Rudolf Steiner – Importanta Misteriului de pe Golgota pentru evolutia omeneasca pe Pamantul nostru

Ştim foarte bine că evoluţia omenirii avea un cu totul alt aspect în epocile străvechi faţă de astăzi. Şi mai ştim că „omul”, ceea ce este el, prezintă mereu o altă faţetă cu cât ne întoarcem privirea mai mult în urmă, la stările anterioare. Dacă din epoca actuală, pe care o putem numi civilizaţia Europei Centrale, mergem în urmă, prima civilizaţie întâlnită este civilizaţia greco-latină, în continuare civilizaţia egipteano-caldeeană, apoi, mai în urmă, civilizaţia în care poporul vechi persan a fost condus de Zarathustra.

Ajungem apoi în acel trecut străvechi, în civilizaţia indiană veche, cu totul diferită de a noastră, şi cu asta într-o epocă de civilizaţie ce a urmat unei mari, unei puternice catastrofe. Această catastrofă ce s-a produs prin furtuni şi procese violente în cadrul elementelor aer şi apă a condus la faptul că teritoriul locuit de oameni înainte de civilizaţia indiană, vechea Atlantidă, situată între Europa, Africa şi America, a dispărut, că oamenii au migrat către vest şi spre est, au colonizat pe de o parte America şi pe de altă parte teritoriile Europei, Asiei şi Africii, care treptat au căpătat înfăţişarea lor de astăzi. Această perioadă atlanteeană a cunoscut o omenire cu totul diferită de cea de astăzi sub aspect sufletesc, în special în perioada timpurie. Or, în evoluţia omenirii pe noi ne interesează în primul rând partea sufletească, fiindcă, după cum ştim, orice aspect corporal este o urmare a evoluţiei sufletesc-spirituale. Care era deci viaţa sufletului în perioada veche atlanteeană?

Ştim că în perioada atlanteeană omul avea o cu totul altă conştienţă decât mai târziu, că sub un anumit raport omul avea atunci o formă de clarvedere veche, nu încă şi o conştienţă clară a Sinelui, a Eului, căci această conştienţă de Eu se cucereşte doar învăţând să te delimitezi de obiectele din lumea exterioară. Pe atunci însă omul nu se putea delimita total de obiectele exterioare. Să ne imaginăm cum s-ar desfăşura lucrurile în condiţiile de astăzi, dacă omul nu s-ar putea delimita de lumea din jurul lui.

Astăzi omul se întreabă – să aducem cumva în faţa sufletului ce înseamnă asta: Unde este limita fiinţei mele? Şi îşi răspunde, cu o anumită îndreptăţire din punctul actual de vedere: Graniţa entităţii mele omeneşti este acolo unde pielea mă delimitează de lumea exterioară. – Omul crede că lui îi aparţine doar ceea ce se află situat în interiorul pielii sale şi că restul sunt obiecte exterioare care îl întâmpină din afară, de care el se deosebeşte. El spune asta fiindcă ştie că dacă i se ia o bucăţică aflată în interiorul pielii sale nu mai este şi nu mai poate fi un om întreg. Că nu mai este un om întreg dacă se taie o bucată de carne din el este, dintr-un anumit punct de vedere, bine spus. Dar noi mai ştim că omul cu fiecare respiraţie inspiră aerul. Şi dacă ne întrebăm: Unde este acest aer? ar trebui să răspundem: El este în jurul nostru, este pretutindeni în spaţiul care ne înconjoară; el este acolo, iar în clipa următoare este în noi. Acum este afară, în clipa următoare este în noi. – Îndepărtați acest aer şi nu veţi mai putea trăi! Veţi fi mai puţin un om întreg decât dacă vi s-ar reteza o mână, care se află în interiorul pielii dumneavoastră!

Corect ar fi să spunem: Nu este deloc adevărat că limita noastră este acolo unde se termină pielea noastră! Aerul care ne înconjoară face şi el parte din noi – el iese şi intră mereu în noi şi noi nu avem voie să stabilim o graniţă arbitrară la suprafaţa pielii noastre.Dacă omul ar vrea să conştientizeze aceasta – el ar trebui să o facă teoretic, căci percepţia nu-i oferă prilejul să facă această observaţie –, ar trebui să se gândească la tot ce lui nu i se impune direct prin lumea exterioară. Dacă omul ar vedea continuu curentul de aer pătrunzând în el, răspândindu-se în tot organismul lui, tranformându-se în el şi apoi părăsindu-l, în acel moment nu i-ar mai trece prin minte să spună: Mâna aceasta îmi aparţine mai mult decât aerul care pătrunde în mine. El ar socoti aerul o parte componentă a sa şi ar considera că a avut halucianţii atunci când a spus: Eu sunt o entitate de sine stătătoare şi aş putea exista şi fără mediul înconjurător.

