitelurile coloanelor de pe partea dreaptă şi stângă, pe care noi îl desemnăm ca simbol al omului. O tradiţie mai veche pune în legătură numele autorului Evangheliei după Matei cu spiritul-om. Faptul provine din aceea că autorul Evangheliei după Matei a avut parte, să spunem aşa, în propria sa iniţiere de iniţierea în Misteriile omului. În timpurile în care au fost scrise Evangheliile nu se obişnuia încă să se scrie biografii, aşa cum se face astăzi. În acele timpuri oamenilor li se părea esenţial să spună că a existat un mare iniţiat care L-a primit pe Christos în el. Pentru ei, cel mai important lucru era să arate modul în care se ajunge la iniţiere şi etapele prin care treci pentru a deveni iniţiat. De aceea, ei lăsau deoparte evenimentele exterioare de zi cu zi, care li se par astăzi atât de importante biografilor.

Ce nu ar face un istoric de azi ca să obţină cât mai mult material documentar! Cândva „şvabul Vischer”, Friedrich Theodor Vischer, a folosit o imagine foarte bună ironizând modul în care se scriu astăzi biografiile. El spunea: Într-o zi un tânăr savant se apucă să scrie o teză de doctorat despre Goethe. Prima dată a început printr-o muncă pregătitoare, adunând tot ceea ce credea că îi poate folosi. Dar pentru că nu s-a mulţumit cu asta, a mers să scotocească toate podurile caselor din toate oraşele în care trăise Goethe, a scotocit peste tot, ba chiar şi prin restul camerelor. A răscolit praful de prin toate cotloanele, a răsturnat toate lăzile de gunoi rău mirositoare ca să găsească ce mai era de găsit şi ar fi putut să-i îmbogăţească teza: Raporturile care există între degerăturile doamnei Christiane von Goethe şi personajele mitologice – alegorice – simbolice din Faust, partea a II-a! Evident, totul este foarte îngroşat, dar faptul corespunde destul de bine mentalităţii biografilor contemporani. Autorii care vor să scrie despre Goethe îşi vâră nasul în toate gunoaiele posibile pentru a-şi scrie biografiile. Cuvântul discreţie le este necunoscut.

Evangheliştii care l-au descris în Evangheliile lor pe Iisus din Nazaret au înţeles să facă altfel acest lucru. Pentru ei, toate evenimentele exterioare dispar în faţa etapelor pe care le parcurge Iisus din Nazaret ca iniţiat. Asta descriu ei, dar şi aici fiecare în felul său propriu şi aşa cum a ştiut.

Descrierea pe care o face Matei este cea a unui iniţiat în Misteriile omului. Această iniţiere era apropiată de înţelepciunea egipteană.Acum putem înţelege şi cum a ajuns cel ce a scris Evanghelia după Luca la descrierea sa cu totul aparte. El era un iniţiat care în încarnările precedente a fost introdus în Misteriile spiritului-taur. El a putut descrie în ce consta o astfel de iniţiere. El a putut spune: Toate aceste etape au fost desigur parcurse de un mare iniţiat! Și el îl descrie în nuanţa sa. Acest evanghelist a fost unul din cei ce trăiseră anterior în special în sânul Misteriilor egiptene. Nu este deci de mirare că el face să apară mai ales trăsăturile care reflectă caracterul egiptean al iniţierii. Să privim puţin pe autorul Evangheliei după Luca prin prisma celor aflate acum. El îşi spunea: Acea individualitate care a trăit în corpul lui Iisus din Nazaret a fost un mare iniţiat. Eu însumi am învăţat prin Misteriile egiptene cum se ajunge la iniţierea-taur. Eu o ştiu. – Acest tip de iniţiere îi era extrem de actual. El îşi spunea: Acest Iisus din Nazaret care a devenit un atât de mare iniţiat a trecut în încarnările anterioare, în afara multor altor iniţieri, şi printr-o iniţiere egipteană. – Aşadar în Iisus din Nazaret avem un iniţiat care a trecut prin iniţierea egipteană. Fireşte, şi ceilalţi evanghelişti ştiau acest lucru, dar nu dădeau prea mare importanţă acestui fapt pentru că ei nu cunoşteau foarte bine iniţierea dinspre această latură. De aceea pe ei nu i-a impresionat în mod special nimic în persoana lui Iisus din Nazaret.

În primele conferinţe v-am explicat că atunci când un om a trecut printr-o iniţiere în el se produce ceva deosebit când se reîncarnează. Atunci se petrec anumite evenimente bine precizate, care reproduc exterior cele prin care a trecut înainte. Să presupunem că un om a trecut printr-o iniţiere în vechea Irlandă. Acum, printr-un eveniment exterior al vieţii sale, el ar trebui să-şi aducă aminte de această iniţiere irlandeză. De pildă, o întâmplare exterioară îl obligă să facă o călătorie în Irlanda. Faptul că trebuie să facă o călătorie tocmai în Irlanda îl frapează pe cel care cunoaşte mai exact iniţierea irlandeză. Cine nu o cunoaşte nu o va considera atât de importantă.

