Rudolf Steiner – Intensificarea treptata a fortei christice in realizarea semnelor si minunilor

Spuneam ieri, în finalul expunerii noastre, că urmează să analizăm aspectele cele mai importante din cadrul impulsului christic: moartea lui Christos şi semnificaţia acestei morţi. Însă înainte de a atinge acest subiect şi a ajunge astfel la punctul culminant al studiului nostru, să ne referim la unele aspecte ce privesc sensul propriu-zis şi semnificaţia unor pasaje din Evanghelia după Ioan cât şi relaţia lor cu celelalte Evanghelii.

În ultimele zile am încercat să pătrundem natura impulsului christic din cu totul alte surse, din citirea clarvăzătoare a Cronicii Akasha, şi să arătăm caracterul real al acestui eveniment în evoluţia omenirii. Şi ne-am referit oarecum doar la acele pasaje din Evanghelii care se dovedesc a fi o confirmare a celor afirmate iniţial prin cercetarea clarvăzătoare. Astăzi, în continuarea consideraţiilor noastre, să aruncăm întâi o privire asupra Evangheliei după Ioan şi să analizăm acest document important al omenirii dinspre o anumită latură. Această Evanghelie după Ioan, faţă de care spuneam ieri că cercetarea teologică actuală, în măsura în care este atacată de materialism, nu poate dobândi o poziţie corectă, nu poate discerne aspectul istoric al faptelor, această Evanghelie după Ioan ni se înfăţişează, dacă o analizăm din punctul de vedere al ştiinţei spiritului, ca unul din cele mai minunate documente pe care le are omenirea. Evanghelia după Ioan este, putem spune, unul din cele mai mari documente pe care le are omenirea nu numai dintre documentele religioase – iertat ne fie cuvântul – ci şi dintre documentele literar-artistice scrise până acum. Să studiem din acest punct de vedere acest document.

De la primele capitole, dacă le înţelegi corect, dacă ştii ce stă ascuns în spatele cuvintelor, vezi că, prin comparaţie şi stil, această operă este documentul cel mai închegat, cel mai perfect care există în lume. Acest lucru, desigur, nu se vede la o lectură superficială. La o primă analiză a Evangheliei după Ioan reiese că autorul ei – ştim de acum cine este el – enumeră şapte minuni până la evenimentul învierii lui Lazăr. Vom reveni mai târziu asupra semnificaţiei cifrei şapte. – Care sunt aceste şapte minuni sau semne?

1. Semnul arătat prin nunta din Cana Galileii;
2. Semnul arătat prin vindecarea fiului unui slujitor regesc;
3. Vindecarea slăbănogului, care era bolnav de 38 de ani, la scăldătoarea Betezda;
4. Hrănirea celor cinci mii de oameni;
5. Semnul arătat prin apariţia lui Christos mergând pe mare;
6. Semnul dat prin vindecarea orbului din naştere, şi, în sfârşit,
7. Semnul cel mai mare, inţierea lui Lazăr – transformarea lui Lazăr în însuşi autorul Evangheliei după Ioan

Acestea sunt şapte dintre semne. Se impune o întrebare acum: Ce înseamnă aceste şapte semne? Ce este cu această problemă a minunilor?

Dacă aţi ascultat cu atenţie cele expuse în cele mai variate feluri în ultimele zile aici, vă veţi aminti că am spus că evoluţia conştienţei umane a suferit de-a lungul timpului o serie de modificări. Am văzut că la începutul evoluţiei oamenii nu au pornit pur şi simplu dintr-o linie de evoluţie animală, ci dintr-o formă în care ei încă posedau darul clarvederii în mod natural. Oamenii erau clarvăzători, deşi conştienţa pe care o aveau nu le permitea să-şi spună încă: „Eu sunt”. Această facultate a conştienţei de sine ei şi-au cucerit-o treptat; pentru asta au trebuit să renunţe la vechea clarvedere. Va veni o vreme, în viitor, în care toţi oamenii vor fi clarvăzători, păstrându-şi conştienţa de sine, conştienţa lui „Eu sunt”. Acestea sunt cele trei trepte pe care, în parte, omenirea le-a străbătut deja şi pe care le mai are de străbătut. În Atlantida oamenii trăiau într-un fel de conştienţă de vis, dar o conştienţă clarvăzătoare. Apoi ei au dobândit treptat conştienţa obiectuală exterioară, în schimbul căreia au trebuit să renunţe la facultatea obscură de clarvedere. În cele din urmă, în viitor, omul va avea o conştienţă clarvăzătoare legată indisolubil de această conştienţă de sine. Astfel, omul se ridică de la o clarvedere confuză la o clarvedere dublată de conştienţa de sine, trecând printr-o conştienţă obiectuală, neclarvăzătoare.

Odată cu conştienţa umană s-au transformat şi toate celelalte condiţii de pe Pământ. Trebuie să fii lipsit de orizont să crezi că dacă astăzi lucrurile se petrec cum se petrec aşa au fost întotdeauna. Totul s-a transformat. S-au schimbat chiar şi raporturile dintre oameni, care nu mai sunt precum odinioară.