Atlanteeanul nu s-ar fi putut deda unei astfel de iluzii, căci observaţia sa îi arăta clar cu totul altceva: el nu vedea obiectele din preajma sa în contururi precise, ci le vedea înconjurate de o aură colorată. El nu vedea o plantă, să spunem, aşa cum o percepem noi, ci aşa cum am vedea lămpile de pe stradă într-o noapte de toamnă ceţoasă, înonjurate de o mare aură colorată. Acest lucru se întâmpla pentru că între toate lucrurile din lumea exterioară există spirit, există fiinţe spirituale, pe care încă le putea percepe cu ajutorul clarvederii sale obscure din acea vreme. Aşa cum între luminile lămpilor de pe stradă există ceaţă, tot astfel pretutindeni în spaţiu există fiinţe spirituale. De aceea entităţile spirituale îi configurau lui ceva ca un fel de aură ceţoasă ce se întindea peste obiectele exterioare. Obiectele exterioare în sine îi erau neclare. Fiindcă el vedea însă spiritul, vedea şi spiritualul care intra şi ieşea din el. Ca urmare el se vedea pe sine ca un mădular, o verigă inserată în mediul înconjurător. El vedea pretutindeni intrând în corpul său curenţi pe care dumneavoastră nu-i puteţi vedea astăzi. Aerul este cel mai grosolan dintre aceşti curenţi; în om pătrund curenţi cu mult mai fini. Omul s-a dezvăţat să contemple spiritualul, pentru că el nu mai posedă vechea clarvedere crepusculară. În Atlantida, omul vedea intrând şi ieşind din el curenţii spirituali aşa cum degetul dumneavoastră, dacă ar fi conştient, ar vedea sângele invadându-l şi retrăgându-se din el şi ar simţi cum s-ar usca dacă l-aţi tăia. Exact aşa cum s-ar simţi degetul – un mădular al unui organism –, se simţea atlanteeanul. El simţea: Prin ochii şi urechile mele etc. pătrund curenţii. Dacă eu mă grăbesc să ies în afara lor, să nu mă mai las străbătut de ei, s-ar putea să nu mai fiu om. – El se simţea revărsat în întreaga lume exterioră. Omul vedea lumea spirituală însă nu se putea delimita de ea, el nu avea încă sentimentul puternic de Eu, conştienţa de Sine în sensul actual. Dezvoltarea acestui sentiment i-a fost posibilă prin sustragerea din câmpul său de observaţie a factorului care permitea ochiului lui spiritual să vadă dependenţa sa de lumea înconjurătoare. Prin aceasta, prin faptul că această lume a devenit invizibilă, pentru el a devenit posibil să îşi dezvolte conştienţa de sine, sentimentul de Eu.

Această sarcină de a-şi dezvolta conştienţa de sine, sentimentul de Eu i-a revenit omului epocii postatlanteene. După marea catastrofă atlaneeană popoarele epocii postatlanteene au fost astfel organizate încât lumea spirituală s-a retras din conştienţa lor şi ele au învăţat treptat să vadă tot mai clar şi mai desluşit lumea fizic-senzorială exterioară. Tot ce se dezvoltă în lume nu se petrece însă brusc, ci încet şi treptat. Tot încet şi treptat a dispărut şi vechea clarvedere crepusculară. Ea mai există desigur şi astăzi la anumiţi oameni ca un vestigiu al acelor vremi şi, în anumite circumstanţe, la naturile mediumnice. Tot ceea ce a atins cândva o culme de dezvoltare se stinge încet şi treptat.

În perioadele cele mai timpurii ale epocii postatlanteene oamenii obişnuiţi mai păstrau încă foarte mult din darul clarvederii. Ceea ce vedeau aceşti oameni în lumea spirituală a fost permanent completat, lărgit şi înflăcărat prin intermediul iniţiaţilor care, prin metode specifice, erau introduşi, după cum v-a fost prezentat, în lumea spirituală, devenind prin aceasta vestitori ai realităţilor pe care înainte vreme, într-un anumit fel, le vedeau toţi oamenii. Legendele şi miturile păstrează mai bine decât orice cercetare istorică exterioară adevărurile despre timpurile de demult – în special legendele şi miturile ce au legătură cu oracolele. În aceste oracole anumiţi oameni intrau într-o stare de conştienţă excepţională – dacă putem spune aşa, în stare de transă sau stare mediumnică – mai înăbuşită şi mai întunecată decât starea diurnă obişnuită. Starea lor de conştienţă faţă de lumea exterioară se diminua, astfel încât, deşi se aflau în mijlocul obiectelor acestei lumi, ei nu le vedeau. Această stare nu era nici ea starea de clavedere de odinioară, ci o stare intermediară, jumătate de vis, jumătate clarvedere. Dacă se dorea acum să se afle ceva despre anumite corelaţii ale lumii, despre cum să te comporţi într-o problemă sau alta se întrebau oracolele, deci locurile unde existau stări de conştienţă clarvăzătoare crepusculară, ca un vestigiu de tip vechi.

Aşadar, la începutul evoluţiei sale, omului i-a fost dăruită înţelepciune. În el cobora înţelepciune. Această înţelepciune însă, cu timpul, a secat. Chiar şi iniţiaţii, în starea lor de conştienţă, tot excepţională – căci ei trebuiau introduşi în lumea spirituală prin desprinderea corpului eteric –, nici ei nu mai puteau ajunge decât la nişte observaţii nesigure în lumea spirituală. Acest lucru i-a făcut pe unii care, deşi iniţiaţi în sensul vechi, progresaseră odată cu epoca lor, care în acelaşi timp erau profeţi pentru cele ce urmau să se întâmple în viitor, să recunoască necesitatea venirii unui nou impuls în omenire. La coborârea din înălţimile divin-spirituale omenirii i-a fost dăruită şi o zestre de înţelepciune veche; aceasta a devenit din ce în ce mai întunecată. Anterior, toţi oamenii posedau această înţelepciune; mai târziu doar foarte puţini – cei care erau conduşi la stări de conştienţă specială – şi apoi doar iniţiaţii.

Trebuie să vină un timp – aşa îşi spuneau iniţiaţii care cunoşteau semnele timpului – în care această zestre de înţelepciune va seca în omenire, când această înţelepciune nu îl va mai putea conduce şi dirija pe om. Atunci omul va ajunge la o nesiguranţă în lume. Acest fapt se va exprima în voinţa sa, în faptele şi felul lui de a simţi. Şi când înţelepciunea va ajunge să se stingă cu totul, oamenii se vor conduce singuri, în mod neînţelept. Eul lor va creşte tot mai mult, în aşa fel încât – înţelepciunea retrăgându-se – fiecare va începe să caute înţelepciune în Eul propriu, să-şi dezvolte propriile lui sentimente, propria voinţă, fiecare pentru sine. Oamenii se vor separa din ce în ce mai mult, se vor înstrăina unii de alţii tot mai mult şi se vor înţelege din ce în ce mai puţin. Pentru că fiecare va vrea să aibă propriile lui gânduri, care nu îi mai sunt inspirate de izvorul unitar de înţețepciune, omul nu va mai putea înţelege gândurile celuilalt. Şi pentru că sentimentele sale nu mai sunt dirijate de către înţelepciunea unitară, se va ajunge ca sentimentele oamenilor să se opună. La fel se va întâmpla şi cu acţiunile lor. Toţi oamenii vor acţiona, gândi şi simţi unii împotriva altora, iar în final omenirea va fi alcătuită din indivizi situaţi într-o luptă deschisă unii împotriva altora.

