Rudolf Steiner – Lucifer si Ahriman si imparatia entitatilor divin-spirituale

Pentru conştienţa clarvăzătoare, omul, în forma sa actuală, alcătuită din corpurile fizic, eteric, astral şi din Eu, are o particularitate importantă, şi anume: corpul fizic şi corpul eteric, ca formă şi mărime, aproape coincid, cel puţin pentru părţile superioare. De pildă, corpul fizic coincide aproape exact cu partea eterică a corpului, aceasta din urmă depăşindu-l doar cu puţin în toate direcţiile. Nu tot aşa este şi în cazul animalelor. La animalele superioare există deja o mare diferenţă între forma şi mărimea corpului eteric al capului şi cele ale corpului fizic. Dacă, de pildă, observăm cu conştienţa clarvăzătoare un cal, vom vedea că partea eterică depăşeşte cu mult partea fizică, iar forma este destul de diferită. Dacă v-aş desena imaginea formei eterice care se ridică deasupra trompei şi capului elefantului aţi fi uimiţi de natura acestui animal. Căci ceea ce percepe ochiul fizic nu este decât partea fizică solidificată din mijloc. Tocmai acest fapt îl vom studia acum.

În principiu, perfecţiunea omului actual pe plan fizic se bazează pe coincidenţa corpului eteric cu corpul fizic. Dar n-a fost întotdeauna aşa. În cursul evoluţiei pământeşti au existat epoci în care corpul eteric al omului nu coincidea deloc în acest fel cu corpul fizic, cum se întâmplă astăzi. Progresul omului în cursul evoluţiei sale constă în faptul că corpul eteric, extins mult deasupra corpului fizic, pătrunde tot mai mult în corpul fizic şi, cu timpul, ajunge să se suprapună cu acesta. Şi este esenţial să avem în vedere că această întrepătrundere a corpului eteric cu corpul fizic a trebuit să se întâmple într-un moment foarte precis pentru ca omenirea să poată să străbată în mod corect evoluţia sa. Dacă corpul eteric s-ar fi adâncit prea devreme în corpul fizic, omul ar fi atins înainte de timp o anumită treaptă a evoluţiei, s-ar fi durificat şi ar fi fost nevoit să se oprească la acel nivel. El a putut să îşi continue evoluţia pentru că această adâncire a avut loc la un moment foarte precis. În acest sens să privim mai îndeaproape evoluţia pe care am înfăţişat-o în linii mari ieri şi alaltăieri ochiului spiritual.

Să ne amintim că la începutul evoluţiei pământeşti globul nostru era unit cu Soarele şi cu Luna. Omul a reapărut atunci din germenele său care conţinea în sine corpurile fizic, etric şi astral. În prima sa formă pământească el exista aşa cum se putea pe atunci, când Pământul mai conţinea în sine Soarele şi Luna. Această periaodă a evoluţiei pământeşti, pe care omul a traversat-o odată cu planeta sa, este cea care în mod obişnuit în literatura spiritual-ştiinţifică este numită „epoca polară” a evoluţiei terestre. Dacă am vrea să explicăm acum de unde vine acest nume de epocă polară, am merge prea departe pentru ziua de azi. Să-l luăm pur şi simplu ca atare. A venit apoi epoca în care Soarele se pregătea să părăsească Pământul, când acele entităţi care nu mai puteau continua să trăiască cu substanţele mai învârtoşate sau în curs de învârtoşare ale Pământului s-au separat de Pământ împreună cu substanţele mai fine ale Soarelui. Această epocă o numim epoca hiperboreeană. Vine apoi un timp în care Pământul nu mai este unit decât cu Luna, epocă în care are loc o continuă pustiire a vieţii de pe Pământ. Ieri am văzut cum sufletele umane au părăsit această planetă, pe ea supravieţuind doar sufletele omeneşti degenerate. Este epoca numită în literatura spiritual-ştiinţifică epoca lemuriană. În această epocă se plasează despărţirea dintre Lună şi Pământ, urmată de o perioadă de regenerescenţă pentru toate regnurile pământeşti. Cel mai puţin a avut nevoie să fie regenerat mineralul; regnul vegetal avea deja mai multă nevoie de regenerare, cel animal de şi mai multă, iar regnul uman avea nevoie de aportul de forţe cel mai semnificativ, cel mai puternic, pentru ca să îşi poată continua evoluţia. Această regenerare începe odată cu plecarea Lunii. La început nu exista decât un mic număr de oameni, aşa cum am văzut ieri, şi aceşti oameni sunt alcătuiţi din cele trei elemente primite din trecut, în cursul evoluţiilor Saturn, Soare şi Lună, la care, pe Pământ, vine să se adauge germenele Eului.