Din cele expuse în ultimele zile am conchis deja că în trecut, dar continuându-se până în momentul în care impulsul lui Christos a fecundat evoluţia omenirii, exista o înrâurire mult mai mare a unui suflet asupra altuia. Oamenii erau predispuşi spre aşa ceva. Omul nu auzea doar cuvintele pe care le rostea cu gura interlocutorul său, ci şi ceea ce simţea şi gândea acesta, dacă acest interlocutor simţea sau gândea acel ceva în mod viu, cu intensitate. În timpurile de demult, în care iubirea depindea în special de legăturile de rudenie, ea era cu totul altceva decât este astăzi. Astăzi iubirea a căpătat un caracter mai sufletesc, dar nu mai este la fel de puternică. Ea îşi va recăpăta forţa de odinioară doar atunci când toate inimile omeneşti vor fi pătrunse de impulsul lui Christos. Iubirea, când acţiona odinioară, avea totodată asupra celorlalte suflete un efect vindecător, ca de balsam. Odată cu dezvoltarea gândirii şi inteligenţei, care, desigur, s-au dezvoltat treptat, aceste influențe ce treceau de la un suflet la altul au dispărut.

A putea influența sufletul altcuiva făcând să se reverse în el forţa propriului suflet era un dar propriu tuturor popoarelor vechi. De aceea, când vorbim de o influență a unui suflet asupra altuia trebuie să ne gândim la o putere de o anvergură mult mai mare, pe care un suflet o putea resimţi venind de la celălalt suflet. Chiar dacă nu există niciun document istoric în legătură cu acesta, chiar dacă niciun monument sau vreo piatră nu ne vorbeşte despre acest dar, privirea clarvăzătoare în Cronica Akasha ne dezvăluie faptul că odinioară mulţi bolnavi se puteau vindeca prin această influență psihică pe care un om o exercita asupra altuia. Sufletul mai avea încă multe alte puteri. Ceea ce astăzi ne apare ca o poveste cu zâne, faptul că omul, dacă voia, dacă se străduia şi dacă se antrena în mod special pentru asta, putea să acţioneze benefic asupra creşterii plantelor, să o accelereze sau să o încetinească, din acest dar astăzi nu au mai rămas decât vagi urme.

Viaţa omenescă arăta altădată cu totul altfel. Odinioară nimeni nu s-ar fi mirat văzând cum acţionează o persoană asupra alteia, dacă această influență de la om la om era adecvată. Trebuie desigur specificat că pentru ca această influență sufletească să fie posibilă era necesar să existe întotdeauna două sau mai multe persoane. Chiar şi în zilele noastre ai putea să-ţi imaginezi pe cineva apărând printre oameni cu forţa lui Christos. Dar cei care ar crede cu tărie în El ar fi foarte dispersaţi, încât El nu ar putea exercita acea influență sufletească ce trece de la un om la altul. Pentru asta nu este destul să acţionezi, ci trebuie să existe şi fiinţe în stare să primească această influenţă. Cum odinioară cei care erau sensibili la astfel de influenţe erau mai numeroşi, nici nu trebuie să ne mire dacă auzim că pe atunci bolile se vindecau pe aceste căi psihice şi că şi alte efecte, care astăzi se obţin doar prin mijloace mecanice, atunci se obţineau prin influenţă psihică.

În ce moment cade deci evenimentul christic în cadrul evoluţiei omeneşti? El are loc – este un lucru ce trebuie reţinut – într-un moment foarte precis. Este un moment în care din aceste curente sufleteşti care treceau de la un om la altul mai subzistau doar câteva resturi, transmise ca o moştenire ereditară din epoca atlanteeană. Omenirea urma să intre din ce în ce mai mult în materie şi să piardă orice posibilitate de a acţiona prin astfel de curente sufleteşti. Impulsul lui Christos trebuia să cadă chiar în acest moment, când fiinţa Sa încă putea să acţioneze nestingherit asupra celor care mai erau receptivi la aşa ceva.

Când cunoşti cu adevărat evoluţia omenirii ţi se pare un lucru de la sine înţeles ca Christos, odată intrat în trupul lui Iisus din Nazaret aproximativ în al 30-lea an al vieţii sale, să poată acţiona în acest corp, în acest înveliş, cu toată puterea. Căci acest înveliş fusese pregătit din timpuri imemoriale. Am văzut ieri că individualitatea lui Iisus din Nazaret a mai fost încarnată anterior în Persia antică şi că de atunci a trecut prin nenumărate încarnări, în fiecare încarnare urcând din ce în ce mai sus pe calea evoluţiei sale spirituale. Dacă Christos a putut să locuiască într-un astfel de corp este pentru că acest corp i s-a oferit ca jertfă. Evangheliştii ştiau bine acest lucru. De aceea ei au descris totul în aşa fel încât lucrurile să fie absolut clare pentru privirea spirituală.

În Evanghelii totul trebuie luat literal, dar mai ales trebuie să înveţi să le citeşti. De ce este accentuat, de pildă, chiar la primul dintre semne – semnificaţia mai profundă a minunii o vom cunoaşte mai târziu –, la discuţia care are loc la nunta din Cana, că ea a avut loc „în Cana Galileii”? Nu există – puteţi cerceta cât vreţi – în vechea Palestină şi în împrejurimile cunoscute de atunci o a doua Cana. De ce era deci nevoie să se adauge localităţilor cu denumire unică un nume suplimentar? Pentru că era important să reiasă că minunea care s-a produs trebuia să aibă loc în Galileea. Cu alte cuvinte, Christos nu ar fi putut găsi oamenii de care avea nevoie decât în Galileea şi nu în alte regiuni. V-am spus deja că pentru ca o acţiune să aibă loc este nevoie nu numai de cel care o săvârşeşte ci şi de cei care sunt apţi să o primească. Christos nu-şi putea face apariţia pentru prima dată în public în sânul comunităţii iudaice propriu-zise, ci în Galileea, într-un loc în care erau amestecate cele mai diverse triburi şi grupuri de popoare. Acest amestec de popoare atât de diferite, venite aici în Galileea din locurile cele mai diferite de pe Pământ, suprimase legăturile de sânge, şi în primul rând credinţa în aceste legături consangvine care exista în Iudeea, la poporul evreu restrâns. Populaţia Galileii era cu totul amestecată. Dar spre ce loc trebuia să se simtă chemat Christos în mod special, având în vedere impulsul său, dacă nu tocmai aici?