Care a fost semnul exterior-fizic care s-a arătat a fi începutul acestui proces? A fost transformarea pe care omenirea a cunoscut-o în sângele ei. În vremurile foarte, foarte îndepărtate exista, după cum ştim, căsătoria apropiată. Oamenii se căsătoreau doar în interiorul comunităţii de acelaşi sânge. Treptat însă locul căsătoriei apropiate a fost luat de căsătoria îndepărtată. Sângele străin s-a amestecat cu sânge străin şi de aceea s-a ajuns ca moştenirile ereditare de odinioară să se reducă, să devină tot mai puţine. Să ne amintim din nou cuvintele lui Goethe, pe care le-am rostit ieri:

„De la tată am statura,
Ţinuta serioasă-n viaţă,
De la mamă firea veselă
Şi bucuria de a fabula.”

Explicam aceasta ieri prin faptul că de la mamă provine acel element moştenit din generaţie în generaţie, existent în corpul eteric al omului. În corpul lui eteric omul poartă moştenirea elementului feminin, după cum în corpul fizic se găseşte moştenirea elementului masculin. Prin această înrudire de sânge se păstrau în mare măsură facultăţile originare, perpetuate de la un corp eteric la altul, clarvederea fiind una dintre ele. Oamenii care aveau o descendenţă dintr-o căsătorie apropiată moşteneau în corpul lor eteric prin sânge, prin sângele de la rudele apropiate, vechea facultate de înţelepciune. Pe măsură ce sângele diferitelor triburi şi seminţii s-a amestecat prin căsătoriile îndepărtate s-a redus tot mai mult şi posibilitatea de a moşteni ereditar vechea înţelepciune. Aceasta s-a întâmplat, aşa cum spuneam ieri, pentru că sângele oamenilor s-a modificat. Prin amestecul de sânge ei au umbrit din ce în ce mai mult vechea înţelepciune. Cu alte cuvinte, a devenit tot mai impropriu pentru transmiterea vechii facultăţi de clarvedere. Sângele a evoluat într-o direcţie care a făcut ca omul să nu mai poată privi în lumea spirituală. Fizic, aşadar, s-a ajuns că sângele oamenilor s-a dezvoltat într-un mod care a făcut ca el să fie tot mai puţin capabil să poarte vechea înţelepciune, care îl dirijase cu siguranţă până atunci, şi să cadă în extrema cealaltă, aceea de a fi purtătorul egoismului, adică a acelui principiu care îi confruntă pe oameni, care îi aşază unul în faţa celuilalt. Totodată sângele a devenit tot mai puţin capabil să îi unească pe oameni întru iubire.

Desigur, noi ne aflăm încă în plin proces de degradare a sângelui omului, căci acest proces venind din vremuri foarte îndepărtate îşi continuă cursul, încet, până la sfârşitul erei pământeşti. De aceea a fost necesară intervenţia unui impuls în omenire care să poată restaura calităţile care au fost degradate prin intermediul sângelui. Privitor la înrudirea lor de sânge, oamenii ar fi ajuns în eroare şi mizerie. Aşa ne spun vechii înţelepţi prin legendele şi miturile lor. Oamenii nu s-au mai putut bizui pe vechea înţelepciune moştenită ereditar. Chiar dacă tu cauţi şi întrebi oracolul: Ce urmează să se întâmple? oracolul nu îţi răspunde decât ceva ce abia că te adânceşte în conflictul şi cearta cea mai rea. – Oracolul a prezis, de pildă, că Laios şi Iocasta vor avea un copil care îşi va omorî tatăl şi o va lua în căsătorie pe mama sa. Cu toate astea însă, cu toate că exista această zestre de înţelepciune moştenită ereditar, înţelepciunea oracolelor, în acea vreme nu putea fi împiedicată căderea tot mai accentuată a sângelui în eroare. Cu toate acestea, Oedip îşi omoară tatăl şi ia în căsătorie pe mama sa, comite paricidul şi incestul.

Vechiul înţelept voia să spună: Oamenii posedau odinioară înţelepciune; dar chiar dacă ea s-ar fi păstrat, oamenii trebuiau să continue în a-şi dezvolta Eul, iar egoismul s-ar fi întărit mai departe, în aşa măsură încât sângele s-ar fi dezlănţuit împotriva sângelui. Sângele nu mai este potrivit pentru a-i îndruma pe oameni pe o linie ascendentă prin simpla prezenţă a vechii înţelepciuni. – Atunci, acel om care în calitate de iniţiat clarvăzător a prezentat pentru prima dată acest tablou avertizator din legenda lui Oedip a vrut să spună: Aşa veţi ajunge şi voi dacă nimic altceva nu va interveni pe lângă vechea înţelepciune a oracolelor! Iar în legenda despre Iuda ni s-a păstrat şi mai clar imaginea a ceea ce ar fi ajuns vechea înţelepciune a oracolelor. Şi mamei lui luda i s-a prezis că fiul îşi va omorî tatăl şi va lua în căsătorie pe mama sa, lucru ce va atrage imense nenorociri. Şi cu toate acestea prezicerile s-au împlinit! Aceasta înseamnă că vechea înţelepciune transmisă ereditar nu mai era în stare să-l ferească pe om de ceea ce trebuia să se întâmple dacă în omenire nu coboara un nou impuls.

Să ne întrebăm acum care ar fi motivele mai exacte pentru care s-a ajuns aici. Să ne întrebăm de ce înţelepciunea străveche a trebuit să devină treptat inutilă în ce priveşte capacitatea de a conduce omenirea. Putem avea un răspuns la această întrebare dacă analizăm mai îndeaproape originea înţelecpiunii străvechi în raport cu omenirea.