Dar în momentul în care Luna se desparte de Pământ omul încă nu exista în forma carnală pe care o vedem apărând mai târziu. El era alcătuit din substanţele cele mai subtile ale acelui timp. În epoca lemuriană majoritatea elementelor minerale solide pe care le găsim azi erau încă în stare lichidă, dizolvate în celelalte substanţe, pe care astăzi le găsim separat, ca elemente lichide, cum ar fi, de pildă, apa. Era o epocă în care aerul încă era saturat de vapori denşi, având în suspensie cele mai diverse substanţe. Aer pur, apă pură, aşa cum le cunoaştem noi astăzi, nu existau decât cu rare excepţii în anumite regiuni. Aşadar, omul îşi contura corpul său efemer, delicat, în acele substanţe mai subtile. Dacă şi-ar fi conturat corpul într-o substanţă mai densă, forma corpului ar fi avut atunci contururi precise, bine delimitate. Aceste contururi s-ar fi transmis descendenţilor, iar rasa umană ar fi rămas la acest nivel de evoluţie. Omul nu trebuia să îşi fixeze forma în această materie; dimpotrivă, el trebuia să vegheze ca materia corporalităţii sale să se poată mişca liber, după impulsurile sufletului. Materia în care se contura, se reliefa corpul său era atât de maleabilă încât asculta de cel mai mic impuls al voinţei sale, deformându-se în toate direcţiile. Astăzi noi putem să întindem mâna după voinţa noastră, dar ne-ar fi imposibil să o alungim trei metri. Nu putem birui materia pentru că forma se moşteneşte aşa cum este ea astăzi. Dar pe atunci nu era aşa. Omul putea fi modelat oricum, putea să ia forma pe care o dorea sufletul său. Şi una din condiţiile necesare evoluţiei a fost tocmai ca, după plecarea Lunii, omul să se încorporeze în masele cele mai maleabile, astfel încât corpul lui să rămână plastic şi mlădios şi să-i urmeze sufletului în cele mai mici nuanţe interioare.

Timpul ce a urmat este cel în care anumite părţi ale materiei, actualmente indispensabile vieţii noastre, precum apa şi aerul, s-au separat de părţile mai dense pe care le conţineau. Aşa cum în apa care este răcită se depun la fund substanţele care sunt dizolvate în ea, tot astfel materia dizolvată s-a depus pe solul pământesc. Apa a fost eliberată, din aer a fost eliminată materia; sunt formate apa şi aerul. Omul poate acum să folosească aceste materii purificate pentru a-şi construi corpul.

Treptat, din această a treia perioadă oamenii au trecut într-o perioadă pe care noi o numim atlanteeană, pentru că în acest timp majoritatea rasei umane a trăit într-o zonă a lumii înghiţită de ape, care se afla între America, Europa şi Africa, acolo unde se află astăzi Oceanul Atlantic. Deci, după ce epoca lemuriană a mai durat un timp, oamenii şi-au continuat evoluţia pe continentul atlanteean. Acolo s-a petrecut tot ceea ce v-am spus acum şi v-am descris în parte în conferinţa precedentă.

În momentul în care Luna a părăsit Pământul, pe el nu mai era decât un număr foarte restrâns de suflete omeneşti care s-au reîncarnat mai târziu. Pe atunci sufletele umane erau răspândite pe diferitele corpuri cereşti. În ultimele timpuri lemuriene şi în primele timpuri atlanteene sufletele omeneşti coboară din nou pe Pământ. V-am spus că numai foarte puţine fiinţe omeneşti, cele mai putemice, au putut supravieţui epocii critice a Lemuriei, când Luna nu se desprinsese de Pământ, şi au putut îmbrăca această materie aflată în învârtoşare, încă puţin maleabilă. Când însă tot ceea ce se durificase în timpul crizei lunare a devenit din nou plastic şi au apărut generaţii noi, care nu erau constrânse prin ereditate să ia forme cu contururi fixe, ci erau mobile, de pe planete au început să revină suflete şi să locuiască aceste corpuri. Totuşi formele fizice care se constituiseră imediat după plecarea Lunii au păstrat prin ereditate forma fixă şi n-au putut fi locuite de sufletele umane. Ne putem reprezenta procesul prin aceea că sufletele oamenilor simt nevoia să coboare din nou pe Pământ. Acolo jos înfloresc cele mai diverse forme descendente ale formelor rămase după separarea Lunii şi printre aceste forme se întâlnesc toate treptele de durificare. Acele suflete omeneşti, şi îndeosebi fiinţele care sub un anumit raport au simţit cel mai puţin dorinţa de a se uni total cu o materie, aleg formele cele mai suple şi le părăsesc apoi imediat. Celelalte fiinţe sufleteşti care s-au unit cu formele durificate, dimpotrivă, sunt încătuşate de acestea şi sunt, prin aceasta, întârziate în evoluţia lor. Animalele cele mai apropiate de om au apărut prin faptul că anumite suflete care au coborât din spaţiul cosmic nu au putut să mai aştepte. Ele şi-au căutat prematur jos, pe Pământ, corpuri pe care le-au modelat în forme fix conturate, înainte ca aceste corpuri să se pătrundă în întregime cu forţele corpului eteric. Forma umană a rămas plastică până când s-a putut adapta complet la corpul eteric. Prin aceasta s-a produs acea suprapunere a celor două corpuri despre care am vorbit şi care s-a plasat, cu aproximaţie, în ultima treime a epocii atlanteene. Înainte de acest timp, sufletul uman, coborând în corp, îl menţinea plastic şi veghea ca corpul eteric să nu se confunde cu vreo parte anume a corpului fizic. Această îngemănare a corpului eteric şi a corpului fizie s-a produs într-un moment bine stabilit. Abia în epoca atlanteeană corpul fizic a luat o formă bine conturată şi a început să se întărească.