Aşa cum am mai spus, unul dintre cuvintele cele mai importante pe care El le-a rostit a fost acesta: „Înainte să fi fost Avraam a fost Eu sunt-ul”, şi altul: „Eu şi Tatăl suntem una.” Prin aceasta El voia să spună că, pentru cei care se leagă de vechile forme de viaţă, Eul nu este salvat decât dacă este înglobat într-o comunitate de acelaşi sânge. Un adept adevărat al Vechiului Testament când auzea aceste cuvinte: „Eu şi Tatăl Avraam suntem una” resimţea ceva la care omul modern nu mai poate tresări decât cu greu. Ceea ce omul numeşte Sinea sa proprie, cea care evoluează intre naştere şi moarte, îi apare omului ca ceva efemer, pasager. Dar cel care credea cu adevărat în Vechiul Testament şi intrase în contact cu învăţăturile care străbăteau omenirea în acele timpuri nu vorbea la modul alegoric, ci concret, atunci când spunea: Eu, pentru mine, sunt un individ, dar în acelaşi timp sunt o verigă într-un mare organism, într-o mare comunitate, care urcă până la Tatăl Avraam. După cum degetul meu nu poate subzista ca mădular viu decât atât timp cât este legat de trupul meu, tot astfel eu nu am un sens de a exista decât dacă simt că sunt un mădular în vastul organism al poporului meu, care urcă până la Tatăl Avraam. Atunci mă simt la adăpost, atunci mă simt mântuit! Eul meu izolat este trecător şi perisabil, nu şi acest mare orgnism al poporului, care urcă până la Tatăl Avraam. Dacă mă simt, dacă mă cufund cu totul în el, pot să birui Eul meu temporar, trecător; atunci voi fi înglobat într-un mare Eu, în Eul poporului, care coboară prin sângele şirului de generaţii de la Avraam până la mine! Iată ce îşi spunea adeptul Vechiului Testament.

Prin forţa trăirii interioare existentă în aceste cuvinte: „Eu şi Tatăl Avraam suntem una” s-au întâmplat toate faptele măreţe, toate acele evenimente petrecute de-a lungul întregului Vechi Testament care şi astăzi ne apar ca minuni. Dar când s-a apropiat timpul în care omenirea nu mai avea nevoie să păstreze această stare de conştienţă, atunci această forţă s-a diminuat treptat. De aceea Christos nu trebuia să meargă spre cei care, pe de o parte, pierduseră capacitatea de a acţiona prin acea forţă magică a legăturilor de sânge şi care, pe de altă parte, mai păstrau credinţa oarbă în comuniunea cu Tatăl Avraam. La ei, Christos nu ar fi putut găsi acea credinţă necesară pentru ca forţa ce urma să radieze din sufletul Său către celelalte suflete să poată acţiona. El trebuie să se îndrepte către cei în care amestecul de sânge stinsese acest fel de credinţă, către galileeni. Aici a trebuit El să îşi înceapă misiunea. Chiar dacă vechea stare de conştienţă era în general pe cale de dispariţie, totuşi numai la aceştia a găsit acel amalgam de popoare care se afla la începutul amestecului de sânge. Spre Galileea veneau din toate părţile tot felul de populaţii tribale, dominate până atunci de vechile legături de sânge. Ele puteau să facă tranziţia. În ele încă mai trăia sentimentul viu că părinţii lor posedaseră vechile stări de conştienţă, forţele magice ce acţionau de la suflet la suflet. – La ele a putut Christos să întreprindă noua Sa misiune, aceea de a da omului o conştienţă a Eului care să nu mai fie dependentă de legăturile de sânge, o conştienţă a Eului care să îşi spună: Eu găsesc în mine însumi legătura cu Tatăl spiritual, un Tată care nu îşi perpetueză sângele prin şirul generaţiilor, ci îşi trimite forţa Sa spirituală în fiecare suflet individual. Eul care este în mine şi care are o legătură directă cu Tatăl spiritual era înainte să fie Avraam. De aceea eu sunt chemat să revărs în acest Eu o forţă care, prin conştienţa legăturii cu forţa-Tată spirituală a lumii, este întărită. „Eu şi Tatăl suntem una”, nu eu şi Tatăl Avraam, adică un strămoş fizic, suntem una.

Christos a mers deci către cei în care tocmai apărea înţelegerea acestor lucruri – care simţeau nevoia de a găsi în sufletul lor, nu în legăturile de sânge pe care tocmai le-au rupt prin amestecul de sânge, forţa puternică care să le permită treptat oamenilor să exprime spiritualul în fizic. De ce nu mai vedem noi astăzi întâmplându-se aievea evenimente ca cele ce s-au produs atunci? Fără să ţinem seama de faptul că cel care vrea să vadă poate să le vadă, trebuie să ne gândim şi la aceea că oamenii au depăşit această stare de conştienţă, că ei au coborât în lumea materiei şi că acele timpuri erau chiar graniţa care separă două lumi, iar Christos arată ultimilor reprezentanţi ai omeniii în curs de evoluţie puterea spiritului asupra fizicului. Acele semne care s-au făcut atunci, când vechea stare de conştienţă încă mai exista dar era pe punctul de a dispărea, au fost date ca exemplu şi simbol, ca simbol de credinţă.