Am văzut, aşadar, cum în epoca atlanteeană timpurie între corpul fizic şi corpul eteric omenesc exista o legătură cu totul diferită de cea din zilele noastre. Din cele patru elemente care alcătuiesc natura umană, corpul fizic şi corpul eteric sunt în aşa fel unite încât ele aproape se suprapun. Este cazul, îndeosebi, pentru zona capului. În epoca atlanteeană, corpul eteric depăşea din toate părţile corpul fizic, dar în zona capului acest lucru era cu mult mai evident. Evoluţia atlanteeană s-a caracterizat prin aceea că, treptat, corpul eteric ajunge să se suprapună cu corpul fizic, îndeosebi în zona capului. Corpul eteric pătrunde tot mai adânc în corpul fizic; prin aceasta desigur şi acest mădular al fiinţei omeneşti se transformă. Aşadar, aceasta constituie esenţa acestei părţi a evoluţiei omeneşti, şi anume faptul că partea corpului eteric corespunzătoare capului omenesc pătrunde tot mai mult în partea fizică a capului, cele două ajungând să se suprapună. Atât timp cât corpul eteric se afla în afara capului fizic, el era într-o cu totul altă situaţie decât mai târziu. În acea perioadă el era în legătură, în toate direcţiile, cu nişte curenţi care îl traversau, cu alte entităţi spirituale; ceea ce intra şi ieşea acolo sub formă de curenţi îi dădeau acestui corp eteric omenesc posibilitatea clarvederii. Aşadar, această facultate a clarvederii provine din faptul că corpul eteric, în special corpul eteric al capului, nu era încă în întregime în interiorul corpului fizic, cât şi din faptul că în cap pătrundeau din toate pările curenţi care îi confereau acestui corp eteric facultatea clarvederii.

Vine apoi vremea în care corpul eteric se restrânge în corpul fizic. Într-un fel, corpul eteric se rupe de aceşti curenţi; dar nu complet. El începe să se rupă de afluxul de curenţi care îi conferiseră facultatea de clarvedere pentru a privi înăuntrul înţelepciunii lumii. Şi viceversa, când cineva fusese iniţiat în timpurile de demult şi corpul său eteric era scos în afară, corpul său eteric era reconectat la aceşti curenţi din jur şi el redevenea clarvăzător. Dacă în mijlocul epocii atlanteene s-ar fi întrerupt brusc legătura care unea corpul eteric cu lumea exterioară omul ar fi pierdut mult mai repede şi în întregime vechea clarvedere. N-ar mai fi rămas pentru epocile postatlanteene un rest din această veche clarvedere şi omul ar fi ajuns mai târziu să nu mai aibă nicio amintire despre ea. Într-o anumită măsură, omul a rămas încă în legătură cu curenţii exteriori, dar a mai intervenit şi altceva. Acest corp eteric, care se desprinsese de curenţii care îl înconjurau, a păstrat în el anumite resturi ale vechii facultăţi de înţelepciune. Şi acum, nota bene: la sfârşitul timpurilor atlanteene, când omul primise în sine corpul eteric, în acest corp eteric mai exista încă un fond, o economie „la ciorap”, cum s-ar zice, din ceea ce el deţinuse cândva afară. Este ca şi cum un fiu are un tată care câştigă bani şi fiul îi cere mereu acestuia tot ce el are nevoie. Tot aşa omul, până să apuce corpul său eteric să se rupă de curenţii din jur, comanda înţelepciune atât cât avea nevoie. Şi, pentru a rămâne la exemplul nostru, să presupunem că fiul îşi pierde tatăl, nu mai rămâne decât cu o mică sumă şi, pe deasupra, nu mai câştigă nimic; vine un moment în care el cheltuie tot şi nu mai are niciun ban. Este situaţia în care se afla omul. El se rupsese de înţelepciunea sa paternă, nu făcea nimic pentru a-şi mări moştenirea, trăind din ea până în zilele noastre. Cum am spune noi astăzi, el trăia din capital. La începutul erei postatlanteene acest capital era încă destul de mare, fără ca omul să agonisească ceva ca înţelepciune; el trăia, ca să spunem aşa, din dobânzi, câteodată adăugându-se ceva prin iniţiaţi. În cele din urmă însă moneda înţelepciunii antice se devalorizează, nu mai are curs. Când i-a fost plătită lui Oedip, această monedă nu mai valora nimic. Vechea înţelepciune nu-l mai putea feri de cea mai cumplită eroare. Ea nu l-a mai ferit nici pe Iuda.

Până acolo ajunsese evoluţia omenirii. De ce a trebuit ca omul să-şi consume treptat capitalul său de înţelepciune? Acest lucru s-a întâmplat pentru că anterior el a primit în sine două feluri de entităţi spirituale: mai întâi entităţile luciferice şi apoi, ca o consecinţă, fiinţele ahrimanice sau mefistofelice. Ele l-au împiedicat să agonisească ceva în plus pe lângă vechea înţelepciune. Aceste entităţi acţionau în felul următor: entităţile luciferice corupând pasiunile, sentimentele, iar entităţile ahrimanice, mefistofelice, corupând exterior, desfigurând percepţia noastră asupra Universului. Dacă fiinţele luciferice nu ar fi intervenit în evoluţie, omul nu ar fi dobândit interes pentru lumea fizică, care îl coboară sub nivelul lui. Dacă fiinţele mefistofelice, ahrimanice sau satanice n-ar fi intervenit ca o consecinţă a acţiunii luciferice, omul ar fi avut totdeauna conştienţa că îndărătul oricărui lucru senzorial se află ceva spiritual. El ar fi putut să vadă spiritul dincolo de suprafaţa lumii simţurilor. Ahriman a amestecat însă în contemplarea sa un fel de fum opac, care nu îi mai permitea să vadă spiritualul. Prin Ahriman omul este prins în mrejele minciunii; prin aceasta el este antrenat în lumea mayei, a iluziei. Aceste două feluri de entităţi îl împiedică pe om să gândească ceva în plus faţă de vechea înţelepciune pe care o primise odinioară. Și astfel aceasta a secat, pierzându-şi treptat întreaga valoare.