Dacă în acest moment al evolutiei atlanteene nu s-ar mai fi întâmplat nimic altceva, n-ar mai fi intervenit nimic, evoluția ar fi luat un cu totul alt curs. Omul ar fi trecut cu destul de mare rapiditate de la o veche stare de conştienţă la una nouă. Înainte ca fizicul să fi fost unit în întregime cu sufletescul, omul era o fiinţă clarvăzătoare, dar această clarvedere era una crepusculară, confuză. El îşi putea adânci privirile în lumea spirituală, dar nu putea să îşi spună sieşi „Eu”, nu putea să se deosebească de mediul său. Îi lipsea conştienţa de sine. Aceasta i-a parvenit în momentul în care corpul fizic s-a unit cu corpul eteric. Şi dacă nimic altceva nu ar mai fi intervenit, iată ce s-ar fi petrecut.

Înainte de acest moment omul avea o conştienţă despre lumea spirituală. El nu putea vedea foarte distinct animalele, plantele etc., dar vedea clar o aură spirituală în jurul lor. De pildă, el n-ar fi distins clar forma unui elefant, ci forma eterică a acestuia, care se ridica deasupra corpului fizic al elefantului. Această conştienţă a oamenilor avea să dispară treptat; odată cu coincidenţa corpului fizic şi a corpului eteric s-a dezvoltat Eul şi omului i se revelă lumea ca dintr-o altă latură. Dacă mai înainte avea imaginile prin clarvedere, din acel moment el începe să perceapă o lume exterioară, dar în acelaşi timp şi fiinţele şi forțele spirituale care stau la baza acestei lumi exterioare. El nu vedea imaginea fizică a plantei aşa cum o vedem noi astăzi, ci odată cu această imagine percepea şi fiinţa spirituală a plantei. Cum se face că în cursul evoluţiei clarvederea nebuloasă n-a fost pur şi simplu complet înlocuită de o conştienţă obiectivă, dar care să îi fi dat omului posibilitatea ca în acelaşi timp să perceapă şi să cunoască spiritualul?

Acest lucru nu s-a întâmplat pentru că exact în momentul crizei lunare, când omul a început să renască, asupra lui au căpătat influență nişte fiinţe pe care ar trebui să le socotim rămase în urmă, dar care sunt totuşi superioare omului. Am întâlnit deja o serie de astfel de fiinţe. Ştim că unele dintre ele s-au îndreptat spre Soare, altele au emigrat pe planete. Au existat însă şi entităţi spirituale care nu şi-au împlinit sarcina care le revenea pe vechea Lună. Inferioare zeilor, dar superioare omului, aceste entităţi sunt cele pe care le numim, după conducătorul lor – fiinţa cea mai înaltă şi mai puternică dintre ele –, fiinţe luciferice.