Să ne oprim acum asupra nunţii din Cana Galileii însăşi. Dacă ar fi să dezvolt aici în faţa dumneavoastră toate detaliile Evangheliei după Ioan, conţinutul ei real, mi-ar trebui nu 14 conferinţe ci câţiva ani. Dar ceea ce v-aş fi spus astfel n-ar fi fost decât o confirmare, o adeverire a celor pe care vi le pot expune pe scurt.

Cu privire la acest prim semn este spus: Acolo, în Galileea, era o nuntă. Trebuie însă să fim conştienţi că în Evanghelia după Ioan niciun cuvânt nu este fără o semnificaţie deosebită. De ce, aşadar, o „nuntă”? Fiindcă prin căsătorie se realizează o uniune, fapt împlinit în sens eminent de către misiunea creştină: printr-o nuntă oamenii sunt adunaţi laolaltă. Şi de ce o nuntă „în Galileea”? Pentru că în Galileea vechile legături de sânge au fost rupte, pentru că acolo s-a amestecat sânge străin cu sânge străin. Cele ce Christos urma să săvârşească aveau legătură tocmai cu amestecul de sânge. Avem de-a face, aşadar, cu o legătură între oameni, pentru a avea urmaşi, oameni care nu mai sunt rude de sânge. Vă voi spune acum ceva ce, desigur, vă va uimi. Ce ar fi simţit într-un astfel de caz oamenii în timpurile foarte îndepărtate, când încă se practica ceea ce în sensul ştiinţei spiritului poate fi numit „căsătorie apropiată”? Căci era în sensul evoluţiei omenirii ca o „căsătorie” iniţial „apropiată” să se transforme într-o „căsătorie îndepărtată”. Şi în cele spuse de mine până acum a fost arătat ce înseamnă căsătoria apropiată. La toate popoarele vechi găsiţi o lege care interzice căsătoria în afara tribului, în afara legăturilor de sânge. Rudele de sânge, membrii aceluiaşi trib se căsătoreau între ei; şi această căsătorie în cadrul aceluiaşi trib, între rude, avea drept consecinţă un aspect uimitor, un lucru care poate fi constatat oricând prin cercetare spiritual-ştiinţifică, respectiv faptul că puteau fi exercitate forţe magice foarte mari. Urmaşii din cadrul unui trib format din membri de acelaşi sânge posedau, prin această căsătorie între rude, forţe magice ce acţionau de la suflet la suflet. Ce s-ar fi întâmplat la una dintre acele nunţi din vremurile foarte îndepărtate dacă, să zicem, băutura de care aveau nevoie, vinul, ar fi ajuns să se termine? Ce s-ar fi întâmplat atunci? Ar fi fost suficient ca în acea familie de nuntaşi înrudiţi între ei să se instaureze, datorită legăturilor de sânge, raportul just, pentru ca, prin puterea magică a iubirii consangvine să poată fi vieţuit, de pildă, cum apa, servită în loc de vin la o oră târzie a sărbătorii are, prin influenţa sufletească ce emana de la unele persoane, savoarea vinului. Dacă acolo s-ar fi instaurat raportul magic just dintre o personalitate şi celelalte, ei ar fi băut vin. Să nu spuneţi: Acel vin ar fi fost însă tot apă! Orice om cu judecată trebuie să fie de acord că lucrurile sunt pentru om ceea ce ele împărtăşesc organismului lui, ceea ce ele devin pentru om, nu ceea ce par să fie. Cred că şi în ziua de astăzi foarte mulţi băutori ar fi extrem de satisfăcuţi să bea apă, cu condiţia ca, printr-o influenţă oarecare, apa să aibă gustul vinului, iar în organismul lor să aibă efectul pe care îl are vinul. Nici nu este nevoie de altceva decât ca apa să le pară a fi vin. Ce trebuia deci să se întâmple în timpurile de demult pentru ca să aibă loc o astfel de minune, pentru ca în urcioare să fie apă, însă când era băută să fie vin? Era necesară puterea magică ce se exercita datorită rudeniei de sânge. Desigur, această forţă exista în sufletele celor care luau parte la nunta din Cana Galileei. Trebuia creat doar un transfer.

Şi este spus în Evanghelia după Ioan mai departe (2, 1-3): „Şi era şi mama lui Iisus acolo. Iisus şi discipolii Săi fuseseră şi ei invitaţi la nuntă.” Şi cum vinul se terminase, mama lui Iisus l-a făcut atent şi i-a spus: „Nu mai este vin.”