Dar sub un alt raport evoluţia şi-a continuat mersul său. În epoca atlanteeană omul s-a adâncit cu corpul eteric în corpul fizic. Nenorocul lui a fost că, fiind, dintr-un anumit punct de vedere, părăsit de Dumnezeu, a trebuit să sufere aici, în lumea fizică, în corpul fizic influenţele lui Lucifer şi Ahriman. A fost destinul său. Faptul a făcut ca tocmai prin influenţa acestui corp fizic, prin viaţa în corpul fizic, zestrea de înţelepciune din vechime să devină inutilizabilă. Cum s-a întâmplat asta? Până atunci omul nu trăise în corpul fizic. Atunci el a luat din lada cu comori, să spunem aşa, a tatălui său vechea înţelepciune. Asta înseamnă că îşi avea lada de zestre în afara corpului fizic, el trăind până atunci cu corpul său eteric în afară. Această zestre s-a epuizat treptat. Omul ar fi trebuit să aibă o ladă de zestre înăuntrul propriului său corp pentru a putea să o sporească. Şi pentru că el nu avea în propriul său corp izvorul care să înnoiască înţelepciunea se întâmpla ca de fiecare dată, la moarte, când ieşea din corpul său fizic, în corpul său eteric să fie tot mai puţină înţelepciune. De fiecare dată, după moarte, la fiecare nouă încorporare, în corpul său eteric exista mai puţină înţelepciune. Corpul eteric devenea tot mai sărac în înțelepicune. Dar cursul evoluţiei continuă şi, aşa cum în epoca atlanteeană corpul eteric al omului a trebuit să se adâncească în corpul fizic, în viitor evoluţia ne va duce treptat spre o desprindere de acest corp fizic. În timp ce înainte corpul eteric a coborât şi, puţin câte puţin, a continuat să coboare până la apariţia lui Christos pe Pământ, a venit epoca în care cursul evoluţiei s-a schimbat. În momentul în care a apărut Christos, corpul eteric începe din nou să urce, iar astăzi el este deja mai puţin unit cu corpul fizic decât în timpul lui Christos. Prin aceasta corpul fizic a devenit mai grosolan.

Omul se îndreaptă deci către un viitor în care corpul său eteric se ridică din nou. El va ajunge la un moment dat să fie la fel de mult ieşit din corpul fizic ca în epoca atlanteeană. Putem continua comparaţia noastră.

Dacă fiul, care până atunci a trăit din lada de zestre a tatălui său, a cheltuit tot fără să agonisescă nimic, situaţia lui începe să arate tot mai jalnic. Dacă însă mai are şi un fiu, acesta, nepotul deci, nu va mai fi în aceeaşi situaţie ca tatăl său. Tatăl său cel puţin moştenise ceva şi mai putea încă să cheltuiască. Nepotul nu mai are absolut nimic, nici nu moşteneşte nimic şi se trezeşte aşa de la bun început. Acesta a fost, dintr-un anumit punct de vedere, cursul evoluţiei umane. Când corpul eteric cobora în fizic şi aducea cu el zestrea de înţelepciune divină, el putea încă să confere ceva înţelepciune corpului fizic. Dar spiritele luciferice şi ahrimanice s-au opus ca înţelepciunea să sporească în corpul fizic, ca ei să i se mai adauge ceva. Dacă acum corpul eteric se desprinde din nou, el nu mai are ce să ia cu el din corpul fizic. Urmarea ar fi, dacă nimic altceva n-ar mai interveni, că omul se îndreaptă spre un viitor în care, deşi corpul eteric îi aparţine, acesta nu mai posedă niciun fel de înţelepciune, nu mai deţine niciun fel de cunoştinţe. Şi dacă corpul fizic se va usca total, nici corpul eteric nu va mai avea nimic, căci el nu mai poate obţine nimic de la un corp fizic în uscare. Aşadar, pentru a nu se ajunge în viitor la aceasta, corpului eteric trebuie să îi fie dată o forţă, o forţă de înţelepciune. Acest corp eteric, pe măsură ce iese din corpul fizic, trebuie să-şi fi primit în corpul fizic forţa înţelepciunii. Acolo ar fi necesar să primească ceea ce trebuie să ducă cu el atunci când se desprinde de corpul fizic. Căci afară fiind şi păstrându-şi înţelepciunea dobândită în corpul fizic, el va putea să acţioneze din nou asupra corpului fizic, să îi dea viaţă şi să nu îl lase să se usuce.

Pentru evoluţia umană există două posibilităţi. Una dintre acestea este ca omul să se dezvolte fără de Christos. În acest caz, corpul eteric nu poate lua nimic cu el din corpul fizic, fiindcă el nu a primit acolo nimic. Şi pentru că nu are nimic, pentru că este gol, nu poate nici să dea viaţă corpului fizic, să-l ferească de a se usca, să-l împiedice de a se secătui. Omul ar pierde treptat toate roadele vieţii fizice, ele nu i-ar putea da nimic din corpul fizic; în final, omul ar trebui să-l părăsească. Dar oamenii au venit pe Pământ tocmai pentru a adăuga la mădularele deja existente un corp fizic. Germenul corpului fizic a fost depus anterior. Fără o configurare a corpului fizic omul nu va ajunge însă niciodată la ceea ce trebuie să fie misiunea Pământului. Pe Pământ există desigur influenţele lui Lucifer şi Ahriman. Dacă însă omul nu dobândeşte nimic în corpul său fizic, dacă corpul său eteric părăseşte corpul fizic fără să fi putut lua nimic nou cu el, ba, în plus, el a cheltuit întreaga comoară de înţelepciune pe care a primit-o odinioară, misiunea Pământului este ratată. Ea este pierdută pentru Universul întreg. Omul nu aduce cu sine nimic în viitor, doar un craniu eteric gol, pe care îl primise plin la începutul evoluţiei pământeşti!