În timpul crizei lunare, omul avea deja un corp fizic, un corp eteric, un corp astral şi un Eu. Eul şi-l datora acţiunii Spiritelor formei, corpul astral îl datora Spiritelor mişcării, corpul eteric Spiritelor înţelepciunii, iar corpul fizic influenței Tronurilor. Spiritele formei – Exusiai sau Stăpâniri, în esoterismul creştin – au fost cele care au facut posibilă alăturarea germenului Eului la celelalte trei mădulare fiinţiale. Dacă omul ar fi urmat numai evoluţia normală şi dacă toate entităţile care îl înconjurau şi-ar fi împlinit sarcinile ce le reveneau, atunci asupra corpului său fizic ar fi acţionat anumite entităţi, asupra corpului eteric alte entităţi, asupra corpului astral altele şi tot altele asupra Eului său, după cuviinţă, cum am spune noi, fiecare gen asupra mădularului care îi aparţinea. Dar fiinţele întârziate, rămase la nivelul vechii Luni, fiinţele luciferice, au fost şi ele la lucru. Dacă ar fi acţionat normal, corect, ele ar fi fost chemate să lucreze asupra Eului. Dar pe vechea Lună ele nu învățaseră să acţioneze decât asupra corpului astral, şi asta a avut drept consecinţă un fapt important. Fără aceste fiinţe luciferice omul ar fi primit în sine Eul, germenele Eului, l-ar fi maturizat de aşa natură încât până în ultima treime a epocii atlanteene clarvederea crespusculară ar fi fost înlocuită în el de o conştienţă obiectuală exterioară. Dar în corpul său astral au pătruns, ca nişte raze de forţe, să zicem, acţiunile spiritelor luciferice. În ce au constat aceste acţiuni?

Corpul astral este purtătorul impulsurilor, poftelor, pasiunilor, instinctelor etc. Structura acestui corp astral ar fi cu totul alta dacă ea nu ar fi fost pătrunsă de spiritele luciferice. El ar fi dezvoltat atunci doar nişte impulsuri care l-ar fi condus cu siguranţă, şi numai înainte. Spiritele l-ar fi condus spre contemplarea lumii în obiecte, în spatele cărora s-ar fi revelat entităţile spirituale. Dar libertatea, entuziasmul, sentimentul de independenţă şi pasiunea pentru acest mai înalt i-ar fi lipsit. Omul ar fi pierdut conştienţa clarvederii primordiale. El ar fi contemplat splendorea Unviersului aşa cum ar face-o un zeu, căci el ar fi devenit un mădular al divinităţii. Şi această contemplare a Universului şi-ar fi găsit reflectarea perfectă în înţelegerea sa. Omul, cu toată perfecţiunea sa, nu ar fi fost atunci decât o mare oglindă a Universului.

Or, iată, înainte de acest moment spiritele luciferice au revărsat în corpul său astral pasiuni, impulsuri, pofte, ce s-au unit cu tot ceea ce omul a dobândit în cursul dezvoltării sale. Prin aceasta el a putut nu numai să contemple stelele, ci şi să se înflăcăreze pentru frumuseţea lor, să aprindă în el entuziasmul şi pasiunea; el putea nu numai să urmeze impulsurile divine depuse în corpul său astral, ci şi să dezvolte impulsuri proprii, în deplină libertate. Acest lucru a fost inoculat în corpul său astral de spiritele luciferice. Prin acesta ele i-au dat însă şi altceva: posibilitatea de a face răul, de a păcătui. El nu ar fi cunoscut-o dacă ar fi fost condus pas cu pas de către zeii sublimi. Spiritele luciferice l-au făcut pe om liber, i-au inoculat entuziasmul, dar i-au dat în acelaşi timp posibilitatea de a dezvolta pofte inferioare. Într-o evoluţie normală, omul ar fi desfăşurat faţă de tot ceea ce îl înconjoară doar sentimente normale. Acum însă lucrurile sensibile puteau să îl atragă mai mult decât ar fi trebuit. El se putea îndrăgosti de ele. Consecinţa a fost că el s-a instalat în această învârtoşare fizică mai curând decât ar fi trebuit. Forma sa s-a întărit mai devreme decât hotărâseră entităţile divin-spirituale.

Trecerea de la forma gazoasă la forma solidă ar fi trebuit, de fapt, să aibă loc în ultima treime a epocii atlanteene. Dar ea s-a făcut prematur. Această intervenţie luciferică este ceea ce Biblia descrie drept păcatul originar. Şi în epocile de care vorbim acum întâlnim entităţi spirituale înalte care acţioneză asupra Eului omului şi care i-au dăruit acest Eu. Ele revarsă forţe care îl ajută pe om să meargă înainte pe drumul său în Cosmos, pe măsură ce sufletele omeneşti coboară şi se unesc cu corpurile omeneşti. Aceste spirite au întinsă asupra lui o mână protectoare. Pe de altă parte există acele fiinţe care nu s-au înălţat până într-atât încât să poată acţiona asupra Eului. Ele acţioneză de-acum asupra corpului astral al omului, dezvoltând în el impulsuri deosebit de puternice.

