site
	stats

Rudolf Steiner – Fiinta omului

rudolf-steiner-182196-530-531

Următoarele cuvinte ale lui Goethe caracterizează corect punctul de plecare al uneia dintre căile care pot conduce la cunoaşterea fiinţei omului: „De îndată ce omul devine conştient de obiectele din jurul său, el le observă raportându-le la sine însuşi şi pe bună dreptate, pentru că întreaga sa soartă depinde de faptul că acestea îi plac sau îi displac, că îl atrag sau îi produc repulsie, că îi sunt utile sau îi dăunează. Acest mod foarte natural de a privi şi de a judeca lucrurile pare tot atât de uşor pe cât este de necesar, şi cu toate acestea omul este expus în această privinţă la mii de erori, care îl umplu de ruşine şi îi amărăsc viaţa.

O muncă zilnică mult mai grea preiau cei a căror nevoie imperioasă de cunoaştere îi determină să se străduiască să observe obiectele din natură în ele însele şi în relaţiile reciproce dintre ele: căci ei pierd curând unitatea de măsură care îi ajuta atunci când luau în considerare lucrurile raportate la ei înşişi. Le lipseşte unitatea de măsură a plăcerii şi neplăcerii, a atracţiei şi a repulsiei, a utilului şi a dăunării. Ei trebuie să se dezică cu totul de acestea, trebuie să caute şi să cerceteze ca nişte fiinţe indiferente şi totodată divine ceea ce este şi nu ceea ce convine. Astfel, pe botanistul adevărat nu trebuie să-l mişte nici frumuseţea, nici utilitatea plantei, el trebuie să cerceteze formarea ei şi relaţia ei cu restul regnului vegetal; aşa cum toate plantele sunt aduse în existenţă şi luminate de Soare, tot astfel să le vadă şi el, cu o privire liniştită şi egală, să le cuprindă cu mintea şi să preia unitatea de măsură a acestei cunoaşteri, datele evaluării, nu din sine, ci din ansamblul lucrurilor pe care le observă“

Acest gând exprimat de Goethe îndreaptă atenţia omului spre trei domenii. Primul îl constituie obiectele de la care îi parvin continuu informaţii prin porţile simţurilor sale, pe care le pipăie, le miroase, le gustă, le aude şi le vede. Al doilea este alcătuit din impresiile pe care ele le fac asupra lui şi care îi produc plăcere sau neplăcere, dorinţă sau repulsie, simpatie sau antipatie, pe care le consideră utile sau dăunătoare. Al treilea domeniu îl reprezintă cunoştinţele pe care le obţine ca „fiinţă asemănătoare celor divine“; i se dezvăluie tainele acţiunii şi existenţei acestor lucruri.

În viaţa omului, aceste trei domenii se separă cu claritate. Datorită acestui fapt omul devine conştient că este întreţesut cu lumea printr-o modalitate triplă. Prima este ceva ce el găseşte ca fiind preexistent, pe care-l ia ca un fapt dat. Prin a doua modalitate, el face din lume o problemă proprie, care are o anume importanţă pentru el. Cea de-a treia modalitate o priveşte ca pe un scop spre care trebuie să tindă continuu.

De ce îi apare omului lumea sub acest triplu aspect? O simplă observaţie ne poate lămuri: eu trec peste o pajişte plină de flori. Florile îmi fac cunoscute culorile lor prin intermediul ochilor. Acesta este un fapt pe care-l iau drept dat. Mă bucur de splendoarea culorilor. Fac astfel din acest fapt o problemă a mea. Eu leg prin sentimentele mele florile cu propria mea existenţă. Peste un an trec din nou prin aceeaşi pajişte. Aici găsesc alte flori. Acestea fac să se nască în mine o nouă bucurie. Bucuria de anul trecut îmi apare ca o amintire a mea. Ea este în mine; obiectul care a provocat-o nu mai există. Dar florile pe care le văd acum aparţin aceloraşi specii ca şi cele de anul trecut; ele au crescut potrivit aceloraşi legi ca şi acelea. Dacă am înţeles ce specii sunt şi legile după care ele se dezvoltă, atunci le regăsesc în florile din acest an pe cele de anul trecut. Şi poate voi reflecta: Florile de anul trecut au trecut; bucuria pe care mi-au pricinuit-o a rămas numai în amintirea mea. Ea se leagă numai de existenţa mea. Însă ceea ce am cunoscut anul trecut despre aceste flori şi recunosc în acest an, aceasta va rămâne atâta vreme cât vor creşte astfel de flori. Aceste lucruri mi s-au revelat, dar nu depind de existenţa mea în acelaşi mod în care depinde bucuria mea. Sentimentele mele de bucurie rămân în mine; legile, fiinţa florilor rămân în lume, în afara mea.