Individualitatea care a trăit în Iisus din Nazaret fusese iniţiată şi în Misteriile egiptene. De aici şi plecarea în Egipt. Pe cine ar fi trebuit deci să frapeze cel mai mult această „fugă în Egipt”? Fireşte, pe cel care o cunoştea din poprie experienţă. De aceea şi descrie această călătorie aparte, fiincă el ştie ce semnifică asta. Ea este descrisă în Evanghelia după Matei pentru că autorul ştia din propria sa iniţiere ce însemna pentru mulţi iniţiaţi o călătorie în Egipt. Şi dacă dumneavoastră ştiţi acum că autorul Evangheliei după Luca este un om care cunoştea în mod deosebit iniţierea egipteană, care făcea trimitere la cultul taurului, veţi înţelege că nu este ceva întâmplător dacă o veche tradiţie aşază simbolul taurului alături de cel care a scris Evanghelia după Luca. Din motive bine întemeiate – pe care nu am timp să vi le enumăr aici – el nu face nicio descriere a călătoriei în Egipt. El indică însă unele procese tipice, a căror valoare numai un om care cunoştea îndeaproape iniţierea egipteană putea să o aprecieze. Autorul Evangheliei după Matei indica relaţia lui Iisus din Nazaret cu Egiptul mai mult exterior, prin călătoria în Egipt. Autorul Evangheliei după Luca priveşte întregul ansambu de procese pe care îl descrie în spiritul dat de o iniţiere egipteană.

Să luăm acum pe autorul Evangheliei după Marcu. El lasă la o parte istoria premergătoare şi descrie în special activitatea lui Christos în corpul lui Iisus din Nazaret vreme de trei ani. Sub acest aspect Evanghelia după Marcu coincide întru totul cu Evanghelia după Ioan. Autorul Evangheliei după Marcu a trecut printr-o iniţiere care seamănă foarte mult cu cele din Asia Mică, şi chiar cu cele greceşti, dacă putem spune aşa, iniţierile păgâne euro-asiatice, care pe atunci erau cele mai moderne. Toate aceste iniţieri se reflectă în lumea exterioară, în sensul că cel care era o înaltă personalitate, care fusese într-un anumit fel iniţiat, nu îşi datora obârşia unei întâmplări naturale, ci uneia supranaturale. Aduceţi-vă aminte că discipolii lui Platon, care voiau cu adevărat să îl înţeleagă pe maestrul lor în realitatea sa, nu erau interesaţi să ştie cine fusese tatăl după trup al lui Platon. Pentru ei mai importantă decât orice era radierea spiritului lui Platon. De aceea ei îşi spuneau: Sufletul care a trăit în acest Platon, acest Platon este pentru noi născut dintr-o fiinţă spirituală înaltă, cu care fecundează omenescul de jos. Şi ei atribuiau naşterea lui Platon, a celui care avea importanţă pentru ei, a lui Platon cel trezit, zeului Apollo. Platon era pentru ei fiul lui Apollo. Şi era chiar uzanţa, în aceste Misterii, să nu te ocupi de viaţa care precede iniţierea, ci să te interesezi doar de momentul în care respectivul a devenit, după o expresie atât de frecventă în Evanghelii, un fiu al zeilor, un fiu al lui Dumnezeu. Aşa l-au descris admiratorii şi discipolii săi cei mai evoluaţi. Platon, un fiu al lui Dumnezeu!

Trebuie să lămurim aici ce importanţă avea o astfel de descriere a acestor fii de zei pe Pământ pentru viaţa umană. Exact în a patra epocă de civilizaţie oamenii s-au adaptat cel mai mult la lumea fizic-senzorială, au început să iubească Pământul. Ei îi iubeau pe zeii Antichităţii tocmai pentru că aceştia le arătau că fiii de vază ai Pământului sunt fiii zeilor. Tot ce se preumblă pe Pământ trebuie înfăţişat în acest mod.

Unul dintre aceşti fii a fost autorul Evangheliei după Marcu. De aceea descrirea sa începe doar din momentul Botezului lui Ioan. Iniţierea pe care a primit-o acest evanghelist îl face să cunoască lumea spirituală sub imaginea spiritului-leu. De aceea o veche tradiţie atribuie autorului Evangheliei după Marcu simbolul leului. Şi acum să ne întoarcem la ceea ce am discutat azi, la Evanghelia după Ioan.