Când privim viaţa fizică a omului din acea epocă vedem în ea reflectarea acestor două puteri care se înfruntă: forţele divin-spirituale care acţionează asupra Eului şi forţele luciferice. Dacă urmărim puţin latura spirituală a acestui proces, putem spune: În timp ce Pământul era pustiit, sufletele umane s-au refugiat sus, pe diferite planete ale sistemului nostru solar. Acum ele se întorc din nou, pe măsură ce găsesc corpuri din linia ereditară fizică. Dacă vă gândiţi că la separarea Lunii Pământul era cel mai puţin locuit, vă puteţi imagina că neamul omenesc porneşte de la foarte puţini oameni. Treptat, oamenii se înmulţesc şi un număr tot mai mare de suflete vin şi populează corpurile. Mult timp încă nu au apărut urmaşi din puţinii oameni care au putut traversa criza lunară. Asupra acestor oameni au acţionat înseşi forţele solare. Aceşti oameni s-au ţinut destul de tare pentru a oferi forţelor solare un câmp de acţiune chiar în timpul crizei lunare. Toţi aceşti oameni, ca şi urmaşii lor, s-au simţit, să zicem aşa, „oameni solari”.

Pentru a simplifica lucrurile, reprezentaţi-vă că în toată această criză nu ar fi putut supravieţui decât un singur cuplu uman. Nu vreau să precizez acum dacă într-adevăr aşa a fost. Acest cuplu a avut urmaşi, care la rândul lor au avut urmaşi şi aşa mai departe. În acest fel, rasa umană a proliferat. Atât timp cât acolo nu a fost decât o comunitate restrânsă de descendenţi ai oamenilor solari, aceşti oameni au cunoscut, ca urmare a vechii lor clarvederi, o stare de conştienţă cu totul deosebită. Ei aveau atunci nu numai o memorie a lucrurilor care li s-au întâmplat începând de la naştere, aşa cum este cazul astăzi, ci de la un punct situat dincolo de naştere; ei îşi aminteau tot ceea ce trăiseră tatăl, bunicul şi aşa mai departe. Memoria urca până la strămoşi, până la toţi aceia cu care aveau o înrudire de sange. Acest lucru se datorează faptului că, sub un anumit raport, forţele solare şi-au întins aripa asupra tuturor acelora care erau uniţi prin rudenie de sânge şi a căror origine urca până la oamenii care fuseseră în stare să depăşească criza lunară. Forţele solare au dat naştere conştienţei Eului şi au menţinut-o pe toată linia de descendenţă sangvină. Apoi rasa umană s-a înmulțit şi sufletele care au plecat în spaţiul cosmic au revenit pe Pământ; dar cele care erau destul de puternice simţeau, deşi coborâseră atunci pe Pământ şi se înrudeau cu sfere complet diferite de cele ale Soarelui, acţionând încă în ele aceste forţe solare.

A venit apoi timpul în care aceste suflete, trăind într-o posteritate mai îndepărtată, au pierdut legătura cu forţele solare şi, implicit, amintirea colectivă a strămoşilor. Cu cât rasa umană se înmulțea, cu atât se pierdea această conştienţă vie dată de legătura de sânge. Ea s-a pierdut datorită faptului că acelor puteri care au dirijat oamenii spre înainte şi le-au implantat Eul le-au ieşit în întâmpinare puterile luciferice, care li s-au opus. Aceste forţe luciferice acţionau asupra corpului astral şi se opuneau la tot ceea ce îi unea, îi coagula pe oameni. Ele voiau să îi dea omului libertatea, conştienţa de sine. Lucrurile s-au petrecut astfel, încât după separarea Lunii oamenii cei mai vechi de pe Pământ spuneau „Eu” nu numai la ceea ce trăiseră ei înşişi, dar şi la ceea ce trăiseră străbunii lor. Ei simţiseră natura solară comună care acţiona în sânge. Chiar şi când acest sentiment se stinsese deja, sufletele care coborâseră, de pildă, de pe Marte percepeau forţa protectoare a spiritului lui Marte. Simţeau aceasta tocmai pentru că ei se recrutaseră dintre sufletele marţiene.

Spiritele luciferice şi-au îndreptat atacul lor împotriva acestui sentiment al grupurilor în care stăpâneşte iubirea. Ele ştiau să cultive Eul individual al omului, în constrast cu Eul colectiv care se conturase în aceste grupe.

Cu cât coborâm mai mult în trecut, cu atât găsim mai mult o conştienţă colectivă legată de rudenia de sânge. Şi cu cât înaintăm spre prezent, cu atât această conştienţă dispare mai mult; iar omul se simte tot mai independent, el simte că trebuie să dezvolte un Eu individual în opoziţie cu Eul colectiv. Astfel, în om acţionează două împărății: împărăția spiritelor luciferice şi împărăția entităţilor divin-spirituale. Entităţile divin-spirituale l-au condus pe om către om, dar prin legăturile de sânge. Fiinţele luciferice caută să despartă, să separe omul de om. Aceste două puteri acţionează pe durata epocii atlanteene. Ele acţionează chiar şi după aceea, când continentul atlanteean dispare prin marea catastrofă pe care o ştim, iar Europa, Asia şi Africa pe de o parte şi America pe de altă parte capătă forma pe care o cunoaştem astăzi. Ele acţionează în continuare şi în epoca a cincea pământeană până în prezent.