Să presupunem însă că la momentul oportun se întâmplă ceva prin care omul, la ieşirea corpului său eteric din corpul fizic, devine capabil să-i dăruiască acestui corp eteric ceva care să-l însufleţească, care să-l pătrundă din nou cu înţelepciune. Corpul eteric va ieşi şi în viitor din corpul fizic, dar atunci va fi înzestrat cu o viaţă nouă, cu forţe noi. Pe acestea va putea să le folosească apoi din nou pentru a vivifia corpul fizic, pentru a retrimite în el forţă şi viaţă. Dar mai întâi de toate el însuşi ar trebui să le aibă în sine; ar trebui ca el însuşi să fi primit mai înainte forţă de viaţă. Dacă el poate primi forţă şi viaţă, rodul acţiunii omeneşti pe Pământ este salvat. Atunci corpul fizic nu va mai putrezi pur şi simplu, ci acest corp fizic, partea perisabilă, va primi în el forma corpului eteric, partea neperisabilă! Şi învierea omului, cu tot ce el a cucerit pe planul fizic, este salvată.

A trebuit deci ca pe Pământ să vină un impuls prin care vechea comoară de înţelepciune consumată complet până atunci să se reînnoiască, prin care corpului eteric să i se insufle o nouă viaţă, astfel încât fizicul, sortit până atunci putrezirii, să poată îmbrăca haina neputrezirii şi să se umple cu un corp eteric care îl face neperisabil, care îl salvează din evoluţia pământească. Însă această viaţă a fost adusă în corpul eteric de către Christos. Depinde deci de Christos ca acest fizic al omului, consacrat altfel morţii, să fie transformat, să fie salvat de la putrezire, să primească facultatea de a îmbrăca neperisabilul. Christos a revărsat viaţă în corpul eteric al omului, o viaţă nouă, după ce viaţa a fost consumată! Iar omul, dacă priveşte în viitor, trebuie să îşi spună: Dacă într-o zi corpul meu eteric va ieşi din corpul fizic, va trebui ca eu să mă fi dezvoltat până atunci în aşa măsură încât corpul eteric să fie străbătut în întregime de către Christos. Christos trebuie să trăiască în mine. Va trebui ca în cursul evoluţiei mele pe Pământ eu să mă pătrund treptat cu totul de Christos, în ce priveşte corpul meu eteric!

Ceea ce tocmai v-am descris aici sunt procesele mai profunde care se sustrag ochiului fizic. Este spiritualul aflat îndărătul evoluţiei fizice a lumii. Dar care trebuia să fie forma fizică?

Ce a intervenit în corpul fizic prin acţiunea fiinţelor luciferice şi ahrimanice? Ele au introdus aici germenele putrefacţiei, al descompunerii, germenele morţii, cu alte cuvinte. În corpul fizic a intrat germenele morţii. Acest germene al morţii ar fi atins expresia ultimei sale dezvoltări la sfârşitul evoluţiei pământeşti dacă Christos nu ar fi venit. Corpul eteric ar fi fost atunci incapabil să îl învie din nou pe om. Dacă Pământul ar fi ajuns la sfârşit, tot ce se cheamă corp fizic omenesc ar fi fost sortit descompunerii şi misiunea Pământului însăşi ar fi căzut pradă morţii. De fiecare dată când privim astăzi moartea, în viaţa de aici, această moarte este un semn caracteristic al morţii universale care ar putea pune stăpânire pe tot la sfârşitul evoluţiei pământeşti. Forţa de viaţă care i-a fost dată odinioară omenirii se epuizează lent şi treptat. Dacă omul se poate naşte mereu, iarăşi şi iarăşi, dacă poate trece dintr-o încorporare în alta este numai pentru că la începuturi i-a fost încredințat un fond vital. Pentru viaţa pur exterioară, în încarnări succesive, posibilităţile de viaţă ar fi încetat cu totul abia la sfârşitul evoluţiei pământeşti. Totuşi treptat s-ar fi observat că rasa umană se stinge. Acest lucru s-ar fi petrecut lent, din aproape în aproape, şi corpul fizic s-ar fi uscat din ce în ce mai mult. Fără impulsul lui Christos omenirea s-ar fi stins încet până spre sfârşitul evoluţiei pământeşti. Acest impuls nu este decât la începutul dezvoltării sale. El se va răspândi treptat în omenire şi doar timpurile viitoare – până la sfârşitul evoluţiei pământeşti – vor arăta tot ceea ce va fi Christos pentru omenire.

Nu toate treburile şi lucrurile omeneşti au fost cuprinse însă de impulsul christic. Există foarte multe lucruri ce nici măcar nu au fost atinse de impulsul christic şi care abia în viitor vor trebui să fie adumbrite de el. Vă voi da un exemplu elocvent despre un întreg domeniu de activitate umană care până acum nu a fost deloc cuprins de impulsul christic.

Cu aproape şase sau şapte secole înainte de Christos, vechea înțelepciune, forţa străveche de cunoaştere, începea să apună. În anumite aspecte ale vieţii ea mai avea încă o tinereţe şi prospețime, dar nu şi în ce priveşte cunoaşterea. Din ce mai exista în secolele opt, şapte, şase înainte de Christos nu a mai rămas decât un fel de rest al restului, ca să-l numim aşa. Dacă aţi fi avut prielejul să observaţi înțelepciunea Egiptului şi Caldeei sau cea a Persiei şi a Indiei antice, aţi fi văzut că pretutindeni ea era impregnată de adevărate concepţii spirituale, de rezultate ale clarvederii străvechi. Cei care nu aveau această clarvedere primeau relatările iniţiaţilor. Știinţă care să nu aibă la bază clarvederea nu exista; n-a existat nici în epoca indiană, nici în cea persană şi nici în epocile de mai târziu. Chiar şi la începutul epocii greceşti nu exista o ştiinţă care să nu aibă la bază cercetarea clarvăzătoare. Dar a venit o epocă în care pentru ştiinţa omenescă cercetarea clarvăzătoare a secat. Şi vedem apărând întâi o ştiinţă omenească din care clarvederea a fost alungată sau va fi alungată.