Spuneam: Cel care a scris Evanghelia după Ioan a fost iniţiat de Christos însuşi. De aceea el a putut da ceva care conţine, ca să spunem aşa, un germene pentru acţiunea impulsului christic nu numai în prezent ci şi în timpurile cele mai îndepărtate. El propovăduieşte ceva ce va avea valabilitate în viitorul cel mai îndepărtat. El este unul dintre iniţiaţii-vultur care s-a ridicat deasupra dezvoltării normale. Normalul pentru acea epocă îl dă evanghelistul Marcu. Ceea ce trece dincolo de această epocă, ceea ce ne arată cum va acţiona Christos în viitorul cel mai îndepărtat, tot ceea ce planează deasupra a ceea ce ne ţintuieşte de Pământ întâlnim la Ioan. De aceea tradiţia leagă numele lui Ioan evanghelistul de simbolul vulturului.

După cum vedeţi, această veche tradiţie care îi aşază pe evanghelişti, pe fiecare, alături de ceea ce constituie, să zicem aşa, natura iniţierii lui nu se bazează pe o pură fantezie, ci s-a născut din cele mai adânci temeiuri ale evoluţiei creştine. Trebuie să intrăm adânc în aceste lucruri pentru a înţelege că evenimentele cele mai importante, cele mai proeminente din viaţa lui Christos sunt zugrăvite în acelaşi fel de către cei patru evanghelişti, dar că fiecare dintre ei îl înfaţişează pe Christos Iisus aşa cum l-a înţeles el, după specificiul iniţierii sale. Este ceea ce am schiţat deja în cartea mea Creştinismul ca fapt mistic, dar aşa cum o poţi face pentru un public nepregătit, căci ea a fost scrisă la începutul dezvoltării noastre spiritual-ştiinţifice. Acolo a trebuit să ţin cont de lipsa de înţelegere a epocii noastre faţă de ce înseamnă cu adevărat faptele oculte.

Vedem astfel cum Christos este luminat dinspre patru laturi de către evanghelişti. Desigur, după puternicul impuls pe care El l-a dat, vă puteţi da seama că Christos are multe laturi. Am spus însă întotdeauna că toate Evangheliile afirmă acelaşi lucru: entitatea lui Christos însuşi a coborât din înălţimile spirituale în momentul Botezului, a locuit în corpul lui Iisus din Nazaret, a trecut prin moartea pe cruce şi apoi a învins moartea. Vom poposi ceva mai mult asupra acestui mister al morţii pe cruce. Să ne întrebăm mai întâi ce înseamnă pentru această entitate christică moartea pe cruce. Ceea ce caracterizează acest fapt este că el şterge orice deosebire între viaţa de dinainte şi cea de după moarte. Esenţialul în această moarte a lui Christos este faptul că după moarte El nu se schimbă, ci rămâne acelaşi, că El a fost Unul care dovedeşte zădărnicia morţii. Astfel, cei care au putut recunoaşte natura acestei morţi a lui Christos au continuat să se refere la Christos Cel viu.

Ce s-a petrecut deci, din acest punct de vedere, pe drumul Damascului, când cel care era Saul devine un Paul, Pavel? Pavel ştiuse dinainte că spiritul pe care mai întâi Zoroastru îl contemplase în Soare, pe care apoi Moise l-a văzut deja în rugul aprins şi în focul de pe Sinai, se apropia de Pământ, trebuia să vină să locuiască într-un corp omenesc. Un lucru însă nu putea înţelege Pavel, întrucât el era încă Saul, şi anume faptul că acest om, purtător al lui Christos, trebuia să sufere moartea dezonorantă pe cruce! Dacă Christos ar fi venit, el nu şi-L putea imagina decât triumfând şi rămânând, odată venit pe Pământ, în tot ceea ce are Pământul. El nu-şi putea imagina că Cel ce atârna pe cruce putea fi purtătorul lui Christos. Aceasta este ideea fundamentală în concepţia lui Saul, înainte ca el să fi devenit Pavel. Moartea pe cruce, moartea infamantă pe cruce şi ceea ce era legat de aceasta l-au împiedicat iniţial pe Pavel să recunoască faptul că Christos, într-adevăr, chiar venise pe Pământ. Ce a putut interveni? Trebuia să se întâmple ceva pentru ca la un moment dat el să se convingă că individualitatea care stătea atârnată pe cruce în corpul lui Iisus din Nazaret era Christos; Christos coborâse pe Pământ! Prin evenimentul Damascului Pavel devine clarvăzător. Atunci el s-a putut convinge.