Am putut descrie astfel cinci epoci pământene:

– epoca polară, în care Pământul era încă unit cu Soarele; – epoca hiperboreeană, în care Luna este unită cu Pământul;
– epoca lemuriană;
– epoca atlanteeană, şi, în final,
– epoca postatlanteeană, care este epoca noastră.

Am văzut cum au intervenit spiritele luciferice şi cum s-au opus ele puterilor divin-spirituale care, împreună, l-au condus pe om. Şi noi trebuie să spunem: Totul s-ar fi petrecut altfel dacă spiritele luciferice n-ar fi intervenit în evoluţia omenirii. Vechea conştienţă clarvăzătoare ar fi fost înlocuită în ultima treime a epocii atlanteene printr-o conştienţă obiectuală; o conştienţă obiectuală însă străbătută de spirit. Aşa însă spiritele luciferice l-au condus pe om prematur la întărirea corpului său fizic. Prin aceasta omul şi-a deschis simţurile spre în afară, spre lumea fizică, mai devreme decât ar fi putut să o facă în alte condiţii. Consecinţa a fost că omul a abordat ultima treime a vieţii atlanteene într-o cu totul altă stare decât dacă ar fi fost îndrumat numai de puterile divin-spirituale.

În această stare, omul ar fi perceput o lume exterioară parcă încinsă şi spiritualizată de entităţi superioare, în timp ce în primul caz el nu a mai văzut decât o lume fizică din care lumea divină s-a retras. Fiinţele luciferice s-au introdus în corpul său astral. În contemplarea sa exterioră, în raportul Eului cu lumea exterioară, în deosebirea Eului de lumea exterioară s-au amestecat spiritele ahrimanice pomenite de Zarathustra, pe care le putem numi şi spirite mefistofelice. Corpul său fizic, corpul său eteric şi corpul său astral nu mai sunt aşa cum ar fi fost dacă ar fi acţionat numai zeii superiori. El a primit în corpul său astral entităţi pe care noi le numim luciferice şi care l-au izgonit din Paradis mai devreme decât ar fi trebuit să se întâmple în mod normal. Consecinţa acţiunii spiritelor luciferice este că în contemplarea sa s-au amestecat spiritele ahrimanice, mefistofelice, care îi arată acestuia lumea exterioară nu cum este ea în realitatea ei, ci sub forma sa pur senzorială. De aceea evreii numesc aceste spirite, care printr-o scamatorie îi distrag omului atenţia de la ceea ce este adevărat, „mephiztopel” – „mephiz”, adică corupătoare, şi „topel”, mincinosul. De aici a rezultat „Mefistofel care este unul şi acelaşi cu Ahriman. Ce a adus Ahriman în noi, în opoziţie cu Lucifer?

Prin influenţa lui Lucifer, forţele corpului astral au devenit mai rele decât ar fi trebuit să devină în mod normal, iar omul şi-a densificat perematur materia sa fizică. Ce-i drept, el a primit prin aceasta libertatea, la care altfel nu ar fi ajuns. Acţiunea spiritelor mefistofelice a avut drept consecinţă faptul că omul nu mai vede baza spirituală a lumii, ci este înşelat în percepţia sa printr-o iluzie. Mefistofel i-a inoculat omului ideea că lumea exterioară nu are decât o existenţă materială şi că nimic spiritual nu se ascunde în ea. Scena pe care Goethe o descrie în Faustul său s-a petrecut pentru toată omenirea. Vedem aici pe de o parte pe Faust care caută accesul la lumea spirituală şi, pe de altă parte, pe Mefisto care numeşte această lume spirituală un Nimic, fiindcă el are interesul să-i prezinte lumea senzorială ca fiind Totul. Faust îi răspunde ceea ce oricare cercetător spiritual ar spune în acest caz: „În acest Nimic, eu sper să găsesc Totul!” Pentru a-ţi face o idee cu adevărat justă despre lumea exterioară trebuie mai întâi să ştii că în cea mai infimă părticică a materiei este spirit, şi că ideea de materie este o minciună, trebuie să recunoşti că Mefistofel este spiritul care falsifică reprezentările noastre despre lume.

Care era deci remediul necesar pentru ca omenirea să meargă înainte, pentru ca ea să nu se prăbuşească în prăpastia deschisă de Lucifer şi Ahriman?