De ce dispare clarvederea? Pentru că deja acolo sus corpul eteric începe din nou să iasă afară. Atunci apar primele semne. Clarvederea se stinge, credinţa în comunicările clarvăzătorilor se stinge, şi odată cu secolele şase şi şapte înainte de Christos se pun bazele a ceea ce se poate numi ştiinţa omenească, din care sunt tot mai mult alungate rezultatele cercetării spirituale. Şi procesul merge mai departe. La Parmenide, Heraclit, Platon, şi chiar la Aristotel, în scrierile cercetătorilor naturii, la medicii din vechime puteți găsi dovezi că ceea ce se cheamă ştiinţă a fost la început pătrunsă de rezultatele cercetării reduse. Dar ştiinţa spiritului a secat tot mai mult, a devenit tot mai redusă. Ea nu mai supravieţuieşte în ceea ce priveşte facultăţile noastre sufleteşti decât în sentiment şi voinţă; în ce priveşte gândirea, încet-încet ea dispare.

Astfel, la venirea lui Christos, influența corpului eteric asupra corpului fizic a început deja să se piardă în ce priveşte gândirea omenească, gândirea ştiinţifică. Totul se petrece pur şi simplu încet, treptat. Atunci a coborât Christos şi a dat impulsul. Dar, fireşte, el nu este primit imediat de toţi, şi rămâne străin în special pentru anumite domenii, îndeosebi pentru domeniile ştiinţifice. Urmăriți scrierile ştiințifice din timpul Imperiului roman, de pildă cele ale lui Celsus. Găsiţi acolo tot felul de lucruri privitoare la Christos. Acest Celsus, care era un foarte mare savant, dar care nu a înțeles nimic referitor la ce gândeşte omul despre impulsul christic, spune: Se pare că în Palestina au trăit odată doi soţi, Iosif şi Maria, de care se leagă secta creştinilor. Dar tot ce se povesteşte în această privinţă nu este decât superstiţie. Adevărul este că soţia acestui Iosif l-a înşelat o dată cu un căpitan roman cu numele de Pantera. Iosif nu a ştiut cine era adevăratul tată al copilului lor.

Este una din povestirile cu cea mai mare circulaţie la acea vreme. Când citeşti literatura contemporană îţi dai seama că mulţi oameni din vremea de azi nu au depăşit nivelul lui Celsus. Desigur, impulsul lui Christos nu pătrunde decât foarte lent în anumite domenii, dar în cele la care facem aluzie acum el nu s-a putut acomoda chiar deloc. Vedem unul din mădularele care se usucă, vedem că în creierul omenesc ceva se anchilozează, în timp ce, dacă impulsul lui Christos ar putea să pătrundă acolo, el ar reînvia ştiinţa într-o cu totul altă formă. Oricât de straniu ar putea să pară epocii noastre de fanatism ştiinţific, faptele sunt acestea: partea din creierul uman care serveşte gândirii ştiinţifice este supusă unei morţi lente. Vedeţi deci cât de încet şi progresiv dispar vechile moşteniri din gândirea ştiinţifică. Aristotel mai păstra încă o parte relativ importantă din acestea, dar vedem cum puţin câte puţin ştiinţa se debarasează de ele, iar mai târziu, prin observaţiile exterioare pe care le face, ajunge să fie părăsită de Dumnezeu, să nu mai deţină nimic din fondul vechi de înţelepciune. Şi mai vedem, de asemenea, că este cu totul posibil să ai un sentiment viu despre Christos dar să nu poţi găsi legătura între impulsul christic şi strădaniile omenirii pe tărâmul ştiinţei. Există în acest sens dovezi exterioare.

Să presupunem că un om din secolul al XIII-lea, profund cuprins de impulsul christic, ar fi înţeles că impulsul ne parvine ca o sumă de revelaţii noi şi puternice din Evanghelie şi că noi ne putem pătrunde cu el! – Şi să mai presupunem că acest om şi-ar fi luat ca sarcină să creeze o verigă de legătură între ştiinţă şi creştinism. În secolul al XIII-lea condiţiile erau deja de aşa natură încât el nu ar fi găsit nimic în ştiinţa de atunci care să îl poată ajuta! El a trebuit să recurgă la Aristotel. El putea să interpreteze creştinismul numai cu ajutorul lui Aristotel – nu cu ştiinţa secolului al XIII-lea. Ştiinţa de atunci devenise tot mai puţin compatibilă cu principiul christic. De aceea bărbaţii secolului al XIII-lea au trebuit să se întoarcă la Aristotel. El mai avea ceva din vechea zestre de înţelepciune şi mai putea furniza noţiunile care să împace ştiinţa cu creştinismul. După aceea ştiinţa a devenit din ce în ce mai săracă în concepte, exact în măsura în care se îmbogăţea cu observaţii. În cele din urmă a venit vremea în care toate noţiunile vechii înţelepciuni au dispărut din ştiinţă.

Cele mai mari spirite sunt, fireşte, în ce priveşte ştiinţa, şi copiii secolului lor. Un om precum Galilei, de pildă, nu putea gândi prin prisma absolutului, ci doar în sensul epocii sale. El este mare tocmai prin faptul că a pus bazele gândirii părăsite de Dumnezeu, a gândirii pur mecaniciste. Odată cu Galilei s-a produs o mare cotitură. Înainte de Galilei, un fenomen simplu, aşa cum îl explică azi fizica, era descris într-un mod cu totul diferit faţă de cum s-a făcut după aceea. De pildă, cineva aruncă o piatră. Astăzi noi spunem că piatra îşi păstrează prin inerţie mişcarea uniformă atât timp cât asupra ei nu acţioneză o altă forţă. Înaintea lui Galilei se gândea cu totul altfel; atunci se credea că pentru ca piatra să îşi continue mersul cineva trebuie mereu să o împingă. Îndărătul pietrei în mişcare exista deci o forţă activă. Galilei a răsturnat cu totul modul de a gândi al oamenilor. El a făcut-o de aşa manieră încât ei au învăţat să conceapă lumea ca pe un mecanism. Şi astăzi continuă să fie un ideal să explici lumea mecanic, mecanicist, şi să elimini tot ceea ce face referire la spirit. Aceasta se trage de la faptul că acele porţiuni ale creierului omenesc, ale instrumentului gândirii, care constituie organul gândirii ştiinţifice, sunt acum atât de uscate, de sclerozate, încât nu mai pot insufla o viaţă nouă conceptelor, motiv pentru care acestea sărăcesc din ce în ce mai mult.