Vă spuneam că trebuie creat un transfer pentru ca să se poată produce evenimentul. Forţa sufletească trebuia sprijinită într-un fel. Prin ce putea să fie sprijinită? Ajungem atunci la acest cuvânt care, prin modul în care este tradus de obicei este o blasfemie. Căci nu cred că un om sensibil nu trăieşte o impresie neplăcută dacă atunci când spune: „Nu mai este vin”, i se răspunde: „Femeie, ce am eu cu tine? Ceasul meu înă nu a venit.” Este imposibil să accepţi aceste cuvine într-un astfel de document. Te gândeşti: idealul iubirii, Iisus din Nazaret, aşa cum ne este El zugrăvit în Evanghelii, foloseşte, în relaţia cu mama Sa, cuvintele: „Femeie, ce am eu cu tine?” Nu trebuie spus mai mult, căci restul îl simţim. În realitate, nu acest lucru a fost spus. Luaţi textul grec şi deschideţi la acest pasaj din Evanghelie. Acolo nu veţi găsi decât cuvintele: „O, femeie, asta trece de la mine la tine!” El se referă aici la această forţă subtilă care trece de la un suflet la altul, care aici se transmite de la El la mama Sa. De aşa ceva are El însă nevoie în acest moment. El încă nu poate săvârşi în acest moment semne mai mari; pentru asta trebuie mai întâi să se împlinească timpul Său. De aceea El spune: Timpul meu, în care voi putea acţiona numai prin forţa mea, încă nu a venit. Deocamdată mai este necesară legătura magnetică ce trece de la sufletul lui Iisus din Nazaret la cel al mamei: „O, femeie, asta trece de la mine la tine!” De altminteri, dacă El ar fi spus: „Femeie, ce am eu cu tine!”, cum ar fi ajuns ea să spună atunci slujitorilor: „Faceţi orice vă va zice”? Ea este dotată cu vechile forţe, despre care oamenii, astăzi, nu îşi mai amintesc nimic, şi ştie că El face apel la această legătură de sânge dintre fiu şi mamă, legătură care trebuie să conducă spre ceilalţi. Ea ştie că acţiona un fel de forţă spirituală invizibilă care va provoca ceva. Şi vă rog acum să citiţi, cu mare atenţie textul în continuare. Aş vrea să ştiu cum se descurcă unii cu Evanghelia, cei care cred că în acest caz, unde este vorba de şase vase obişnuite puse, cum spun ei, „pentru curăţirea evreilor”, ceva – nu ştiu ce anume – trebuie să se întâmple, conform acestei concepţii extrem de obişnuite, pentru ca apa să se transforme în vin fără nimic altceva – şi care de fapt consta tocmai în lucrul despre care am discutat? Cum să transformi apa în vin, cum să se întâmple acest lucru în mod exterior?

Ce se întâmplă? Şi tot aşa: Ce crede cel ce stă aici în faţa dumneavoastră şi vă vorbeşte, ce crede el despre această minune, că aici, pentru acei oameni, o substanţă s-a transformat în alta, când aproape nimeni nu mai crede aşa ceva? Dar cu o interpretare obişnuită nu te descurci aici.

Trebuie să-ţi reprezinţi că acele vase de piatră, acele urcioare, după toate aparenţele nu erau umplute cu apă. Nu se spune deloc că ele ar fi fost golite. Aşa ceva nu este scris. Dar dacă ele ar fi fost golite şi apoi umplute din nou – acolo este scris că ele ar fi fost umplute – ar trebui să crezi că apa care era la început în ele, printr-un truc, o scamatorie, ar fi fost transformată şi ea în vin. Cu aceasta însă nu ajungi nicăieri. Întreaga problemă cade, nu merge. Este evident că urcioarele erau goale pentru că umplerea lor avea să însemne ceva cu totul deosebit.

„Faceţi orice vă va zice”, a spus mama către slujitori. De ce fel de apă avea nevoie Chrisos? Lui îi trebuia o apă care provenea chiar din izvoarele naturii. De aceea este anume spus că apa a fost chiar atunci scoasă. Pentru scopul Său era nevoie doar de acea apă care nu şi-a pierdut încă forţele interioare pe care le are orice element cât timp este unit cu natura. Asta este apa care Îi trebuia. – După cum spuneam, niciun cuvânt nu este lipsit de semnificaţie profundă în această Evanghelie. Trebuia o apă proaspăt scoasă pentru că Christos este fiinţa care tocmai s-a apropiat de Pământ, care tocmai s-a înrudit cu forţele care acţioneză în pământ. Când forţele vii ale apei conlucrează din nou cu ceea ce trece acolo „de la mine la tine” se întâmplă ceea ce este descris în Evanghelie: este chemat nunul, care stă sub impresia că acolo s-a petrecut ceva deosebit – dar ce anume nu ştie; se spune textual că el nu a văzut ce s-a petrecut, ci numai servitorii, şi că, sub impresia celor petrecute, simte că apa are gust de vin. Faptul este menţionat foarte clar, astfel că printr-o forţă sufletească se acţionează aici până într-un element exterior, respectiv până în elementul fizic al corpului omenesc. Ce trebuie însă să fi existat în mama lui Iisus din Nazaret însăşi pentru ca în acel moment credinţa ei să fie suficient de puternică încât să producă un astfel de efect? Ea trebuia să aibă convingerea că Cel numit acolo Fiul ei devenise Spiritul Pământului. Atunci marea forţă a credinţei care trăia în ea, unită cu forţa care trăia în El – cea care acţioneză de la mine la tine –, a putut să facă să se întâmple cele descrise.

Astfel, noi am arătat, în cazul primului semn, prin întreaga constelaţie de raporturi modul de intervenţie asupra lumii fizice, şi anume printr-o armonizare a sufletelor, prin ceea ce rămâne încă în domeniul legăturilor de sânge. A fost primul semn unde forţele lui Christos se arată cel mai puţin. Ea avea înă nevoie să fie susţinută de forţele sufleteşti ale mamei şi de cele existente în apa din natură, apa proaspătă de izvor. Aici forţa entităţii christice ne întâmpină la cel mai mic nivel. Dar ceea ce este important este că forţa christică trece asupra altui suflet, pregătit să o primească, şi prin aceasta produce efecte. Esenţial este că forţa christică are chiar puterea de a pregăti celelalte suflete pentru ca să apară efecte. Ea a sensibilizat pe comeseni în aşa fel încât să simtă şi ei că apa are gust de vin. Dar o forţă adevărată se fortifică prin acţiunea în sine. Când Christos ajunge să exercite a doua oară această forţă, ea a crescut deja. După cum cea mai elementară forţă se întăreşte prin exerciţiu, cu atât mai mult se întăreşte o forţă spirituală când a fost folosită o dată cu succes.