Deja în epoca atlanteeană a trebuit întreprinsă o acţiune opusă, care să contrabalanseze influenţa fiinţelor luciferice. În vechea Atlantidă existau deja oameni care lucrau asupra lor înşişi pentru a diminua influenţa luciferică în corpul lor astral, oameni care erau atenţi la ceea ce venea de la Lucifer, care căutau în propriul lor suflet pasiunile, impulsurile şi poftele ce porneau de la Lucifer. Când au ajuns să le nimicească, ei au recucerit posibilitatea de a contempla într-o formă pură ceea ce omul ar fi putut să vadă dacă n-ar fi suferit influenţa spiritelor luciferice, iar mai târziu a celor ahrimanice. Anumiţi atlanţi, printr-o viață pură şi o cunoaştere atentă de sine, au ajuns să smulgă din ei această influență a lui Lucifer. Prin aceasta ei au fost în stare, la acea epocă în care resturile vechii clarvederi încă subzistau, să-şi adâncească privirea în lumea spirituală, să vadă mai sus decât cei care, prin acţiunea lui Lucifer, şi-au învârtoşat în ei materia fizică. Aceşti oameni care printr-o cunoaştere de sine energică au stârpit în ei influenţa luciferică au devenit conducătorii epocii atlanteene, putem spune iniţiaţii atlanteeni. Ce a făcut, de fapt, Lucifer?

Lucifer şi-a îndreptat atacul cu precădere împotriva a ceea ce îi ţinea pe oameni împreună, fapt care îşi avea originea în iubirea legată de sânge. Aceşti oameni au învăţat să reziste atacurilor lui Lucifer. Prin aceasta ei au avut viziunea spirituală a acestui fel de legături. Ei îşi spuneau: Nu în separare rezidă forţa care îi face pe oameni să meargă înainte, ci în puterea care îi uneşte. Aceşti oameni care au acţionat împotriva influenţei luciferice au încercat oarecum să inducă din nou vechea stare primordială, întrucât lumea spirituală superioară încă nu fusese primejduită de către puterea lui Lucifer. Ei erau preocupaţi să nimicească elementul personal: Omorâţi în voi Eul personal! Ridicaţi-vă privirea spre timpurile în care legăturile de sânge erau încă atât de vii încât un urmaş îşi simţea Eul său urcând până la primii străbuni, în care primul străbun, mort de mult timp, era venerat ca un sfânt!Conducătorii epocii atlanteene voiau să-i conducă pe oameni înapoi, până în acele timpuri în care trăiau străvechile comunităţi omeneşti. Totdeauna de-a lungul întregii evoluţii au existat astfel de conducători ai omenirii care apăreau şi spuneau: Încercaţi să nu cădeţi pradă influenţelor care vor să vă împingă în Eul vostru personal; căutaţi să recunoaşteţi ce i-a ţinut împreună pe oameni în timpurile de demult şi veţi găsi drumul spre spiritul divin!

Forma cea mai pură a acestei mentalităţi o găsim în principiu la vechiul popor evreu. Încercaţi să înţelegeţi corect predicile pe care le ţineau aceşti îndrumători. Ei apăreau în faţa poporului lor şi spuneau: S-a ajuns în punctul în care fiecare din voi îşi afirmă Eul său personal, în care fiecare îşi caută numai în sine fiinţa sa. Dar voi acţionaţi în sensul evoluţiei dacă ucideţi Eul personal şi vă concentraţi întreaga energie pentru a ajunge la conştienţa că voi toţi vă trageţi din Avraam, că suneţi legaţi de Avraam şi faceţi parte dintr-un mare organism care urcă până departe, la Avraam. Când vi se spune: „Eu şi Tatăl Avraam suntem una”, şi când acceptaţi asta îndepărtând tot ceea ce este personal în voi, atunci aveţi atitudinea justă care vă conduce la divin, căci drumul spre divin trece prin părintele străbun.Poporul evreu a fost cel care a păstrat cel mai mult această poruncă, ce reprezintă nervul principal al călăuzelor care au urmărit să combată influenţa luciferică.

Dar oamenii au fost însărcinaţi cu misiunea nu de a omori Eul, ci de a-l dezvolta, de a-l cultiva. Vechii iniţiaţi nu au putut face altceva împotriva acestui Eu personal decât să arate că drumul către divinitatea primordială trece prin străbuni.

Când pe Pământ a coborât marele impuls al lui Christos, pe care l-am putut caracteriza ieri, atunci pentru prima dată a răsunat clar un discurs cu totul diferit. Și el a putut fi receptat atât de clar tocmai de acest popor evreu care a ştiut să păstreze până în ultima clipă ceea ce noi putem desemna drept ecoul vechilor iniţiaţi atlanteeni.