Ar fi uşor de demonstrat că ştiinţa, deşi nu pridideşte să adune informaţii peste informaţii, n-a îmbogăţit omenirea cu nicio noţiune. Căci, să reţinem: observaţiile nu sunt noţiuni! Să nu spuneţi că o teorie precum darwinismul şi altele asemenea ar fi îmbogăţit omenirea cu noţiuni noi. Nu oamenii de ştiinţă au făcut aşa ceva, ci oameni care deţineau cu totul alte surse. Un astfel de om a fost Goethe. El a îmbogăţit omenirea cu noţiuni având cu totul alte surse. De aceea şi trece el printre oamenii de ştiinţă drept un diletant.

Realitatea arată că ştiinţa nu a fost îmbogăţită cu noţiuni. Noţiuni adevărate, mult, mult mai vii, mult mai elevate şi mai măreţe le întâlnim în străvechime. Cele ale darwinismului sunt stoarse precum o lămâie. Darwinismul a adunat doar observaţii şi le-a asociat cu noţiuni sărăcite. Această orientare ştiinţifică ilustrează clar moartea care se înstăpâneşte progresiv. Partea din creier care slujeşte gândirii ştiinţifice este pe cale de a se scleroza. Motivul pentru care se întâmplă acest fapt este că partea corpului eteric care trebuia să vivifieze acest creier în curs de sclerozare nu a primit până astăzi impulsul lui Christos. Cât timp impulsul christic nu va fi străbătut această parte a creierului omenesc care se îngrijeşte de gândirea ştiinţifică ştiinţa nu va căpăta viaţă. Este un fapt înscris în marile legi universale. Dacă ştiinţa va evolua în acelaşi fel, ea va fi tot mai săracă în noţiuni, încet noţiunile vor dispărea şi în ştiinţă se vor găsi tot mai mulţi oameni care să îngrămădească o observaţie peste alta – cu o teamă funciară în faţa cuiva care începe să gândească. Pentru un profesor din ziua de astăzi este un lucru înspăimânător când un tânăr vine la el cu o teză de doctorat care conţine în ea o cât de mică gândire.

Dar astăzi există o antroposofie! Ea va face tot mai pe înţeles omenirii impulsul lui Christos, revăzând prin aceasta tot mai multă viaţă în corpurile eterice. Ea va fi în măsură să îi furnizeze atâta viaţă încât să topească şi partea sclerozată a creierului omenesc care a dus la actuala direcţie de gândire din ştiinţă. Este un exemplu de cum poate revigora impulsul lui Christos componentele atrofiate ale fiinţei omeneşti pe măsură ce el se încetăţeneşte în omenire. În viitor este posibil să se atrofieze alte şi alte mădulare ale fiinţei omului. Pentru fiecare componentă atrofiată, impulsul lui Christos va acţiona în omenire, iar la sfârşitul evoluţiei pământeşti se va întâmpla ca toate aceste componente, care altfel s-ar fi atrofiat, să fie revivifiate de către impulsul lui Christos; acest impuls va pătrunde întregul corp eteric al Universului cu care corpul eteric al omului a devenit una. Primul impuls al acestei revivifieri treptate a omenirii, primul impuls al învierii omenirii a fost dat într-un moment pe care Evanghelia după Ioan ni-l descrie într-un mod minunat.

Să ne reprezentăm că Christos a intrat în lume în mod cu totul universal şi că mai întâi El revelează, arată măreţia dintr-un corp eteric complet christificat. Căci tocmai asta s-a petrecut: Christos preface corpul eteric al lui Iisus din Nazartet astfel încât acesta devine în stare să vivifieze şi corpul fizic. În momentul în care corpul eteric al lui Iisus din Nazaret, în care acum se află Christos, a devenit în întregime dătător de viaţă al corpului fizic, atunci corpul eteric al lui Christos apare revelat! Şi autorul Evangheliei după Ioan ne descrie astfel acest moment:

„Tată, revelează numele Tău! – Atunci din cer s-a auzit un glas care spunea: L-am revelat şi îl voi mai revela. Atunci mulţimea care era acolo şi auzea zicea: A tunat.”

Este spus: Cei care erau acolo au auzit tunând, dar nicăieri nu este spus că vreun om care nu ar fi fost pregătit pentru asta ar fi auzit.

„Ceilalţi însă au spus: Un înger I-a vorbit! Iisus a răspuns şi a zis: Nu pentru mine s-a făcut auzit glasul acesta, ci pentru voi.”

De ce? Pentru ca în jurul Lui să se înţeleagă ceea ce s-a petrecut. Şi Christos spune atunci, legat de ceea ce s-a petrecut:

„Acum este judecata lumii; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară.” (12, 28-31)

În acest moment Lucifer-Ahriman a fost aruncat afară din corpul fizic al lui Christos! Aici se arată marele model, marele ideal care trebuie să se împlinescă în viitor în toată omenirea: piedicile care vin prin Lucifer-Ahriman trebuie expulzate din corpul fizic prin intermediul impulsului lui Christos! Iar corpul pământesc al omului trebuie astfel vivifiat prin impulsul christic încât roadele misiunii pământeşti să poată fi luate de el în erele care vor urma erelor pământeşti.

Your email is never published or shared.