În felul acesta, omul se leagă, într-o triplă modalitate, cu obiectele lumii. Să nu introducem la început nici un conţinut în acest fapt, ci să-l luăm aşa cum se prezintă. Din el rezultă că fiinţa omului este alcătuită din trei părţi. Să le numim pentru moment prin cele trei cuvinte: trup, suflet şi spirit. Cel ce leagă de aceste cuvinte păreri preconcepute sau chiar ipoteze va înţelege în mod necesar greşit expunerile următoare. Prin trup înţelegem componenta prin care lucrurile lumii înconjurătoare i se revelează omului, ca în exemplul de mai sus florile pajiştii. Prin suflet ne referim la acea parte prin care el leagă lucrurile cu propria sa existenţă, simţind în legătură cu ele plăcere şi nelăcere, dorinţă şi aversiune, bucurie şi suferinţă. Spirit numim ceea ce se revelează în el, atunci când, după expresia lui Goethe, el priveşte lucrurile „în mod asemănător cu o fiinţă divină“. În acest sens, omul este alcătuit din trup, suflet şi spirit.

Prin trupul său omul se poate lega pentru moment cu lucrurile. Prin suflet el păstrează în sine impresiile pe care acestea le fac asupra sa, iar prin spiritul său i se revelează ceea ce lucrurile păstrează pentru ele însele. Numai când omul este observat sub acest triplu aspect se poate spera obţinerea înţelegerii entităţii sale. Căci aceste trei părţi îl arată înrudit din trei puncte de vedere cu restul lumii.

Prin corpul său el se înrudeşte cu obiectele, care se înfăţişează din afara simţurilor sale. Substanţele lumii exterioare acţionează în el. Şi aşa cum observă prin simţurile sale lucrurile lumii exterioare, tot astfel el îşi poate observa şi existenţa corporală. Dar este imposibil să observe în acelaşi fel existenţa sufletească. Procesele trupeşti pot fi concepute cu simţurile corporale. Dorinţa şi aversiunea mea, plăcerea şi neplăcerea mea, bucuria şi suferinţa mea nu le pot observa nici eu şi nici un altul prin simţurile corporale. Sufletescul este un domeniu inaccesibil privirii corporale. Existenţa corporală a omului este evidentă oricăror ochi; sufletescul el îl poartă ca pe lumea sa în sine. Prin spirit însă lumea exterioară i se dezvăluie într-un mod superior. În interiorul său i se dezvăluie, de fapt, tainele lumii exterioare; în spirit însă el iese din sine şi lasă lucrurile să vorbească despre ele însele, despre ceea ce are importanţă nu pentru el, ci pentru ele. Omul priveşte spre cerul înstelat: încântarea pe care o trăieşte sufletul său îi aparţine; legile eterne ale stelelor pe care el le cuprinde în spiritul său nu-i aparţin lui, ci înseşi stelelor.

Astfel, omul este cetăţean a trei lumi. Prin trupul său el aparţine lumii, pe care o şi percepe cu ajutorul trupului său; prin sufletul său el îşi construieşte propria sa lume; prin spiritul său i se revelează o lume care este mai presus de celelalte două.

Este evident că datorită diferenţelor de esenţă dintre aceste trei lumi putem obţine claritate în cunoaşterea lor şi a părţilor din om care le corespund numai prin trei feluri diferite de a le observa.