Christos a metamorfozat învăţăturile vechilor iniţiaţi, spunând: Există o posibilitate ca omul să cultive propria sa personalitate, ca el să nu urmeze pur şi simplu legăturile fizice pe care i le impune fraternitatea de sânge, să privească în Eul său, să caute şi să găsească acolo divinul! În ceea ce noi am caracterizat drept impulsul lui Christos se află forţa care, dacă ne unim cu ea, ne dă posibilitatea să fondăm o fraternitate spirituală între oameni fără a distruge individualitatea Eului. Forţa lui Christos era deci de o altă natură decât cea a mediilor în care El a coborât. În timp ce în aceste cercuri se învăţa: „Eu şi Tatăl Avraam suntem una! Asta trebuie să ştiu pentru a regăsi drumul înapoi spre divinitate”, Christos spune: „Există un alt Tată, prin care Eul va găsi drumul spre divin; căci Eul sau Eu sunt-ul şi divinul sunt una! Există un veşnic pe care tu poţi să-l găseşti rămânând în tine însuţi.” De aceea Christos poate să definească această forţă, pe care a vrut să o împărtăşească oamenilor, prin cuvintele evanghelistului Ioan: „Înainte să fi fost Avraam a fost Eu sunt-ul!” Şi Eu sunt-ul nu este altceva decât numele pe care Christos şi-l dă Sieşi. Dacă omul trezeşte în el această conştienţă: În mine trăieşte ceva care a existat cu mult înainte să fi fost Avraam; eu nu am nevoie să urc până la Avraam, eu îl găsesc în mine pe Spiritul-Tată divin, atunci el este în stare să transforme în bine ceea ce a adus Lucifer spre cultivarea Eului, şi care a devenit un obstacol pentru progresul omenirii. Fapta lui Christos înseamnă tocmai această transformare în bine a influenţei lui Lucifer.

Să presupunem că ar fi acţionat numai entităţile divin-spirituale superioare, cele care au legat iubirea numai de legăturile de sânge şi care întotdeauna i-au cerut omului să reurce prin tot şirul său de ascendenţi pentru a găsi accesul la divinitate; atunci oamenii ar fi fost mânaţi, cu totul inconştient, spre o comunitate umană, dar niciodată n-ar fi dobândit o conştienţă deplină a libertăţii şi independenţei lor. Acest lucru i-a fost inoculat omului de spiritele luciferice în corpul său astral înainte de venirea lui Christos. Ele i-au individualizat pe oameni, au vrut să-l facă pe fiecare să stea pe propriile picioare. Dar urmările care ar fi apărut în mod inevitabil dacă influenţa luciferică ar fi mers la extrem au fost transformate în bine de Christos. Dacă influenţa luciferică ar fi mers la extrem, oamenii nu ar mai fi fost în stare să iubească. Lucifer a adus oamenilor libertatea şi autonomia; Christos a transformat această libertate în iubire. Prin legătura cu Christos oamenii vor fi conduşi la iubirea spirituală.

Acţiunea spiritelor luciferice capătă sub acest unghi o lumină nouă. Trebuie să taxăm în continuare drept delăsare, drept indolenţă faptul că odinioară acestea „au rămas în urmă”? Nu! Ele au rămas în urmă pentru a împlini o misiune specială în cadrul evoluţiei Pământului, aceea de a-i împiedica pe oameni să se alipească unii de alţii precum un terci, numai prin legături de sânge. Iar ei trebuiau să pregătească calea spre Christos. Pe vechea Lună ele şi-au spus: Vom renunţa la ţelul nostru lunar pentru a putea acţiona în continuare pe Pământ în sensul evoluţiei! Este un exemplu care ne arată cum ceva aparent rău, aparent greşit este, în economia generală a Universului, schimbat totuşi în bine. Pentru ca Christos să poată interveni în evoluţia Pământului la momentul potrivit a trebuit ca unele spirite de pe vechea Lună să-şi sacrifice misiunea lor lunară şi să pregătească venirea lui Christos. Această rămânere în urmă a lui Lucifer pe Lună poate la fel de bine să fie considerată o jertfă.

Ne apropiem prin aceasta tot mai mult de un adevăr pe care omul va trebui să îl graveze în sufletul său ca o morală înaltă: Dacă în această lume vezi un rău, să nu îţi spui: Iată un rău, deci ceva imperfect, ci întreabă-te: Cum pot să dobândesc cunoaşterea care îmi va arăta cum să metamorfozez acest rău în bine, într-o strânsă legătură cu înţelepciunea care domneşte în lume? Cum ajung să îmi spun: Dacă tu vezi aici o imperfecţiune înseamnă că nu eşti încă destul de avansat ca să întrevezi perfecţiunea ce există şi în acest ins imperfect? Acolo unde omul vede un rău, el să privească în propriul său suflet şi să se întrebe: Cum se face că aici unde mă întâmpină răul nu-s destul de avansat pentru a distinge în acest rău binele?

Your email is never published or shared.