Rudolf Steiner – Iubirea pe care o simt oamenii este ca o hrana pentru zei

rudolf-steiner-182196-530-531

Dragostea nu se va împlini cu adevărat decât pe Pământ. Se poate spune că dragostea este crescută, cultivată, pe Pământ. Participând la viaţa oamenilor, zeii învaţă să cunoască dragostea, deşi pe de altă parte ei sunt cei care o dăruiesc oamenilor. Este greu să ne închipuim acest lucru.

Dar este foarte posibil ca o fiinţă să reverse un dar într-o altă fiinţă şi apoi să înveţe de la acea fiinţă care este valoarea acelui dar. Gândiţi-vă la o persoană foarte bogată, care nu a cunoscut altceva decât bogăţia şi nu a simţit profunda mulţumire pe care o poate produce facerea de bine. Iată că acea persoană face un bine. Ea dăruieşte ceva unui sărac. În sufletul săracului apare, ca urmare a acestei acţiuni, un sentiment de recunoştinţă: acest sentiment este şi el un dar pentru binefăcător, un dar care n-ar fi existat dacă bogatul nu ar fi făcut un bine. Dar persoana bogată nu a resimţit sentimentul de recunoştinţă, ea l-a provocat. Ea a determinat acest sentiment de recunoştinţă, dar nu-l poate percepe decât prin reflectarea sa în persoana în care l-a deşteptat.

La fel s-a întâmplat cu darul dragostei, care a fost revărsat în oameni de către zei. Zeii se află atât de sus încât au putut să aprindă flacăra dragostei în inima oamenilor, astfel încât oamenii au învăţat să iubească, dar zeii nu cunosc realitatea dragostei, ei nu pot s-o cunoască decât datorită omului. Ei coboară din înălţimi, se cufundă în oceanul omenesc şi simt acolo căldura dragostei. Da, zeii duc lipsă de ceva atunci când oamenii nu trăiesc în dragoste; putem spune că dragostea pe care o simt oamenii este ca o hrană pentru zei. Cu cât este mai multă dragoste pe Pământ, cu atât în ceruri se găseşte mai multă hrană divină. Cu cât este mai puţină dragoste, cu atât sunt mai înfometaţi zeii. Adevărata ofrandă a oamenilor către zei este în realitate dragostea izvorâtă din inimile oamenilor care se înalţă către cer.

Este de la sine înţeles că pe vremuri acest schimb dintre oameni şi zei era cu totul altfel decât acum. Omul era în oarecare măsură conştient de acest schimb. Când a pierdut conştienţa acestui fapt, când a pierdut capacitatea de a accede la unele entităţi spirituale, în acelaşi timp şi acestea au pierdut capacitatea de a coborî şi de a atinge cercul omenirii. În vremea Atlantidei omul a trăit alături de o serie de entităţi spirituale; pe măsură ce el n-a mai avut capacitatea să-şi ridice privirile spre ele, o parte dintre aceste fiinţe divine au pierdut posibilitatea să simtă ceea ce omul le făcuse să simtă până atunci. Printre divinităţile Atlantidei s-au aflat fiinţe spirituale care atunci când acest continent a dispărut au fost literalmente private de hrana lor obişnuită, au suferit într-un fel de foame, pentru că nu mai găseau drumul spre oameni.

iubirea

Your email is never published or shared.