Al doilea semn este, după cum ştiţi din Evanghelia după Ioan, vindecarea fiului unui slujitor regesc. Prin ce este vindecat fiul slujitorului regesc? Nici aici nu puteţi înţelege ceea ce s-a petrecut în realitate decât dacă citiţi corect Evanghelia după Ioan, dacă aveţi în vedere cuvintele care constituie esenţa acestui capitol. În versetul 50 din capitolul 4, după ce slujitorul regesc îi spune lui Iisus din Nazaret necazul său, citim:

„Iisus îi spune: Du-te, fiul tău trăieşte. Omul a crezut cuvântul pe care i l-a spus Iisus şi a plecat.”

Şi aici avem două suflete, sufletul lui Christos şi cel al tatălui al cărui fiu era bolnav. Şi cum acţionează cuvântul lu Christos: „Du-te, fiul tău trăieşte”? Acţiunea sa trezeşte în celălalt suflet forţa de a crede cele spuse. Aceste două forţe acţionează împreună. Cuvântul lui Christos a avut forţa de a se aprinde în celălalt suflet, încât slujitorul regesc a crezut. Dacă omul nu ar fi crezut, fiul său n-ar fi fost vindecat. Astfel, o forţă acţioneză asupra alteia: este nevoie de amândouă. Aici forţa christică se ridică la o treaptă mai înaltă. La nunta din Cana avea încă nevoie, pentru a putea acţiona, de susţinerea forţei materne. Acum însă a venit momentul în care forţa christică poate revărsa imediat în sufletul slujbaşului împărătesc cuvântul care aprinde scânteia. Aici avem o potenţare a forţei christice.

Al treilea semn este vindecarea bolnavului de lângă scăldătoarea Betezda, suferind de 38 de ani. Şi aici trebuie să citim cuvântul cel mai important, care luminează tot restul:

„Iisus i-a spus: Ridică-te, ia-ţi patul şi umblă.”

Bolnavul tocmai îi explica lui Iisus că îi era imposibil să se mişte:

„Doamne, nu am pe nimeni care să mă arunce în scăldătoare atunci când se tulbură apa; că până să vin eu altul coboară înaintea mea” (5, 7).

Atunci Christos îi spune – lucru de asemenea important, căci era o zi de Sabat, care făcea să domnească o atmosferă de sărbătoare şi de cea mai pură iubire între oameni –, îmbrăcând ceea ce avea de zis în cuvintele: „Ridică-te, ia-ţi patul şi umblă!” (5, 8). Cuvinte pe care trebuie să le legăm de altele, nu mai puţin importante:

„Iată că ai fost vindecat. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău.” (5, 14)

Ce vrea să spună prin asta este că boala pe care o avea de 38 de ani acest om era datorată păcatului său. Dacă acest păcat fusese comis în această viaţă sau într-o viaţă anterioară nu discutăm acum. Ceea ce ne interesează este că Christos a revărsat în sufletul lui forţa de a face ceva, forţă care pătrunde până în natura moral-sufletească a celuilalt. Aici avem o altă potenţare a forţei christice. Mai înainte era vorba de ceva ce putea acţiona doar până la nivelul fizicului, de ceva ce avea ca rezultat ceva fizic. Acum însă este o boală despre care Christos însuşi spune că este în legătură cu păcatul bolnavului. În acest moment Christos ştie să intervină chiar asupra sufletului bolnavului. Anterior avusese încă nevoie de concursul tatălui bolnavului; acum forţa Sa acţionează în sufletul bolnavului, iar ceea ce îi dă un farmec în plus este că faptul se petrece în ziua Sabatului. Omul modern nu mai are un simţ pentru astfel de lucruri, dar cel care trăia în spiritul Vechiului Testament înţelegea ce voia să se spună prin aceea că vindecarea s-a petrecut în ziua de Sabat. Tocmai de aceea iudeii au fost atât de tulburaţi văzând cum acest bolnav îşi „ia patul” într-o zi de Sabat. Această subliniere este deosebit de importantă. Atunci când citesc Evangheliile oamenii ar trebui să înveţe să gândească! Faptul că bolnavul care de 38 de ani nu putea merge a putut fi vindecat şi acum mergea n-ar trebui considerat ca de la sine înţeles; un paragraf ca cel ce urmează ar trebui să le dea de gândit:

„Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Astăzi este zi de Sabat şi nu îţi este îngăduit să-ţi iei patul.” (5, 10)

Ceea ce îi frapează pe iudei nu este atât vindecarea acesui om cât faptul de a-l vedea purtându-şi patul în ziua de Sabat! Vindecarea acestui bolnav este legată de întrega conjunctură a acţiunii în ziua de Sabat. În Christos însuşi trăieşte acest gând: Dacă Sabatul urmează să fie într-adevăr o zi sfântă în ochii lui Dumnezeu, sufletele trebuie să aibă, prin forţă divină, o putere specială în această zi. Prin această putere Christos acţionează asupra celui aflat în faţa Sa, ea s-a transferat asupra sufletului bolnavului însuşi. Şi în timp ce înainte bolnavul nu găsise în el forţa de a birui urmările păcatului, acum el primeşte această putere prin acţiunea forţei christice. Avem o altă intensificare a forţei christice.

Mergem acum mai departe. După cum am spus, vom vorbi mai târziu despre natura propriu-zisă a minunii.