După evenimentul de pe Golgota, lumea spirituală nu i se mai părea privirii clarvăzătoare aceeaşi ca înainte. Mai înainte, Christos putea fi găsit în lumile spirituale. După acest eveniment Christos putea fi văzut în aura Pământului. Înainte El nu putea fi găsit acolo. Aceasta este marea diferenţă. Şi Saul îşi spunea: Prin clarvedere, eu pot să mă conving că în Cel care a fost atârnat pe cruce şi care a trăit sub numele de Iisus din Nazaret era Christos, care acum se află în aura Pămâtului.Şi el vede în aura Pământului ceea ce văzuse şi Zoroastru ca Ahura Mazdao pe Soare. Atunci el a ştiut că cel care fusese răstignit a îniat. De aceea el a putut spune atunci: Christos a înviat. El mi-a apărut aşa cum i-a apărut lui Chefa, celorlalţi fraţi şi celor 500 în acelaşi timp! Şi de atunci el a devenit apostolul lui Christos Cel viu, pentru care moartea nu are aceeaşi semnificaţie ca pentru ceilalţi oameni.

Când ştii ceva despre aceste lucruri şi auzi punându-se la îndoială moartea lui Christos pe cruce, moartea înţeleasă sub această formă, eşti de acord cu autorul lucrării Creştinismul originar în care se găsesc detaliile istorice cele mai precise şi care alcătuiesc o bază solidă pentru ceea ce tocmai am spus. Autorul – un alt şvab, Gfrörer – insistă pe drept asupra Răstignirii. Şi într-un anumit sens putem fi de acord cu el atunci când spune, în felul lui oarecum sarcastic, că pe acela care l-ar contrazice în această chestiune l-ar privi drept în faţă şi l-ar întreba dacă nu cumva sub pălăria lui ceva nu este în regulă.

Moartea pe cruce este cheia de boltă a creştinismului, împreună cu tot ceea ce vom vorbi mâine, învierea şi forţa acestui cuvânt: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii!” Iată ce constituie esenţa propovăduirii lui Pavel. De aceea el a putut spune: „Dacă Christos nu a înviat, zadarnică este predica noastră şi zadarnică este credinţa noastră!” Pavel leagă creştinismul de înierea lui Christos. Putem spune că abia în epoca noastră începe puţin să se reflecteze asupra acestor lucruri, acolo unde nu se face din ele o problemă de dispută teologică ci se consideră o problemă vitală pentru creştinism. Marele filosof Soloviov este, în principiu, cu totul de acord cu Pavel când afirmă că in creştinism totul se bazează pe ideea învierii şi că un creştinism al viitorului este imposibil dacă această idee nu este crezută şi nu este înţeleasă. – Şi el repetă în felul său cuvintele lui Pavel: Dacă Christos nu a înviat, zadarnică este predica noastră şi zadarnică credinţa noastră. Atunci impulsul lui Christos ar fi imposibil. Fără Christos Cel înviat, Christos Cel viu, n-ar exista creştinism!

Este un fapt caracteristic şi de aceea insistăm asupra lui. Gânditori independenţi au ajuns prin propria lor filosofie, fără ajutorul ocultismului, să recunoască adevărul acestui cuvânt paulinic. Uitându-ne la ei, observăm că în epoca noastră deja apar oameni care îşi pot forma noţiuni în legătură cu ceea ce trebuie să devină în viitor convingere şi concepţie despre lume a oamenilor. Este tocmai ceea ce trebuie să aducă actualmente ştiinţa spiritului. Cei care însă nu au ştiinţa spiritului nu pot aduce decât un vas gol pentru noţiuni, şi atâta tot. Aşa este cazul gânditorului profund care a fost Soloviov. Sistemele sale filosofice sunt precum nişte vase pentru noţiuni în care ar trebui turnat acel ceva după care ele deja aspiră şi deja începe să se contureze, dar care nu poate veni decât din curentul antroposofic. El va turna în aceste vase acea apă vie, comunicările despre realităţile lumii spirituale, faptele oculte. Concepţia spiritual-ştiinţifică despre lume poate aduce celor mai buni dintre contemporani acest ajutor de care, se vede deja astăzi, ei au nevoie şi al căror tragism constă în aceea de a nu-l avea. Despre ei putem spune că tânjesc după antroposofie! Ei nu pot să o găsească. Prin mişcarea antroposofică, în vasele pregătite de ei trebuie turnat ceea ce poate da reprezentări clare, adevărate, despre evenimente precum evenimentul christic şi Misteriul de pe Golgota. Despre acestea nu ne poate lumina decât antroposofia sau ştiinţa spiritului, cu dezvăluirile ei despre domeniile lumilor spirituale. Fapt este că Misteriul de pe Golgota nu poate fi înţeles astăzi decât prin antroposofie, prin cercetare spirituală!

Your email is never published or shared.