Să examinăm mai întâi cel de al patrulea semn, cel al hrănirii celor cinci mii de oameni. Să căutăm şi aici cuvintele cele mai importante din toate. În astfel de lucruri întotdeauna trebuie să ne gândim că o întâmplare de acest gen nu poate fi analizată cu o conştienţă cum este cea din ziua de azi. Dacă cei care au scris depre Christos în epoca în care a fost scrisă Evanghelia după Ioan ar fi avut mentalitatea pe care o are epoca noastră materialistă, ei ar fi scris într-adevăr cu totul altfel; căci ar fi fost surprinşi de cu totul ale lucruri decât cele care i-au frapat. Cele mai importante cuvinte însă – celelalte nu i-au frapat în mod deosebit, nici măcar faptul că pot fi hrăniţi cinci mii de oameni din puţinul care era –, care sunt în mod special reliefate, sunt acestea:

„Şi Iisus a luat pâinile şi, mulţumind, a dat ucenicilor şi ucenicii celor ce şedeau; asemenea şi din peşti cât au voit.” (6, 11)

Ce face aşadar Christos Iisus aici? Pentru a împlini ceea ce trebuia să se întâmple, El se foloseşte de sufletele discipolilor, ale celor care erau cu El şi care se ridicaseră treptat la nivelul Său. Era nevoie de participarea lor. Ei se află în jurul Lui; El poate trezi acum în ei o forţă sufletească de filantropie. Forţa Sa se revarsă în afară asupra lor. Cum s-au petrecut cele ce s-au întâmplat, despre asta vom mai vorbi. Să notăm însă că şi aici forţa christică cunoaşte o intensificare. Înainte ea s-a revărsat în sufletul celui bolnav de 30 de ani; acum ea se extinde în sufletele discipolilor. Aici acţionează în afară acea tensiune de forţe care trece de la sufletul Domnului la sufletul discipolilor. Forţa s-a extins de la un suflet la sufletele celorlalţi. Acum în sufletele discipolilor trăieşte acelaşi lucru ca în sufletul lui Christos.

Dacă oamenii ar vrea să spună: Ce se întâmplă printr-o astfel de influenţă? să se oprească la ce ne spune experienţa. Ei ar trebui să încerce să observe ce se întâmplă când forţa puternică a lui Christos nu acţiona singură ci aprindea forţa din alte suflete, astfel încât ea lucra mai departe. Astăzi nu întâlneşti oameni cu o credinţă atât de vie – poate ei cred teoretic, dar nu cu suficientă forţă. Ştiinţa spiritului ştie foarte bine ce s-a întâmplat.

Avem, aşadar, un crescendo de la o treaptă la alta a forţei christice.

Al cincilea dintre semne este relatat în acelaşi capitol şi începe astfel:

„Şi când s-a făcut seară, ucenicii Lui s-au coborât la mare.
Şi, intrând în corabie, mergeau spre Capernaum, dincolo de mare.
Şi s-a făcut întuneric şi Iisus încă nu venise la ei.
Şi suflând vânt mare, marea se întărâta.
După ce au vâslit deci ca la 25 sau 30 de stadii, au văzut pe Iisus venind pe mare şi apropiindu-se de corabie; şi ei s-au înfricoşat.” (6, 16-19)

Cei care editează astăzi Evangheliile scriu deasupra, ca un fel de titlu absolut inutil, de pildă: „Iisus umblă pe mare”, ca şi cum asta ar fi fost scris undeva în text. Nu asta este spus, ci: „Ucenicii îl văzură pe Iisus venind pe mare.” Asta este de fapt. Noi trebuie să luăm Evangheliile textual. Forţa lui Christos s-a întărit şi mai mult! Ea a devenit atât de puternică prin exersarea firească din cadrul ultimelor acţiuni, încât poate acum nu numai să treacă de la un suflet la celelalte; sufletul lui Christos nu numai că se împărtăşeşte, prin forţele Sale, sufletelor celorlalţi, dar El poate apărea în propria Sa statură înaintea celuilalt suflet, dacă acesta este pregătit pentru aşa ceva. Aşadar, faptele sunt acestea: Cineva se află într-un loc. Forţa Sa este atât de mare încât ea acţionează asupra oamenilor aflaţi departe, la distanţă. Forţa christică acţionează însă atât de puternic acum încât ea nu numai că descătuşează în discipoli o forţă, aşa cum a făcut pe munte, unde are loc înmulţirea pâinilor – acolo forţa doar s-a transferat asupra ucenicilor pentru a putea produce minunea. Acum ucenicii au forţa să Îl vadă pe Christos şi să-L privească în propria Sa făptură, deşi, ochii lor fizici nu Îl pot vedea acolo unde este. Christos a putut deveni vizibil în depărtare celor al căror suflet s-a unit deja cu al Său. Acum însă făptura Sa a ajuns să poată fi văzută spiritual. În momentul în care pentru discipoli posibilitatea de a-L vedea fizic dispare, apare cu atât mai puternic posibilitatea de a-L vedea spiritual – şi ei Îl văd pe Christos. Această vedere la distanţă este de aşa natură încât te face să vezi imaginea obiectului ca şi cum ar fi în imediata ta vecinătate. Încă o treaptă mai sus a forţei christice.

Următorul semn este vindecarea orbului din naştre.

Povestirea acestei vindecări, aşa cum este înfăţişată în Evanghelia după Ioan, a fost cu totul deformată. Aşa cum o cunoaşteţi dumneavoastră din Evanghelii, ea sună aşa:

„Şi trecând, Iisus a văzut un orb din naştere.
Şi ucenicii lui L-au întrebat, zicând:
Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?
Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.” (9, 1-3)

Şi apoi El îl vindecă. Este oare cu adevărat creştinesc să interpretezi aceasta astfel: Acest om s-a născut orb nu pentru că părinţii săi ar fi păcătuit, nu pentru că ar fi păcătuit el însuşi, ci Dumnezeu l-a făcut orb pentru ca Christos să poată veni şi, spre gloria lui Dumnezeu, să poată să înfăptuiască această minune? Aşadar, pentru a putea trece în contul lui Dumnezeu o acţiune era nevoie mai întâi ca respectivul să fie făcut orb de Dumnezeu! Dacă ai citit astfel, nu vei fi citit corect. În realitate nu este deloc greşit spus că „în acest orb trebuie să se arate lucrările lui Dumnezeu”.

Dacă vrem să înţelegem acest semn trebuie să urcăm la sensul ce se dădea în trecut cuvântului „Dumnezeu”. Cel mai uşor putem face aceasta dacă ne referim la un alt capitol, unde Christos este acuzat tocmai pentru a fi spus despre Sine însuşi că El şi Dumnezeu sunt una. Ce răspunde El?

„Iisus le-a răspuns: Nu este scris în legea voastră că eu am zis: Dumnezei sunteţi?” (10, 34)

Cu alte cuvinte, Christos răspunde: În adâncul fiecărui suflet omenesc există gemenele unui Dumnezeu, există ceva divin. De câte ori nu am spus noi că al patrulea principiu al entităţii umane, Eul, este un germene al divinităţii în om! „Voi sunteţi Dumnezei!” înseamnă: În voi locuieşte ceva divin! Acest divin este ceva diferit de om, de omul ca persoană, aşa cum trăieşte ea între naştere şi moarte; el nu este nici ceea ce omul moşteneşte de la părinţii lui. De unde provine acest divin, această individualitate a omului? Ea trece din întrupare în întrupare prin multe vieţi pământeşti. Această individualitate vine dintr-o viaţă pământească anterioară, dintr-o întrupare anterioară. Aşadar, nu părinţii sunt cei care au păcătuit, nici personalitatea sa, pentru care obişnuim să spunem „Eu”. Dar ceea ce a făcut ca acest om să se nască orb în această viaţă îşi are cauza într-o viaţă anterioară. El a devenit orb pentru ca în orbirea sa să se arate lucrările lui Dumnezeu în el dintr-o viaţă anterioară. Karma, legea cauzei şi efectului, este indicată aici cât se poate de clar de către Christos Iisus. Asupra cui trebuie acţionat în acest caz pentru ca să poată fi vindecată această boală? Trebuie acţionat nu asupra Eului trecător, cel care trăieşte între naştere şi moarte, ci trebuie forat mai adânc, până la Eul care trece dintr-o viaţă în alta. Din nou avem o potenţare a forţei christice. Până aici am văzut că ea nu a acţionat decât asupra a ceea ce este în prezent; acum ea acţioneză asupra a ceea ce supravieţuieşte morţii şi se continuă de la o viaţă la alta. Christos se simte pe El însuşi ca reprezentant al Eu sunt-ului. Revărsându-şi forţa Sa în Eu sunt, Christos-Dumnezeu Cel înalt împărtăşindu-se Dumnezeului din om, El îi dă omului puterea de a se vindeca pe sine dinăuntru. Acum Christos pătrunde până în forul cel mai intim al sufletului. Forţa Sa se execită asupra individualităţii veşnice a bolnavului şi o întăreşte, prin aceea că în individualitatea bolnavului îşi face apariţia chiar forţa lui Christos, coborând în felul acesta până la urmările încarnărilor sale anterioare.

Ce intensificare mai poate cunoaşte această forţă christică? Nu îi mai rămâne decât ca Christos să se apropie de om şi să trezescă în el propriul Său impuls, ca celălalt să primescă în aşa fel forţa christică încât întreaga sa fiinţă să se pătrundă de ea şi el să devină un alt om, un om pătruns de Christos. Acest lucru se petrece la învierea lui Lazăr! Aici avem o nouă intensificare a fortei christice. Forţa christică urcă din treaptă în treaptă.

Unde găsim în lume un document liric de o compoziţie mai magistral gândită decât această Evanghelie? Şi cine nu s-ar înclina cu respect văzând cum aici evenimentele sunt astfel zugrăvite încât cunosc o gradaţie din treaptă în treaptă şi o înlănţuire minunată? Fie şi numai prin compoziţia artistică a Evangheliei după Ioan şi tot ar trebui să ne înclinăm în faţa autorului ei. În ea totul este gradat, din treaptă în treaptă, şi se potenţează.

Ne mai rămâne un lucru de arătat. Am desprins aici câteva pasaje care ne arată progresia semnelor, a minunilor. Mai există, între acestea, o serie de alte întâmplări. Cum se articulează ele în ansamblu?

Vom vedea mâine cum în Evanghelia după Ioan nu numai minunile se succed gradat într-un mod minunat, ci şi pasajele intermediare sunt inserate cu o anumită intenţie, astfel încât ai impresia că nu ai fi putut completa mai bine aceste spaţii decât a făcut-o autorul Evangheliei după Ioan.

Azi am studiat compoziţia acestei Evanghelii din punct de vedere artistic. Vedem că este aproape de neimaginat o operă artistică cu o compoziţie mai perfectă şi mai frumos prezentată decât Evanghelia după Ioan, de la început şi până la sfârşit, în episodul învierii lui Lazăr.

Numai cine ştie să citească şi să înţeleagă despre ce este vorba poate presimţi însă sensul profund şi covârşitor al Evangheliei după Ioan. Antroposofia este astăzi chemată să aşeze în faţa sufletelor noastre acest sens uriaş. Dar în această Evanghelie mai sunt multe alte lucruri. În viitor vor urma şi alte explicaţii decât cele pe care le-am dat noi în aceste expuneri. Ele vor fi luminate de o înţelepciune care, la rândul ei, o va depăşi pe a noastră. Această înţelepciune va sluji însă şi ea la descoperirea de noi adevăruri, aşa cum înţelepciunea noastră, de şapte ani încoace, ne ajută să aflăm ceea ce, fără antroposofie, nu poate fi găsit.

Your email is never published or shared.